Surprize şi energie

Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad – PERPLEX de Marius von Mayenburg;

Când în urmă cu exact zece ani, în 2004, regizorul Felix Alexa monta la Teatrul “Odeon” un controversat spectacol cu „Chip de foc“ (atunci revista Observator cultural a socotit necesar chiar să organizeze o dezbatere consacrată respectivei înfăptuiri scenice), Marius von Mayenburg era un dramaturg cvasi-necunoscut în România.

Teatrocraţia românească cât de cât informată ştia că von Mayenburg îşi câştigase o oarecare notorietate, că în urmă cu trei ani scriitorul făcuse senzaţia la Avignon, că Chip de foc era un titlu de mare succes în lumea întreagă, că mai toată lumea bună îl introducea în repertorii.

Lucrurile s-au schimbat radical între timp. Titlurile din creaţia dramaturgului de la Teatrul Schaubühne şi al regizorului Thomas Ostermeier aflate pe afişele teatrelor din România au crescut simţitor. Avem deja vreo doi-trei regizori despre care s-ar putea spune că s-au specializat în scrierile lui von Mayenburg. Printre ei, alături de Radu Alexandru Nica sau de Vlad Cristache, se numără în mod hotărât Theodor-Cristian Popescu.

El a montat în 2011 Urâtul la Teatrul German de Stat din Timişoara, iar în acest an, doar în urmă cu vreo două-trei luni, Martiri la Secţia română a Naţionalului târgumureşean. Fişa de creaţie a directorului de scenă, evident aflat într-o formă artistică de invidiat s-a îmbogăţit recent cu Perplex, un text de dată recentă al lui Marius von Meyenburg, tradus de Elise Wilk, intrat în repertoriul Teatrului Clasic “Ioan Slavici”. O partitură derutantă, originală, care chiar e de natură să ne lase perplecşi tocmai fiindcă autorul lui, cel care asemenea lui Ostermeier, declară sus şi tare că mai crede în poveste şi în personaj, dă semne că, de data aceasta, le-ar dinamita pur şi simplu.

De fapt, în Perplex, Marius von Meyenburg recurge la respectiva falsă dinamitare în numele jocului de-a teatrul. Dramaturgul ne propune un amestec, un cocktail de scene (da, avem şi în text, nu doar pe scenă cocktailuri) contradictorii. Scene care enunţă teme, motive pe care uită în mod deliberat să le termine. Cocktailurile cu pricina îi obligă pe interpreţi să treacă abrupt de la un personaj la altul, de la o situaţie la alta. Unde mai pui că şi situaţiile, şi personajele se situează  frecvent la antipozi. La început interpreţii, desemnaţi în spectacol cu prenumele lor din buletin (Cecilia, Alex, Carmen, Alex) formează două cupluri, mai apoi totul se combină şi se recombină până la extrem. Combinaţiile, nedezminţit insolite, alteori aiuritoare de-a dreptul, situaţiile aidoma, surprizele desenate cu o peniţă muiată abundent în cerneala absurdului reciclat în specificul secolului al XXI lea se dovedesc ofertante, fiind inteligent dezvoltate într-un spectacol viu, dinamic, cu multă sare şi cu încă şi mai mult piper.

Sunt gata să pariez că regizorul şi-a dorit ca montarea pe care o semnează la Teatrul Clasic “Ioan Slavici” din Arad să fie una defel clasică. Theodor Cristian Popescu a proiectat un spectacol menit să şocheze, dar în care să nu se ajungă la starea de şoc prin exhibarea eului regizoral, prin trucuri regizorale egoiste şi autoadmirative, “la vedere”, ci aproape în exclusivitate prin ceea ce fac actorii pe scenă. E cât se poate de limpede că Cecilia Donat, Carmen  Vlaga- Bogdan, Andrei Elek şi Alex Mărgineanu, aceiaşi care au fost şi protagoniştii montării cu Flori, fete, filme sau băieţi, se simt bine pe scenă, că joacă degajat, fără urmă de complexe. Că exerciţiul nicidecum uşor la care au fost supuşi le e pe plac. Că joaca le face plăcere şi că pentru reuşita ei nu fac economie nici de inteligenţă, nici de efort.

Că izbutesc să îşi comunice propria bucurie şi plăcere a jocului spectatorilor, că cei aflaţi în sală empatizează cu ei. Spun aceasta în pofida faptului că am impresia că era nevoie de un plus de nebunie,că Theodor Cristian Popescu trebuia să identifice o manieră ceva mai agresivă de delimitare a secvenţelor tocmai spre a sublinia mai apăsat răsturnările de situaţie. Nu ar fi stricat încă şi mai mult nerv  ca şi o încărcătură energetică  ceva mai consistentă. Se prea poate ca aceste ameliorări să vină odată cu reprezentaţiile viiitoare.

Am avut impresia că, cel puţin în reprezentaţia văzută de mine, s-a insinuat un oarecare decalaj de implicare între Alex Mărgineanu şi Cecilia Donat, pe de o parte, şi Andrei Elek şi Carmen Vlaga- Bogdan pe de alta, primii doi asezonându-şi apariţiile cu un plus de “nebunie”. Un ascendent ce nu îl scuteşte însă pe Alex Mărgineanu, foarte bun  în momentele de dans (coregrafia: Andrea Gavriliu), să se concentreze asupra lucrului cu propria voce.

Revenit acasă, la Teatrul din Arad, acolo unde i-am văzut primele reuşite scenografice, Mihai Păcurar a făcut exact ceea ce trebuia, propunând un decor ce îşi schimbă forma în funcţie de necesităţile reprezentaţiei, favorizând, dar şi garantând confortul interpreţilor.

Teatrul Clasic “Ioan Slavici” din Arad-PERPLEX de Marius von Mayenburg; Traducerea: Elise Wilk; Regia: Theodor Cristian Popescu; Scenografia: Mihai Păcurar; Coregrafia: Andrea Gavriliu; Light design: Lucian Moga; Cu: Cecilia Donat, Andrei Elek, Carmen Vlaga-Bogdan, Alex Mărgineanu; Data reprezentaţiei: 29 mai 2014