Spune-mi ce câin-eşti, ca să-ţi spun cine eşti!

FOTO Radu Afrim

Ai sau nu ai câine, iubeşti sau nu patrupedele, e treaba ta! Dar sigur n-ar trebui să ratezi şansa de a afla cum se văd oamenii, oglindiţi în ochii arzători ai câinilor din spectacolul Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, „câine cu om, câine fără om”.

Aşa cum i-a imaginat, cu forţa sa vizuală, Radu Afrim. Era să scriu regizorul, dar parcă ar fi insuficient, fiindcă în tot ce face, Afrim e un creator de teatru, căci nu doar pune în scenă, ci ţinteşte să construiască toate componentele esenţiale ale unor universuri artistice ce-i poartă amprenta, de la baza edificiului, adică textul, care devine al său (dacă nu l-a scris el însuşi), prin lectura specială pe care i-o face, până la ultima geană de lumină sau tăcerea care se întinde în final, peste marea de trăiri, imagini şi sonuri ale spectacolului.

Pentru a patra sa colaborare cu Naţionalul craiovean, Afrim a scris şi a selectat poveşti despre câini şi oameni, texte de diverse naturi, de la monologuri (Radu Afrim) la dramatizarea unor nuvele (de R. Tudoran, Simona Goşu), de la fragmente dramaturgice (de Lia Bugnar, Maria Manolescu) la postări pe reţele sociale (Oana Pellea, Fiona Apple) sau parodice inserţii muzicale, toate îmbinate într-o succesiune de şaisprezece tablouri video-teatrale, legate între ele doar de sensul ultim, de ideea fundamentală a spectacolului.

Ca şi la anterioara sa întâlnire cu trupa craioveană, Inimă şi alte preparate din carne, pe un text de Dan Coman, cu care a câştigat Premiul UNITER pentru Cel mai bun spectacol în 2020 (şi pe care îl putem revedea acum online, gratuit, până în seara zilei de 8.11, pe platforma Festivalului Naţional de Teatru), Afrim exploatează fragmentarul. Fiecare episod îi permite să aducă în lumină oameni din medii sociale diverse, cu stări sufleteşti diferite, dar toate legate de câini, care ne şi întâmpină ca o haită, întâi ca umbre chinezeşti, apoi interpretaţi de actorii trupei, la intrarea în mica sală I.D. Sîrbu a TNC, aleasă tocmai pentru că asigură proximitatea maximă a publicului, cu jocul mişcării şi al trăirilor scenice.

Odată indicat, din debutul spectacolului, teritoriul discursului teatral, începe desfăşurarea de tablouri ce ne vor purta din era comunistă până în cea a originalei tranziţii capitaliste. Prima, privită de autor cu acel amestec de melancolie şi sarcasm (regăsit şi în textul său Pasărea retro se loveşte de bloc şi cade pe asfaltul fierbinte), cu care Afrim priveşte spre timpurile tinereţii sale, căci a trăit 31 de ani sub regimul (aproape) defunct în 1989. A doua, scrutată necruţător.

Nelimitate de vreun fir al unui unic conflict dramaturgic, povestirile din câine cu om, câine fără om îl urmează doar pe cel al unei sinusoide afective, transmise publicului, odată cu amintirile fetiţei legate de câinele ei Mannix, cu cele din serile blocurilor şi ale familiilor comuniste, cu ironia muşcătoare aplicată programelor de televiziune şi delectărilor muzicale ale timpului, cu şlagărul fraţilor Grigoriu, din epoca apusă, dar şi cu conflictele familiale ale erei capitaliste, marcate de fiţe şi tratamente psihiatrice, sau de relaţiile de forţă dintr-o trupă de teatru de azi, în care cearta se termină în cheie comică: “Unde te duci?”, întreabă autoritară regizoarea. “La independenţi!”, răspunde actorul-amant.  

Afrim calculează bine echilibrul dintre comic şi dramatic, dintre zâmbet şi lacrimă, ghidând elegant publicul de la apropierea afectivă la distanţarea reflecţiei, de la şocul senzorial la duioşia lirică. Dar, în ciuda momentelor parodice şi chiar şi în interiorul lor, în acest univers realisto-fantastic şuieră un vânt rece, poate cel al răului din fiinţa umană. Şi, după caleidoscopul de întâmplări cu diverse culori afective, în partea a II-a a spectacolului sângele îşi pune amprenta pe această realitate mundană, dar şi pe cea de dincolo, a vampirilor şi a câinilor lor vampirizaţi. Iar dacă agresiunea vampirică este aproape o dulce sărutare, chiar dacă mortală, violenţa umană împotriva câinilor are dimensiuni homerice, de nesuportat, în episodul-dramatizare a nuvelei lui Radu Tudoran, Hingherul.  Pentru ca finalul, Exit, videoul cu un câine şchiop, coborând cu greu scările unui bloc comunist şi mirosind lumina ferestrei, să aducă un soi de catharsis, o ieşire îndemnând la milă şi înţelegere, din tumultul acestui univers comic şi însângerat.

Dacă nu ar fi făcut şi din spectacolul câine cu om, câine fără om o provocare, Radu Afrim nu ar fi fost el însuşi. Iar mănuşa aruncată nu ar fi ajuns la public, fără colaborarea unei echipe sudate, care l-a urmat pe regizor pas cu pas.

