Teatru si cultură

Cum ceea ce le place şi-i exprimă cel mai bine pe tinerii actori de azi e minimalismul, nonşalanta implicare în viaţa străzii, a societăţii, a vârstei, cu aerul misiunii îndeplinite, aşteptările de la o Gală cu tema Shakespeare au fost poate prea mari.

Noul director artistic al Hop-ului, cunoscutul profesor clujean Miklós Bács, s-a gândit pe bună dreptate că o asemenea temă/încercare nu poate sta decât sub semnul şcolii, al studiului (étude), termen ce a făcut deliciul celor trei seri în care simpaticul prezentator Alex Bogdan trebuia să anunţe concurenţii la această probă obligatorie. Acum după eveniment putem spune însă că ideea profesorului n-a prea dat roade, fiindcă oricât de provocatoare, această modalitate de a testa capacitatea de relaţionare scenică a concurenţilor aproape la prima vedere, în cazul lui Shakespeare s-a dovedit  riscantă. Fie că a fost vorba de scena aleasă din Iulius Caesar, fie aceea din A 12-a noapte noapte sau Hamlet, concurenţii n-au fost în măsură să redea ideile şi sensul personajelor în actiune. Pe lângă gravele deficienţe de vorbire (dicţie, audibilitate), tinerii proaspăt absolvenţi s-au dovedit chiar străini de subiect, fără fondul de cunoştinţe necesar pentru a se exprima cu noimă. Apoi ideea de a-l hăcui pe Shakespeare în scenarii - colaj de tot felul nu poate fi apreciată nici prin intenţii, nici prin rezultat, ea dovedind în plus o lipsă de respect pentru marea literatură. (Sunt atâtea mari monoloage care ar fi putut fi selectate ca atare)

Cum Gala urmăreşte să fie un fel de bursă de talente care să-i prezinte şi să-i recomande pe tinerii actori pentru o carieră viitoare cu ceea ce au ei de spus ca individualităţi, talente şi mijloace specifice de exprimare, ne-am gândit ce-ar fi fost dacă cei prezenţi ar fi participat la un casting pentru rolurile propuse? Uşor de ghicit, dar nu şi de acceptat. Cât priveşte etudul la care am fost invitaţi, rămânem la ideea că atelierul e totuşi atelier. Când ajungi însă la public trebuie să fii, cum se spune, încheiat la toţi nasturii şi poate că Gala ar fi putut să-i ajute s-o facă într-o etapă pregătitoare. Altminteri efortul tinerilor pe parcursul concursului a fost masiv, nemaipunând la socoteală faptul că în timp ce invitaţii se prăjeau la soare,ei săracii asudau să-şi facă temele, nu puţine dacă mai luăm în calcul şi pregătirea spectacolului final în ateliere de mişcare şi cânt. Reverenţa memorabilă privindu-l pe Shakespeare  a rămas, în fine, acel frumos final cu lampioane lansate de pe malul mării cu invitaţia de a trimite în spaţiu replica sau versul favorit. Nu ştiu câţi au ales replici despre nebunie pentru acest demers spontan, dar ştim că deviza Galei, ne-bun pentru această lume, speculată în fel şi chip ar fi vrut să ne spună că tinerii noştri se simt azi excluşi de la banchetul muzelor pentru discursul lor nonconformist sau pur şi simplu de indiferenţa societăţii. Ca pe vremuri Shakespeare, chipurile. Doar că mesajul shakespearean despre putreziciunea Danemarcei lui Hamlet vine de la un mare artist popular în epocă fapt care o făcea invidioasă chiar  şi pe regina Angliei. Nu e cazul.

Cei 19 concurenţi rămaşi în gală din vreo 90 înscrişi ne-au spus de fapt altceva. Că ei nu-l prea iubesc pe Shakespeare. Dar dacă e sarcină cu plăcere; şi că în cei trei ani de studiu rămaşi după faimosul tratat de la Bologna n-ai timp să te îndrăgosteşti de Shakespeare dacă n-ai venit cu ceva de-acasă. Aşa încât mult celebratul dramaturg cu lumea lui de necuprins  a rămas oftând pe malul mării contemplând lampioanele şi murmurând: a fi sau a nu fi. Concluziile noastre critice  obiectiv vorbind sunt însă şi mai triste. Fiindcă am dat piept cu o realitate a învăţământului artistic teatral care explică în parte peisajul adesea irelevant al masei de absolvenţi, mult prea mulţi şi fără perspective (unii). O explicaţie ar putea fi orizontul cultural precar pe care şcoala n-are cum să-l suplinească, dar ar putea cel puţin să le insufle tinerilor mai mult drag pentru cultura clasică, a cărţii mai ales acum când societatea n-o face, debalansată fiind în favoarea unui prezent pragmatic, grăbit şi superficial. Când ai o viaţă interioară mobilată de lecturi, trăiri, reflecţii poţi să te uiţi în ochii lui Shakespeare. Când n-ai trecut pe lângă Hamlet decât ca să-i cauţi frazări şi intonaţii mai altfel, e bine să stai deoparte. În concursul cu pricina, unii au exersat simplitatea contrafăcută (voce stinsă, priviri fixe) alţii din contră excentricitatea, iar apelul la o recuzită care n-avea cum să suplinească actoria adevărată a fost soluţia de avarie care a creat probleme inutile regizorilor tehnici obligaţi să instaleze de pildă un duş pentru o apariţie insipidă a Julietei într-o cadă de baie, sau să-l ajute pe un concurent să-şi poarte cotiga de actor-cerşetor improvizat prin sala de spectacol. Au fost şi extrapolări jenante care l-au coborât pe renascentist în cotidianul cel mai precar care nu înseamnă deloc actualizare. Avem e adevărat în contemporaneitate spectacole, unele mari, care o fac, fără a-l falsifica însă pe autor.

În seara finală, Gala Hop a oferit participanţilor şansa de a urmări un recital tulburător din opera lui Eminescu. Pagini inedite cu întrebări răscolitoare despre timp, viaţă şi moarte, cu multă metafizică, bucurie intelectuală şi emoţie… romantică, Le era adresat. Dar ei au absentat. Am luat gestul ca pe un mesaj, mai ales că a urmat serbarea lor, a concurenţilor în tonurile zgomotoase ale vârstei, ale glumei şi jocului gratuit. 

Dar oricât de mult ne-am dori să ducem spectacolul teatral în stradă speculându-i esenţa ludică şi socială, nu trebuie să uităm că el nu va exista ca teatru câtă vreme nu va fi şi cultură. Cu ocazia temei Shakespeare aleasă de Gala Hop în acest an avem ocazia s-o mai spunem o dată.