Teatrele din Bucureşti ca materie primă electorală

Consiliul General al Municipiului Bucureşti (CGMB) a decis să cerceteze „randamentul“ unor instituţii publice din Capitală – şi anume, teatrele. O serie de artişti şi critici au făcut publică o scrisoare în care atrăgeau atenţia asupra componenţei şi a misiunii comisiei de evaluare. Acum se vor întîlni şi cu primarul (interimar).

Ei bine, în ciuda opiniei consilierilor municipali, actorii nu se hrănesc din aplauze, se hrănesc şi ei, ca noi toţi, cu varză, roşii, pîine, ceapă, ouă, brînză – mă rog, ce se mai găseşte pe la magazin şi se plăteşte cash sau cu cardul. Ba chiar se pare că pînă şi colegul lui Mihai Voicu, Gabriel Fătu, chemat să conducă o comisie de control-verificare-evaluare a teatrelor din Bucureşti, tot în moneda locală, lei noi, îşi primeşte onorariile.

Să ne-nţelegem, acest mare avînt de a lua la puricat „randamentul“ (minunat cuvînt, bine că dl Voicu nu l-a folosit ca să vorbească despre megafinanţata Administraţie a Cimitirelor) teatrelor nu e nimic altceva decît o încercare de capitalizare electorală de pe urma actualului scandal de corupţie din Primăria şi Consiliul local ale Municipiului Bucureşti. Consilierii locali, care urmează să ceară din nou votul cetăţenilor, în cîteva luni, se „delimitează“ de primarul suspendat Sorin Oprescu, care-i va fi împiedicat să cerceteze teatrele şi să aducă la lumină o, nu-i aşa?, probabilă mare „fraudă“. Acum, liberi de cenzura lui Oprescu, o vor face.

În acelaşi timp, însă, primarul interimar Ştefănel Marin a răspuns scrisorii semnate, printre alţii, de Marius Manole, Radu Afrim, Oana Ştefănescu, Gianina Cărbunariu că el, primarul, nu are nici un rol în deciziile Consiliului General al Municipiului Bucureşti de a forma comisii şi de a cerceta – dar atunci cum putea, în schimb, Sorin Oprescu să-i împiedice pe aceiaşi consilieri să facă exact acelaşi lucru??? La fel cum i-a împiedicat să cerceteze sau să se opună bugetului imens al Administraţiei Cimitirelor şi Crematoriilor Umane, care nu numai că bătea bugetele tuturor teatrelor, dar îl întrecea de departe şi pe cel al instituţiei locale destinate să se ocupe de protecţia socială, într-un oraş unde numărul persoanelor evacuate şi lăsate în stradă creşte exponenţial de la un an la altul?

În toată această afacere cu marele control se amestecă o doză serioasă şi dintr-o altă specie de, să zicem, ipocrizie. Cică nu se joacă destul, în destule zile ale săptămînii, în teatrele din Bucureşti. Ei bine, în mod obişnuit, în aceste teatre se joacă de miercuri pînă duminică, cinci zile pe săptămînă (lucru verificabil de oricine pe site-urile respectivelor instituţii, pe Port.ro etc.), iar singura zi realmente liberă în teatre e luni. Vreau şi eu să ştiu cîte din instituţiile publice locale, gen direcţii de taxe şi impozite, să zicem, păstorite de aceiaşi consilieri locali, sînt deschise cetăţenilor mai mult de cinci zile pe săptămînă sau ţin cont de programul de lucru al cetăţenilor angajaţi, cărora li se cere să-şi ia concediu ca să „acceseze“ orice serviciu public, de la pomenitele taxe şi impozite la evidenţa populaţiei şi poştă (da, ştiu că poşta nu ţine de CGMB, dar orişicît), asta trecînd peste detaliile subtile legate de practicile culturale de public ale unui oraş, care dictează ritmul reprezentaţiilor, de faptul că a juca lunea în teatre de stat ar afecta serios dinamica teatrului independent şi comercial şi, deci, ecosistemul cultural deja existent, şi de activităţile la scenă nedestinate publicului (repetiţiile), care tot „muncă“ sînt.

