Nici măcar estetica n-a îndrăznit să alunge definitiv din dicţionar termenul chiar dacă-i agaţă necontenit şi alte atribute în faţa atâtor realităţi tragicomice pe care le trăim. Pe la noi, pe aici, în stilul dâmboviţean salvatorul râsu'-plânsu' mai e încă la modă şi comedia mai e căutată uneori, aşa în stare pură şi demodată cum am moştenit-o de la maeştri, fie că s-au numit Molière sau Caragiale, fie, dacă ne oprim în anii de glorie ai vodevilului, Labiche sau Feydeau. Şi în vremurile de azi mai sunt autori cu hazul în sânge. Iar pentru românii care l-au dat lumii pe Eugène Ionesco, mai sunt şi absurdul şi grotescul, de la el citire. Sau de la Caragiale însuşi, din care a ieşit într-o măsură anume şi farsa tragică ionesciană „Simţ enorm şi văd monstruos!“, zicea Caragiale, nu?

În aceste condiţii istorice, devine complicat să alcătuieşti un afiş reprezentativ, la momentul dat, pentru un eveniment pretenţios precum o Gală Naţională a Comediei. Şi totuşi, s-a putut, aşa încât la Galaţi în tradiţia unui festival de comedie care a început prin anii 70 are loc în aceste zile o ambiţioasă etalare a preocupărilor în domeniu, de pe întregul teritoriu al ţării, care va dura 30 de zile în cadrul ediţiei cu numărul 30. Sunt invitate 30 de teatre care vor juca pe scena Teatrului Fani Tardini din localitate, teatru care-şi rememorează astfel şi istoria în materie. A început chiar cu începutul, cu numele vedetei de pe frontispiciu, evocată în momentul festiv al deschiderii de un strănepot, profesorul universitar Florin Vlădicescu, care trăieşte în Anglia, unde a înfiinţat o fundaţie tocmai pentru a celebra memoria marii actriţe, Fani Tardini. A continuat cu omagierea unui decan de vârstă al comediei şi teatrului naţional, actorul Gheorghe V. Gheorghe, care la cei 88 de ani ai săi încă mai e pe scenă, răspândind aceeaşi bună dispoziţie cu care a jucat de-a lungul timpului în cele mai vestite comedii. Ca fost elev al marilor Talianu şi Birlic apoi coleg de scândură cu Moraru, Dinică, Radu Beligan, Mihai Fotino, vedeta gălăţeană aplaudată în zilele de început ale galei poartă în sânge microbul comediei, pe care l-a transmis şi fiului său, tânărul Cristian Gheorghe, şi el actor la Fani Tardini.

Nu l-am întrebat pe tată ce părere are despre spectacolul care tocmai se încheiase şi unde Cristian interpretase rolul titular, fiindcă e o distanţă nu doar de secole, ci şi de adevăr între, să zicem, Avarul, în care a strălucit, printre altele, tatăl şi ciudata comedie scrisă de scoţianul Antony Neilson, Uluitoarele numere de singurătate ale lui Edward Gant, magicianul care inventează povesti incredibile pentru a ne pune, a câta oară?! în faţa dilemei constitutive a teatrului: realitate-iluzie. Sub aparenţa unui spectacol de varieteu, tânărul regizor Dragoş Muşoiu ne provoacă la o regândire a însuşi sensului teatrului, cu singura observaţie că ipoteza acestui autor excentric e cumva tendenţioasă, dat fiind că povestirile inventate sub semnul magiei sale sunt aşa gogonate încât pot fi uşor respinse în favoarea unui adevăr de viaţă mai plauzibil. Un spectacol cu miză, în orice caz, definind astfel şi unul dintre criteriile în funcţie de care apreciem valoarea. Dar pentru un festival de comedie mai sunt şi altele, judecând din perspectiva publicului care aşteaptă să vadă pe scenă cu acest prilej actorii îndrăgiţi, şi mai ales spectacole bune, inteligente, subtile, deconectante bine-nţeles, căci râsul sănătos care răzbate din sala de teatru la un asemenea eveniment e cel mai bun semn că a reuşit. La Edwart Gant, gălăţenii, în mare număr tineri, au râs copios, chiar dacă la sfârşit, când magicianul moare ca victimă a propriei sale născociri, se face tăcere.

