Ion Luca Caragiale  Fotografii: Wikimedia Commons

Luna aceasta s-au împlinit 168 de ani de la naşterea lui Caragiale. Piesele lui sunt puse încă în scenă, manualele şcolare, Teatrul Naţional şi Universitatea de Artă Teatrală ne amintesc de el, la fel şi un brand de bere. Caragiale, când băşcălios, când melancolic, îi critica pe liberali şi pe conservatori, i-a simpatizat o vreme pe junimişti şi pe socialişti. A dezaprobat antisemitismul, i-a compătimit pe ţărani şi i-a condamnat pe burghezi.

În secolul XXI auzim des: „Caragiale e mai actual ca oricând“. Filozoful Andrei Pleşu a publicat, în 2017, pe adevarul.ro un fragment dintr-o scrisoare din 1906, către criticul literar Mihail Dragomirescu. „Apropo de îndemnul «civic»“, spunea Pleşu, „adresat, astăzi, «intelectualilor», de feluriţi clănţăi de «talk-show»: să facă bine să pună umărul, să iasă din «turnul de fildeş», să se facă «utili» naţiei, altfel decît prin «gratuităţile» operei proprii! Criticul, încă tînăr, cerea sfatul dramaturgului, în legătură cu o mai consistentă «angajare» publică. Răspunsul lui Caragiale: «Vezi-ţi, cu iubirea de adevăr ce ţi-o cunosc, de catedra ta. De la înălţimea ei, caută a scăpa cât poţi tineretul de rătăcirea în care sistematic îl ţine nenorocita noastră şcoală – criminala instituţie de stat!»“.

Scriitorul Bogdan-Alexandru Stănescu a publicat, anul trecut, romanul „Caragiale. Scrisoarea pierdută“, la Editura Polirom, în colecţia „Biografii romanţate“. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“ povesteşte despre redactarea acestui volum şi despre personajul pe care l-a jucat: I.L. Caragiale. Printre altele, explică şi că „latura cea mai puţin cunoscută sau, mai degrabă, cea mai slab conştientizată, a lui Caragiale este cea de scriitor şi gânditor de stânga“. 

Pseudonimele Quodlibet şi Luca 

De-a lungul a 38 de ani, Caragiale i-a influenţat pe români prin articolele tipărite de numeroase ziare. În 1873, şi-a început drumul de gazetar la „Telegraphul“, o publicaţie liberală, şi a continuat pe o cale de aceeaşi culoare politică, la „Alegătorul liber“ şi la „Unirea democratică“, unde a preluat rubricile de curiozităţi şi corectura textelor. Pentru „Voinţa naţională“ a redactat foiletoane şi cronici de teatru, sub pseudonimele Quodlibet şi Luca. Nici editorialele cu teme politice n-au ajuns sub numele real la cititori – cele mai multe articole erau în favoarea programului administrativ conceput de liberalii de la guvernare.  

James William Ozanne, un corespondent de presă englez, a văzut şi el o bucată din ţara lui Caragiale. Bucureştiul avea vreo 244.000 de locuitori, nota acesta între 1870 şi 1873. „Majoritatea medicilor, avocaţilor, ofiţerilor de carieră şi funcţionarilor publici aparţin clasei de mijloc. (...) Cele mai bune magazine aparţin francezilor şi germanilor, iar unii dintre ei sunt medici, ingineri sau bancheri. Majoritatea sunt însă de origine evreiască; evreii alcătuiesc marea clasă comercială a ţării“.

Cu dramaturgul Alexandru Davila, fiul medicului Carol Davila 

Caragiale a crescut într-un spaţiu în care evenimentele politice se desfăşurau cu velocitate. Alexandru Ioan Cuza a devenit, în 1859, domnul Principatelor Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti; în 1866, Carol I a ajuns domnitor, apoi rege, şi, între 1877-1878, sub conducerea lui, a avut loc Războiul de Independenţă, ruso-turc, când Principatele şi-au câştigat independenţa faţă de Imperiul Otoman. În 1875 s-a format Partidul Naţional Liberal condus de Ion C. Brătianu, iar  în 1880 s-a fondat Partidul Conservator, ai cărui preşedinţi au fost la începuturi Manolache Costache Epureanu şi Lascăr Catargiu. 