Aş vrea şi eu să ştiu cîte ore pe zi (oare chiar opt?) lucrează aceşti consilieri locali în beneficiul cetăţenilor care i-au ales de vreme ce unul dintre ei are timp şi să conducă un sindicat, iar altul lucrează în acelaşi timp, cu normă întreagă, la UNATC şi mai şi joacă în cîteva spectacole – şi cred că ei ar trebui să răspundă la această întrebare atunci cînd se pornesc să caute oamenii din teatre la condica de prezenţă. Ţine de legitimitatea mandatului lor, la urma urmei. La fel cum de legitimitate ţine şi o explicaţie din partea consilierului Gabriel Fătu despre situaţia bizară în care se găseşte, în care, pe de o parte, el este directorul de marketing al aceleiaşi instituţii (UNATC) unde Emil Banea este director administrativ, iar pe de altă parte, ca membru al comisiei de control, îl verifică pe acelaşi Emil Banea în calitatea acestuia de director executiv al Teatrului Bulandra.

Teatrele de stat, din Bucureşti şi aiurea, au un mod de funcţionare extrem de problematic. Însă acest aspect problematic este generat, în principal, tocmai de absenţa oricăror politici culturale publice care să conţină ceva mai mult decît mantra „cît mai multe încasări“. La fel ca spitalele şi şcolile, în societăţile sănătoase, instituţiile de cultură nu funcţionează pe principiul profitului comercial, ci al profitului social. În neregulă nu e ideea de a „controla“ teatrele, ci acest mod ipocrit de a suspina după stahanovisme comerciale, într-o schemă de gîndire în care oamenilor în cauză nu pare a le fi prea clar de ce există teatre publice de repertoriu.

În România actuală, teatrele de stat nu pot sparge plafonul de venituri proprii decît prin trei plus una metode: mărirea constantă a preţului la bilete, închirierea spaţiilor pentru evenimente private, apelul la sistemul de finanţare a proiectelor independente şi, cu şanse mici şi doar dacă apelează la farmecul vedetelor sau dacă o bancă, precum BRD, doreşte să se rebranduiască pe teme culturale, sponsorizări. Punct. Atîta timp cît se joacă doar în spaţiile deja existente, procentul populaţiei care se duce la teatru nu are cum să se schimbe – fiindcă asta, atîta, este capacitatea sălilor şi fiindcă acţiunile de dezvoltare de public nu sînt bugetate şi nici nu aduc puncte managementului. Componenţa socială a publicului de la teatru nu se va schimba nici ea – fiindcă preţurile sînt alea care sînt (în jur de 10 euro), iar presiunile pentru venituri proprii mai mari nu fac decît să le crească (deşi finanţarea de la stat subvenţionează biletul, spectatorul, nu pe artişti şi actul artistic).

Culmea, dincolo de banalitatea „randamentului“ cultural (Bucureştiul ar trebui să se mîndrească pentru faptul de a „exporta“ teatru în restul ţării şi în străinătate) şi de faptul că mobilitatea produselor artistice e un element esenţial în coeziunea comunitară la nivelul „naţiunii“, festivalurile sînt o sursă suplimentară de venit pentru teatrele de stat – şi nu asta li se cere, mereu şi mereu? Nu au ajuns deja lucrurile atît de departe încît aproape nici un teatru public nu mai are curajul de a lucra cu artişti tineri şi de a-şi asuma riscul noutăţii? Nu s-a ajuns suficient de departe cu „reconceptualizarea“ teatrelor publice drept fabrici, cu relaţiile de producţie aferente, încît tinerii artişti şi-au interiorizat-o deja, văzînd în angajarea într-o trupă de repertoriu o formă de privilegiu contractual „care te demotivează să munceşti mai mult“, şi nu participarea într-un colectiv coerent estetic ce prioritizează nevoile artistice ale creaţiei de repertoriu?

Problemele teatrelor publice sînt în altă parte şi au de-a face cu obnubilarea misiunii socio-culturale a teatrului şi cu absenţa unor politici culturale concrete şi coerente. Iar comisiile de control de natura, cu componenţa şi cu mandatul celei actuale nu au nici o şansă să identifice şi să trateze aceste probleme, ba dimpotrivă, le vor accentua. Fiindcă sistemul repertorial subvenţionat e vital pentru supravieţuirea artei teatrale şi toată lumea se va mobiliza să-l protejeze, în ciuda tuturor acestor probleme. După care, dacă lucrurile continuă tot aşa, fiecare director se va panica să crească încasările.