S-au amuzat discret şi la Monstrul nisipurilor, piesă aparţinând autorului de limbă maghiară Szekely Csaba din Târgu Mureş, cunoscut pentru fineţea umorului său, pertinenţa observaţiilor şi ineditul situaţiilor pe care le imaginează, luând din viaţă partea nevăzută a conflictelor pe lângă care oamenii trec adesea nepăsători. De unde şi surpriza cultivată în piesele sale pe care Andi Gherghe, regizorul său preferat, o amplifică prin intermediul ambianţei scenice (decor, muzică) şi bineînţeles a actorilor. Sunt multe surprize şi în comedia aceasta despre insuportabila superficialitate cu care viaţa are de luptat, cum zice Kundera. E nostim până la un punct acest joc cu focul pe care-l semnalează autorul, evocând la sfârşit o legendă orientală, aceea a monstrului nisipurilor. Maneta e întoarsă spre dramă, fiindcă monstrul nisipurilor e numele dat iubirii de către poporul meu, zice un fiu de emir bogat care-şi mutilase iubita din... dragoste, Pentru că e fierbinte şi distrugătoare ca furtuna de nisip şi nu poţi şti când şi în ce fel apare. În piesă monstrul acesta e strecurat în detalii ia forma făţărniciei, fiind un avertisment dureros la adresa distorsiunilor care fac ca relaţia dintre orice El şi orice Ea să devină vulnerabilă. Cele zece personaje, purtând nume de culori şi fructe (ce poate fii mai frumos!), îşi încrucişează dramatic destinele, afişând o aparenţă pe care însăşi viaţa o conţine prin convenţionalismul ei. Elena Anghel, Petronela Buda, Flavia Călin, Cristina Neagu, Elena Ghinea, Răzvan Clopoţel, Radu Horghidan, Florin Toma, Vlad Ajder şi Ştefan Forir, cei mai mulţi dintre ei până mai ieri studenţi la Facultatea gălăţeană de actorie, îşi asumă necondiţionat dificultatea interpretării unor asemenea personaje definite fragmentar, dar aparţinând marii cărţi a comediei vieţii, care în zilele noastre pare să-şi fi schimbat nu doar suportul, ci şi alfabetul. Alfabetul lui Szekely Csaba e unul sofisticat, mai ales datorită unei tehnici dramaturgice care introduce relativismul în judecarea situaţiilor.

Tot despre trădări în iubire e vorba şi în piesa lui Pavel Kohout, O asemenea iubire, scrisă cu multe decenii în urmă de disidentul ceh, acum nonagenar. Sub forma unui proces condus nu de un procuror, ci de un... domn în togă care cenzurează conştiinţele (nu ştiu de ce m-am gândit la Topitorul de nasturi din Peer Gynt) tuturor personajelor implicate în această istorie cu sfârşit tragic. Urmărită cu dibăcie de autor prin labirintul unui suspence în crescendo, piesa întreţine şi azi curiozitatea spectatorilor, mai ales că regizorul Radu Nichifor a ales pentru spectacolul pe care-l semnează o formulă deschisă care scoate din cutia scenei povestea şi o aduce în public la propriu. Actorii îl urmează, alergând printre spectatori şi făcând din confruntările corp la corp momente de mare tensiune. Dificultatea este majoră şi rezultatele pe măsură, mai ales când le este solicitată condiţia fizică. Invitat în spectacol de la Teatrul Maria Filotti, Valentin Terente, în rolul bărbatului în togă, nu are togă, dar are multă convingere în jocul său care mobilizează întreaga trupă. Protagoniştii, un alt Romeo şi o altă Julietă care se luptă cu piedicile în calea iubirii lor, şi-au aflat în actorii Ciprian Braşoveanu şi Flavia Călin interpreţii credibili, la fel cele câteva portrete de gen precum mama posesivă, sau chelnerul filozof, pentru care Tamara Constantinescu şi Adelin Ilie au găsit mijloacele cele mai adecvate. Complinesc tabloul acestei societăţi în derivă unde se amestecă de-a valma principii, sentimente, convenienţe, prejudecăţi şi lipsa curajului de a le învinge, un şef de la Cadre (Florin Toma), o soţie trădată (Petronela Buda), o sfătuitoare de ocazie (Elena Ghinea), un prieten adevărat (Vlad Ajder), un amorezat păgubos (Ionuţ Moldoveanu), cu toţii contribuind la reuşita acestui spectacol care mizează pe tensiunea argumentelor. Melodrama o trecem sub tăcere, sperând că-şi va regla pe parcurs decibelii.

Această a treia producţie a show case-ului gălăţean, care a deschis Gala naţională a comediei de la Galaţi, ilustrează ca şi celelalte două un proces dinamic de înnoire şi revigorare a trupei, în marea ei parte tânără şi o îndreptăţită dorinţă de autodepăşire.