„Să facem politică“

Pentru Caragiale, participarea la viaţa politică era importantă. „Eu crez că în loc să ne învinuim şi să regretăm că facem în toate şi oriunde politică, din contra, ar trebui să ne pară bine şi să ne aplaudăm că putem face aşa de bine oriunde şi în toate. Ce folos ar fi, neputând a face ştiinţă şi artă, să stăm cu mâinile-n sân fără să facem nimic. Încai să facem politică. Şi slavă Domnului că nu o facem rău“, scria dramaturgul.  

În unele articole de presă, dramaturgul i-a ironizat pe conservatorii români: „Partidele conservatoare în statele vechi reprezintă agregaţiuni de interese sociale, economice şi politice, adunate în jurul unui sâmbure puternic, aristocraţia, vestigiu al vechii nobilimi feudale. Ele au o programă hotărâtă, clară şi cunoscută, care se rezumă foarte uşor în câteva cuvinte: apărarea tradiţiilor vechi contra curentelor moderne democratice“, a scris el în „Voinţa naţională“ în 1885. „Nu cumva (n.r. – la noi) advocaţii ieşiţi de ieri de alaltăieri, copii de obscure familii din popor, chemate la viaţă publică, dintr-o complectă nulitate politică de drept, prin mişcarea de la 1848, au luat în serios că sunt nobili de viţă pentru că, având noroc la daraveri, le-a dat mâna să-şi vopsească frumos o trăsură şi să-i lipească la spate un blazon de operetă?“

Agitaţia Junimiştilor

Prin relaţiile economice şi culturale cu ţări care nu erau sub stăpânire otomană, Principatele s-au apropiat de modelul vest-european. Societatea Junimea, asociaţie culturală înfiinţată la Iaşi în 1863, în frunte cu Titu Maiorescu, susţinea că România adopta cultura occidentală fără să o adapteze la nevoile locale. Totuşi, junimiştii

nu se considerau conservatori, ei îşi doreau o modernizare treptată. La întâlnirile junimiştilor participau scriitori precum Eminescu, Slavici, Creangă şi Caragiale. 

Bogdan-Alexandru Stănescu şi-a asumat rolul lui Caragiale în romanul apărut în 2019 la Polirom şi a relatat, din perspectiva dramaturgului. „Publicam pe unde puteam, pe la «România liberă» mai ales, şi-mi amintesc lunile acelea de fericire naţională, din 1877, ca de o perioadă neagră pentru mine. Nu era vorba de bani neapărat, ci de sentimentul că viaţa mea stagnează“, a scris el, după documentarea pentru volumul de ficţiune. „În ’88 (n.r. – 1888),  după trei ani în care mama s-a putut întreţine singură şi când părea că viaţa ei se linişteşte, dacă nu cumva devine de-a dreptul prosperă, a murit. În acelaşi an s-a întâmplat un cutremur cari a zguduit lumea politică românească şi pe mine m-a afectat atât de tare, încât nici n-am apucat sa jelesc bine pe Ecaterina: după 12 ani de guvernare a căzut Brătianu, iar la putere a venit clientela junimistă“. 

În 1889, Caragiale a colaborat cu ziarul Junimii, „Constituţionalul“, apărut după căderea acelui guvern junimist. Într-un articol din acelaşi an, ziarul şi-a definit poziţia politică: se opunea liberalilor şi conservatorilor. Relaţia lui Caragiale cu Maiorescu şi cu ceilalţi junimişti a durat până în 1892, când dramaturgul a ţinut o conferinţă la Ateneu şi a criticat public Societatea Junimea.    

