1. În lumea în care aleargă rinoceri

În foarte adesea citatele sale Note şi contra-note, Eugène Ionesco observă că teatrul se slujeşte de cuvânt... un cuvânt ce trebuie dus la paroxism. Spre a adăugă ceva mai încolo că nu există numai cuvântul. Teatrul este o istorie care se trăieşte reîncepând cu fiecare reprezentaţie şi este o istorie pe care o vedem trăind. Teatrul este deopotrivă vizual şi auditiv. El nu este o suită de imagini, precum cinematograful, ci o construcţie, o arhitectură mişcătoare de imagini scenice.

Cred că Frank Hoffmann, regizorul spectacolului cu Rinocerii de la Teatrul Naţional din Luxemburg, a meditat profund la aceste afirmaţii şi s-a străduit să le transpună scenic într-un ansamblu viu, coagulat, plin de energie. Adică, exact cum şi-ar fi dorit Ionesco, într-o arhitectură mişcătoare de imagini scenice.

Reprezentaţia începe oarecum abrupt. Nu se aşezaseră încă la locurile lor toţi spectatorii când un domn oarecare, prost ras, cu părul nu tocmai în orânduială, cu hainele în dezordine evidentă, m-a rugat chiar pe mine (coincidenţă!) să îi îngădui să ajungă la locul lui. Teatrul se trăieşte ! – îmi amintesc îndată că edicta Ionesco! Odată ajuns acolo domnul respectiv începe să se certe cu vecinul lui de scaun. Cel care îi reproşează vehement că niciodată nu este punctual la întâlnire, că nu este aranjat comme il faut.

Ne dumirim, fără prea mari eforturi, că cei doi nu sunt alţii decât protagoniştii spectacolului, Bérenger şi Jean, disputei lor alăturându-li-se curând şi alte personaje. Care precum Jean şi Bérenger se află amestecaţi printre spectatori, câteodată chiar agresându-i, aşa cum făceau odinioară protagoniştii din spectacolele lui Alexander Hausvater, de pildă. Pe neaşteptate, se stinge lumina în sală, se aude un zgomot puternic şi aflăm că ar fi trecut un rinocer. Controversele pe această temă se poartă, pentru moment, nu doar în franceză, ci şi în germană şi flamandă. Nu neapărat cu scopul de a ni se reaminti de unde e producţia la care luăm parte, deşi are şi acest reminder rostul lui, căci ancorează spectacolul într-un context politic şi social specific, ci pentru a ni se spune că încă avem de-a face cu un spaţiu în care sunt îngăduite libertatea de gândire, de exprimare şi diversitatea. În care îndoiala este încă posibilă.

Acţiunea se mută tot mai hotărât pe scenă, în biroul unde lucrează Bérenger. Delimitat de imense depozite de hârtie tăiată. Decorul îi aparţine lui Christophe Ranke. Toţi funcţionarii sunt  îmbrăcaţi corect (costume - Jasna Bosnjak), au sosit la timp la muncă, numai Bérenger nu se dezminte. A întârziat din nou. Se discută de dragul de a se discuta. Se lucrează cu nu prea mare chef.

Soseşte pe neaşteptate doamna Boeuf, supraponderală, respirând cu greutate, spre a anunţa că soţul ei s-a îmbolnăvit. Numai că, surpriză! Domnul Boeuf este deja rinocerizat. I se alăturat solidar şi parcă iluminată, lovită de o fascinaţie maladivă, doamna Boeuf. Asistăm la un proces care continuă tot mai alert, mai acaparator, lăsându-se pradă rinocerizării, rând pe rând, domnul Papillon, domnul Botard, mai apoi Jean şi, în fine, Daisy. Replicile sunt date exclusiv în franceză, indiciu că diversitatea începe să fie tot mai îngrădită. Luminile se întrerup din ce în ce mai des, zgomotele sunt tot mai puternice, o orchestră (ai cărei componenţi sunt recrutaţi dintre actorii Teatrului Maghiar de Stat din Cluj) nu mai cântă vesel cum a făcut-o adineaori. Trece fără sunet, liniştea fiind semnul rinocerizării.

Numai Bérenger jură că va rezista. Că nu se va supune. Că va fi ultimul om din lume.

Spectacolul Teatrului Naţional din Luxemburg are un anume patetism. Bine marcat de actorii din distribuţie. În primul rând de protagoniştii Wolfram Kosch şi Samuel Finzi, dar şi de partenerii lor de scenă- Steve Karier, Luc Feit, Marc Baum, Brigitte Urhausen, Christiane Raush. Nu are prea multe suprateme, nu propune o ordine sau o logică spectaculare noi. Cu toate acestea interesează. Semn că Ionesco avea dreptate să protesteze atunci când scrierea lui a fost prea apăsat ancorat într-un anume timp. 

Teatrul Naţional din Luxemburg- RINOCERII de Eugène Ionesco- Regia- Frank Hoffmann- Scenografia- Christoph Rasche- Costumele -Jasna Bosnjak- Muzica- René Nuss- Dramaturgia-Andreas Wagner- Light design- Zeljko Sestak- Cu- Wolfram Kosch, Samuel Finzi, Steve Karier, Luc Feit, Marc Baum, Brigitte Urhausen, Christiane Raush- Data reprezentaţiei- 28 noiembrie 2016

2. Jocul dublu al lui Vicenţio

Ori de câte ori am avut ocazia de a vedea o nouă punere în scenă a piesei Măsură pentru măsură m-am întrebat de ce oare shakespearologii o socotesc a fi una de raftul al doilea în ansamblul creaţiei lui Shakespeare.

