Păcat că noua montare a Gianinei Cărbunariu nu a atras mai mult atenţia, într-o nişă a teatrului independent pe care autoarea a desţelenit-o, alături de alţii, de-a lungul ultimelor două decenii, dar care acum pare sufocată de comedioare bulevardiere cu pretenţii artistice. De data aceasta, spectacolul se joacă însă în incinta unui teatru „de repertoriu“, mai precis încăpătoarea Sală Studio de la subsolul Teatrului Odeon.

Montarea este totuşi una independentă, fiind o coproducţie dramAcum cu Festivalul Internaţional de Teatru de la Nitra, Slovacia, în parteneriat cu Teatrul Odeon, şi face parte din proiectul european „Vieţi paralele – Secolul 20 văzut prin ochii Poliţiei Secrete“. În acest proiect, artişti din foste ţări socialiste – Cehia, Ungaria, Germania, Polonia, România şi Slovacia – au creat şase producţii de teatru bazate pe studiul materialelor păstrate în arhivele poliţiei secrete. Toate aceste producţii şi-au avut premierele mondiale în timpul Festivalului Internaţional de Teatru Divadelná din Nitra, între 27 septembrie şi 2 octombrie 2013.

Trista excepţie românească

E uşor de sesizat importanţa montării, în contextul cultural destul de mohorât de la noi. România nu a reuşit nici (măcar) din punct de vedere artistic să-şi regleze conturile şi să se împace cu trecutul recent al perioadei comuniste. Numărul produselor artistice (literare, teatrale ori cinematografice) relative la anii cu pricina şi la persistenţa efectelor în societate este destul de redus, România fiind – şi din acest punct de vedere – trista excepţie dintre fostele ţări comuniste. Importantă nu este, însă, doar intenţia, contează că spectacolul este într-adevăr unul reuşit.

A fost ales pentru a fi documentat un caz de împotrivire faţă de sistem puţin cunoscut, de fapt am putea spune deloc: cel al elevului botoşenean Mugur Călinescu (1965-1985), care în 1981, la vârsta de 16 ani, a reuşit să inscripţioneze cu mesaje protestatare câteva panouri de pe raza oraşului Botoşani. Lozincile, scrise toate cu cretă şi cu caractere „tipografic majuscul“ – conform relatării tâmpe din rapoartele anchetei –, l-au adus în vizorul organelor de Securitate, care au declanşat împotriva elevului „urmărirea operativă“.

„Cu materialul clientului“

Cazul a fost adus pentru prima oară la lumină de istoricul Marius Oprea, în eseul său „Hainele regelui“, inclus în volumul „Şase feluri de a muri“. Documentarea propriu-zisă a fost realizată de istoricii şi activiştii Mihail Bumbeş şi Mihai Burcea, alias Miliţia Spirituală. Aceştia au pus la dispoziţia realizatorilor spectacolului o copie a dosarului „Elevul“, precum şi – foarte important – interviuri realizate actualmente cu mama lui Mugur şi cu doi dintre ofiţerii implicaţi în acest caz.

Prin urmare, unicitatea lui „Tipografic Majuscul“ este dată, în primul rând, de faptul că tot ceea ce este folosit şi pronunţat în spectacol nu reprezintă altceva decât documentele aflate în dosarul de anchetă şi urmărire al lui Mugur Călinescu, plus, spre final, extrase din interviurile respective. Cu alte cuvinte, Gianina Cărbunariu şi-a lucrat scenariul doar, cum s-ar spune, „cu materialul clientului“, pe principiul folosit de Andrei Ujică în „Autobiografie...“, interogând astfel prin mijloace teatrale documentul şi relaţia noastră cu acesta.

Adolescentul şi sistemul

Un astfel de demers, pe care l-am putea numi „documentar“ (în sensul pe care acest termen, conceput de Grierson, îl are în cinematografie), este destul de rar în spectacologia autohtonă, pentru că cere abilitate narativă şi o profundă asimilare a documentului şi a contextului acestuia din epocă. Montarea Gianinei Cărbunariu este similară, într-un fel, cu ceea ce a făcut Alexandru Solomon, ca studiu cinematografic al propagandei totalitare, în documentarul „Marele jaf comunist“ (unul din puţinele produse reuşite, acesta, despre ce ni s-a întâmplat în ultima jumătate de secol, alături de, să zicem, ficţiunea inspirată dintr-un caz real „Examen“, de Titus Muntean).

Defilarea hârtiilor din dosar, prin faţa ochilor noştri (la propriu, pentru că mare parte dintre acestea ne sunt proiectate, în clar, pe peretele de fundal; autoarea jonglează abil, de altfel, cu tehnica: actorii sunt filmaţi live, iar prim-planurile proiectate hiperbolizant etc.), produce o imersiune în modul de lucru al Securităţii ceauşiste, al aşa-zişilor „lucrători informativi“. Contrastul este între atitudinea liceanului Mugurel (Silvian Vîlcu, interiorizat şi torturat de un prematur simţ al dreptăţii), una responsabilă, idealistă şi, da!, cu adevărat politică, şi întreg contextul din jur, refractar, mai ales în 1981 (anul de început al „întunecatului deceniu“ 9), la orice împotrivire faţă de sistem.

„Cea mai jegoasă meserie din lume“

Nu numai ofiţerii de Securitate i se opun băiatului, ci şi colegii, prietenii, profesorii şi, mai ales, propriii părinţi (Cătălina Mustaţă şi Gabriel Răuţă), sideraţi de ceea ce a făcut acesta şi de eventualele consecinţe. Spre final, trei dintre actori (Răuţă, Mihai Smarandache şi Alexandru Potocean) îşi iau ingrata sarcină de a intra în pielea a trei „lucrători informativi“ implicaţi în anchetă. Sunt prezentate astfel extrase din interviurile luate acestora în prezent, în care ei comentează pe un ton jovial pagini din dosarul „Elevului“.

Este de domeniul evidenţei că cei trei nu au niciun fel de regret, susţinând şi acum cu aplomb că şi-au slujit Patria. Ni se oferă în acest mod o stupefiantă cale de acces în mintea celor pe care mulţi i-au definit ca având „cea mai jegoasă meserie din lume“ (şi nu-i vorba doar de români aici).

Să nu credem, însă, că „Tipografic Majuscul“ se adresează generaţiilor care au trăit în comunism, pentru, cum se zice, a nu uita; acestea şi-au dat întreaga măsură în cei 25 de ani de „democraţie“. Ţinta este (ca şi în cazul altor cărţi, filme etc. datorate, în ultimii ani, noilor cercetători ai istoriei recente) generaţia tânără, născută după anul 1990, pragul dintre lumi. Şi aceasta nu atât pentru a-i învăţa istorie, fie ea şi recentă, cât pentru a-i pune în faţa unor modele şi situaţii exemplare, imposibil de apărut în contextul actual.