„Deliciul redacţiei“

La „Constituţionalul“ Caragiale, poreclit Nenea Iancu, primea ca redactor 500 de lei pe lună – în anii 1870 era cel mai valoros bilet ipotecar tipărit în ţară, apoi biletele au fost înlocuite cu bancnote – însă ar fi scris rar, îşi amintea Dumitru Constantinescu-Teleormăneanu, cunoscut drept Teleor. „Eram amândoi redactori şi eram cei mai leneşi. Nu scriam articole politice, ca să nu ne stricăm buna dispoziţie; dar nu-mi aduc bine aminte ce scriam… Caragiale, care avea cinci sute de lei leafă pe lună, a dat – dacă nu mă-nşel – în prima lună, o traducere după Mark Twain, în a doua lună, o notiţă despre cuvintele cristalizate, în a treia lună nimic, în a patra o scrisoare către administraţie ca să-i dea leafa şi-n a cincea o telegramă de la Buşteni ca să-i trimită leafa. Dacă nu scria, vorbia. El era deliciul redacţiei“. În cartea „Caragiale şi Caragiale“, Florin Manolescu subliniază că I.L. Caragiale publica, dar sub anonimat, foiletoane literare şi articole politice semnate cu iniţiala transparentă C sau sub pseudonimele Zoil, Hans, Nastratin şi Falstaff. 

„Şi, poate, din cauză că l-a durut inima mai cu seamă de ţărănime, care pe atunci n-avea de suferit de la evrei, şi nu de mica burghezie – poate din cauza aceasta Caragiale n-a fost antisemit“, explica criticul şi istoricul literar Garabet Ibrăileanu în „Spiritul critic în cultura românească“, din 1908. „Dacă nu cumva din cauza, ori, şi din cauză că, acestei puternice inteligenţe antisemitismul i-a repugnat ca o manifestare instinctivă, aproape zoologică; din cauză că acest nobil intelectual n-a voit să aibă nimic comun cu băcanul din colţ, cum se zice, furios că e concurat de evreii mai aprigi în lupta pentru trai“.

„Mahalaua, produs al liberalismului“

Ibrăileanu a notat şi că, după 1890, dramaturgul s-a apropiat de socialism. „Intelectualii de după 1880, reprezentanţi ai intereselor claselor de jos, ştim, au fost ori junimişti, ori socialişti. (...) Caragiale n-a făcut parte nici din clasa boierească (ca dl P. Carp), nici din cea a mandarinatului profesiunilor liberale (ca dl Maiorescu). (...) Cariera literară a lui Caragiale se împarte în trei perioade: întâia e a comediilor, în care atacă liberalismul; a doua, de care încă n-am vorbit, e a «Năpastei», a «Făcliei de Paşti» şi a nuvelei «Păcat»; a treia, a «Momentelor» etc., când satirizează mahalaua, produs al liberalismului“.    

Când locuia la Berlin, Caragiale a publicat în Bucureşti broşura: „1907 din primăvară până’n toamnă“, un eseu despre cauzele răscoalei ţărăneşti din primăvara lui 1907. Primul capitol a ajuns întâi la ziarul „Die Zeit“. Dramaturgul afirma că Titu Maiorescu şi Petre P. Carp erau boieri şi le păsa doar de clasa lor socială. O perioadă, Caragiale a fost simpatizant al Partidului Conservator Democrat (PCD), condus de Take Ionescu, înfiinţat în 1908. În cele din urmă, Titu Maiorescu, după moartea lui Caragiale, a deţinut un an preşedinţia Partidului Conservator, care a colaborat cu PCD. 

Alexandrina Caragiale: „Avea o frică grozavă de cancer, spunea că va muri de această boală“

Ion Luca Caragiale s-a născut, potrivit certificatului de botez, pe 1 februarie 1852, la Haimanale, în judeţul Prahova din Ţara Românească, satul I. L. Caragiale de astăzi din Dâmboviţa. Tatăl lui, Luca Ştefan Caragiale, cu

origini greceşti, a fost avocat la Ploieşti. Mama dramaturgului, fiica unui negustor grec, s-a numit Ecaterina Chiriac Karaboas. Caragiale a crescut alături de familie şi a studiat la Ploieşti până în 1867, când a început clasa a V-a liceală în Bucureşti. În adolescenţă a participat la cursuri de artă dramatică, însă nu a profesat, iar unul dintre locurile de muncă găsite după şcoală a fost cel de copist la Tribunalul Prahova. 