Să fie oare de vină faptul că nu e din cale afară de uşor a-i fi stabilite categoria, genul, că, poate mai abitir decât în alte părţi aici se face simţită ceea ce unii cercetători au numit dubla perspectivă de care uzează adesea marele autor?

E adevărat. Piesa nu este o mare tragedie, nu se comit chiar atâtea omoruri, crime, nu curge defel atâta sânge ca în Richard III, de pildă. Dar primejdia ca ele să se întâmple există şi numai jocul dublu, al dictatorului pretins bun şi înţelept care ar fi Vicenţio, cel care la sfârşit iartă tot, cel mai greu fiindu-i să-l ierte pe cel ce l-a vorbit de rău, îi salvează de la moarte pe Claudio, pe Bernardino şi, în fine, pe Angelo, tiranul. Insul care, la urma urmei, nu degeaba este numit Locţiitorul căci este doar o caricatură a celui care i-a dat oportunitatea de a avea impresia că poate să facă absolut orice. Asta numai şi numai spre a se întoarce, spre a fi privit cu ovaţii şi pentru ca lumea, supuşii lui să creadă că este infinit mai bun.

Unii socotesc Măsură pentru măsură o comedie, alţii, precum Nicolae Iorga, au calificat-o drept tragi-comedie, dacă nu cumva chiar tragedie de-a dreptul. Eu aş fi de părere că este o tragedie cu happy end. Cu multe accente ironice, comice de-a dreptul pe care trebuie să ai înţelepciunea, talentul să le descoperi şi să le valorizezi scenic. Aşa cum a făcut-o regizorul Declan Donnellan în spectacolul montat prin colaborarea dintre compania lui, Check by Jowl, şi Teatrul Dramatic Puşkin din Moscova.

În Măsură pentru măsură, Declan Donnellan izbuteşte fuziunea perfectă dintre matricea shakespeariană şi spiritul rus. Întreaga acţiune se petrece într-o ţară în care se mimează jocul democratic (să fie oare chiar Rusia lui Putin?), dar unde supravegherea, răfuiala, arbitrariul, militarizarea, oamenii în uniformă, anchetarea la lumina slabă a lămpii de birou sunt, pe mai departe, la ele acasă. Unde lui Angelo nu îi este din cale afară de greu să crească să ducă la extrem nişte rădăcini de dictatură care există în felul în care conduce cel pe care doar îl înlocuieşte.

Vicentio, admirabil jucat de Aleksander Arsentyev este dictatorul elegant şi subtil. În faţa căruia nimeni nu îndrăzneşte să protesteze. Şi care îşi transformă revenirea în triumf, în reconfirmarea dreptului de a conduce pe mai departe doar aşa cum vrea el. Scena teatralizată a demascării lui Angelo, funcţionarul, conţopistul cu ochelari, complexatul care trăieşte cu iluzia că măcar o vreme i se îngăduie orice, cu multe nuanţe interpretat de Andrei Kuzichev, este cum nu se poate mai revelatoare. E construită după modelul discursurilor din Iuliu Cezar. Cât de rusesc este apoi felul în care Isabella (Anna Khaliludina) îl întâmpină pe fratele ei, Claudio (Kyril Dityevich) sau cât de bine seamănă Bernardine (Igor Teplov) cu un ţârcovnic rus, mereu consumator de votcă.

Sunt câteva minute bune în care spectacolul curge perfect, regulat, fără prea multe surprize. Minute în care trăieşti cu impresia că Declan Donnellan a intenţionat numai şi numai să îţi arate cât de bună este şcoala de actorie rusă şi cât de fără cusur evoluează actorii din distribuţie, indiferent de dimensiunea rolului încredinţat.

Lucrurile se schimbă dintr-o dată în momentul în care Ducele pune la cală salvarea lui Claudio. Aici intrând în joc muzica de scenă extraordinară compusă de Pavel Akimkin şi coregrafia perfectă a Irinei Kashuba. Care mai punctează o dată, organic, finalul desprins parcă din marile scene de bal din Război şi pace. Şi care mie mi-au adus aminte de extraordinarele rezolvări prin intermediul cărora Lev Dodin izbutea să probeze că Intrigă şi iubire, de pildă, nu este nicidecum un text vetust.

Check by Jowl din Marea Britanie şi Teatrul Dramatic Puşkin din Moscova -MĂSURĂ PENTRU MĂSURĂ de William Shakespeare- Regia- Declan Donnellan- Decoruri şi costume- Nick Ormerod- Muzica- Pavel Akimkin- Coregrafia- Irina Kashuba- Cu- Aleksander Arsentyev, Yuryi Rumiantcev, Andrei Kuzichev, Aleksander Feklistov, Kiril Ditsyevich, Aleksander Matrosov, Ivan Litvinenko, Nikolai Kislichenko, Igor Teplov, Aleksei Rachmanov, Anna Khaliludina, Elmira Mirel, Anastasia Lebedeva- Data reprezentaţiei- 29 noiembrie 2016