Pentru diversele episoade ale spectacolului, scenografa Irina Moscu a imaginat decoruri minimale, cu transparenţe picturale, simbolice, care, alături de proiecţiile video (Afrim) şi animaţie (Cristian Niculescu), compun un univers vizual pregnant, susţinut de un puternic univers sonor (Afrim). Toate, furnizând atmosfera necesară acestei concentrate desfăşurări de forţe actoriceşti: o ameninţare neştiută pare să impregneze acest univers.. O ameninţare ignorată, dar trăită la extrem de personajele care sunt, cum altfel, foarte afrimiene. Încrâncenate, singuratice, astenice, agresive, melancolice, sau inocente. Ipostaze ale umanităţii, puse în lumină de relaţia lor cu lumea canină. Lume pe care tot actorii craioveni o întrupează.

O performanţă actoricească de invidiat a întregii trupe, în spatele căreia presupunem antrenament pentru rezistenţa fizică prelungită, necesară în scenă, îmbinată cu rostirea, cântul, gestica, mişcarea scenică şi dansul (coregrafia: Flavia Giurgiu).

O operă teatrală corală, în care actorii intră şi ies din ansamblu, pentru a ocupa prim planul, când îşi amintesc de copilărie (Ramona Drăgulescu), când se autoironizează ca oameni de teatru (Raluca Păun, Cătălin-Mihai Miculeasa), când o joacă pe altă binecunoscută actriţă-naratoare (Iulia Lazăr), când unul devine un aristocratic vampir (George Albert Costea), după ce a mai fost o comică mireasă sau vecină de bloc, un câine ales, sau o îmbrobodită crainică TV. Când, în finalul ce încoronează opera de dezgolire colectivă a sufletelor, prin terorizarea criminală a câinilor, sub privirea de oţel a nevestei (Raluca Păun), hingherul (Alex Calangiu), din dragostea cu care l-a pedepsit Dumnezeu pentru patrupedul său (Claudiu Mihail), se metamorfozează în câine. Nu degeaba, în perioada de pregătire a spectacolului, regizorul i-a dus pe actori la un adăpost de câini din Craiova, nu doar ca să-i filmeze şi fotografieze cu patrupedele, ci şi ca să le studieze comportamentul, preluat apoi când actorii devin haită de câini sau câini de companie, în scenă.  

Radu Afrim este stapânul Unicului Inel prin care controlează puterea forţelor creatoare implicate în acest demers teatral amplu, prea amplu pentru restricţiile impuse de pandemie, astfel incât cele aproape patru ore ale spectacolului au fost împărţite în două, cu o pauză de o oră, în care publicului i se dă liber, în timp ce sala este igienizată. Această provocare a duratei ar fi fost diminuată, dacă o parte din lungimile unor episoade ar fi fost eliminată, întrucât ele nu contribuie la menţinerea tensiunii emoţionale a spectacolului, ci o diluează. Dar, când eşti atât de implicat într-o vastă constucţie, probabil că e dificil să nu-i mai adaugi o fereastră, deşi interiorul primeşte deja destulă lumină. Şi aici ar fi nevoie de un ochi din exterior, poate cel al producătorului de teatru. 

După ce a avut premiera în deschiderea stagiunii 2021/2022, în noiembrie noua producţie este oferită nu doar craiovenilor, ci şi bucureştenilor, prin intermediul Navetei culturale, proiectul teatrului pus în operă în 2020. Aşa cum ne anunţă neobosita Bianca Boitan, PR-ul teatrului pentru astfel de evenimente, în ziua spectacolului este pus la dispoziţia amatorilor un autocar ce îi transportă la Craiova, cu plecare din parcarea Teatrului Naţional din Bucureşti, la ora 10 dimineaţa şi întoarcere în acelaşi loc, după spectacolul de la ora 16 (https://ebilet.tncms.ro/ebilet).   

Prin calitatea sa ideatică şi estetică, spectacolul câine cu om, câine fără om merită orice efort de deplasare din partea spectatorilor. Dacă nu pentru a afla, măcar pentru a începe să se întrebe cine sunt cu adevărat.

câine cu om, câine fără om

Un spectacol pe texte de Lia Bugnar, Dan Coman, Simona Goşu, Maria Manolescu, Oana Pellea, Radu Tudoran şi Radu Afrim

Cu: Alex Calangiu, George Albert Costea, Ramona Drăgulescu, Romaniţa Ionescu, Iulia Lazăr, Geni Macsim, Alina Mangra, Claudiu Mihail, Cătălin-Mihai Miculeasa, Raluca Păun, Tamara Popescu, Vlad Udrescu, Costinela Ungureanu, Petronela Zurba, Adrian Tudor, Mihai Viţă

Regie, video şi univers sonor: Radu Afrim

Scenografie: Irina Moscu

Coregrafie: Flavia Giurgiu

Efecte video & animaţie: Cristian Niculescu

Asistentă de regie: Claudia Gorun

Asistentă de scenografie: Gloria Bucătaru

Make-up: Minela Popa, Mihaela Guran

Design lumini: Dodu Ispas

video oameni şi câini: Orlando Edward