„Jean îmi vorbea adesea despre tatăl său şi despre mama lui, i-a iubit adânc pe amândoi. (..) A rămas văduvă în 1868, cu doi copii. Soţul meu a îngrijit de ea şi de sora lui, Lenci, Elena, luându-le la Bucureşti“, a povestit Alexandrina Caragiale, fostă Burelly, într-un interviu acordat lui Şerban Cioculescu. Ea şi Caragiale s-au cunoscut la Teatrul Naţional Bucureşti, unde aceasta venise cu nişte prietene la o reprezentaţie a actriţei franceze Sarah Bernhardt. N-au mai găsit bilete la casă, însă ar fi vrut să intre la galerie, iar Caragiale, atunci directorul teatrului, a venit în biroul secretariatului chiar în timpul conversaţiei. A aflat ce-şi doreau doamnele şi a hotărât să le ajute. Le-a condus în sală. A luat-o de braţ chiar pe ea, însă, la un moment dat, pe trepte, s-a desprins de braţul tinerei ca să ajute o bătrână să urce. Cei doi s-au mai întâlnit din întâmplare, inclusiv acasă la familia Disescu, prietenă cu părinţii ei. Mama Alexandrinei, care aflase că o peţea Caragiale, era supărată: „Cu unul ca ăsta te-ai găsit tu să vrei să te măriţi? Să nu te mai prind cu el că te încui în odaie! Un beţivan, un zăpăcit“. În schimb, tatăl ei îl plăcea, aşa că nu s-a opus. Până şi Maiorescu, care mai vizita familia Burelly, ar fi afirmat: „Bun băiat Caragiale ăsta, dar îi cam place să stea mult prin berării“.

Într-o seară, Caragiale a bătut la uşa familiei Burelly. Îndrăgostit la 36 de ani, şi-a arătat emotivitatea şi s-a repezit la mama Alexandrinei: „Dă-mi-o, cucoană, c-o iubesc!“. Insistent cum era, a convins-o şi cei doi s-au căsătorit în 1889. Caragiale avea deja un copil, pe Mateiu (foto), viitorul autor al romanului „Craii de Curtea-Veche“. Mama lui a fost Maria Constantinescu, funcţionară la Fabrica de Ţigarete „Belvedere“. Caragiale n-a luat-o de soţie; unele surse

spun că dramaturgul şi-a recunoscut oficial fiul, altele că nu.  

Din amintirile Alexandrinei, Caragiale a fost un tată şi un soţ grijuliu. „Lui Jean nu-i plăcea să mă vadă lucrând, cusând (...) Era câteodată coleric cu prietenii, dar cât se poate de prevăzător cu mine şi copiii“, a povestit ea. „Ţinea să-şi ascundă iubirea faţă de copii, dintr-un principiu formal de educaţie. Îşi manifesta cu zgârcenie sentimentul, printr-o mângâiere furtivă, pe creştet“.  

D-ale antreprenoriatului

Caragiale era mai mereu îngrijorat, dar prezenţa lui în birturi şi dorinţa de relaxare nu lăsau impresia asta. Ipohondria îl însoţea deseori. „Îi era frică de incendiu şi de aceea nu frecventa cinematograful şi ni-l interzicea. Nu-i vorba, şi la teatru se temea de foc“, şi-a mai amintit Didina, cum îşi alinta el soţia. „Avea şi fobia epidemiilor. Văzuse holera la Bucureşti şi se alesese cu spaima. Avea o frică grozavă de cancer, spunând că va muri de această boală, ca mama şi sora lui. În tren, tremura la gândul deraierilor. Când pleca pentru câteva zile în ţară, eram înţeleşi să-i telegrafiem zilnic, ca să fie liniştit că nu ni s-a întâmplat nimic“.

Anul 1891 a fost unul dintre cei mai grei pentru cuplul Caragiale – atunci şi-au îngropat cele două fiice, pe Ioana şi pe Agatha, încă bebeluşi, răpuse de difterie. Au avut apoi şi o bucurie: doi ani mai târziu s-a născut cel de-al treilea copil al lor, Luca Ion.

Fără surse de venit, familia dramaturgului a dus-o greu o perioadă lungă. De asta, dramaturgul a hotărât să-şi încerce norocul ca antreprenor şi, prin 1893, a deschis berăria din Gabroveni din Bucureşti. Muncea pe rupte acolo. Era întotdeauna generos cu amicii, îi invita la masă la berărie, iar aceste ospeţe l-au obligat să pună lacătul la uşa cârciumii, ca să nu falimenteze. Chiar dacă îl apreciau destui politicieni şi scriitori, doar Nicolae Filipescu, cât a fost primar al Bucureştiului, între 1893 şi 1895, i-a întins o mână de ajutor. L-a angajat la primărie şi în schimbul salariului i-a cerut să scrie o piesă pe an. În 1895, Caragiale a mai condus o cârciumă din gara Buzăului, iar mai târziu, berăria Gambrinus, din zona Teatrului Naţional Bucureşti (TNB). 

Cronică teatrală: „D-ale Carnavalului, un fiasco“

George Coşbuc, doamna Vaida-Voievod, doctorul Ciuta, Alexandru Vaida-Voievod şi Ion Luca Caragiale , prin 1911, în Karlsbad , în Imperiul German 

Cu puţin timp înainte să împlinească 27 de ani, în 1879, Caragiale şi-a văzut comedia „O noapte furtunoasă“ reprezentată pe scena TNB. Au urmat „Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea“, la Grădina Raşca; „O scrisoare pierdută“, „D-ale Carnavalului“ şi „Năpasta“, toate la TNB, unde a fost şi director ulterior vreun an. Legat de prima comedie, i s-a reproşat că îşi ia peste picior personajele. Însă, de-atunci, Caragiale şi-a făcut loc în cercurile literare. În acel an, Titu Maiorescu i-a propus să-l însoţească la Viena, unde au văzut, pe scena Burgtheater, „Visul unei nopţi de vară“ de Shakespeare, ceea ce l-a încântat pe tânărul dramaturg.   

Comedia „D-ale Carnavalului“ a primit, de asemenea, cronici negative, de pildă în 1885, într-un text din ziarul liberal „Telegraphul“, unde Caragiale fusese colaborator: „D-ale Carnavalului, noua comedie în trei acte a d-lui I.L. Caragiali, a făcut în cele două reprezentaţii ce au avut loc până acum, un fiasco complet. Niciodată, pe o scenă din România, o piesă n-a fost primită cu mai mare indignare – dar, ce e drept, nimeni nu îndrăznise până acum să prezinte publicului o asemenea producţie“. 

Dezamăgirile lui nenea Iancu

Cei care îl apreciau erau la fel sau chiar mai mulţi decât cei care îl pizmuiau. Caragiale a fost acuzat, în 1901, că ar fi plagiat „Năpasta“, după o piesă a unui scriitor maghiar. Autorul articolului defăimător s-a semnat cu pseudonimul Caion. Caragiale, dezamăgit şi nervos, a tras mai multe sfori ca să descopere cine era acela şi-a aflat: jurnalistul şi poetul Constantin Al. Ionescu. Cei doi s-au judecat, Barbu Ştefănescu Delavrancea a fost avocatul lui Caragiale, iar în cele din urmă instanţa l-a achitat pe Caion. Delavrancea l-a ajutat să obţină şi moştenirea unei mătuşi de la Braşov, o avere pentru care se luptau mai multe rude. Cu acei bani, dramaturgul a reuşit să-şi ducă traiul în străinătate alături de familie.  

De cel de-al doilea fiu, Luca, alintat Lucky, Caragiale era mai apropiat decât de Mateiu. Lucky a povestit cândva că expresia preferată a tatălui său era: „îmi pieptăn stilul“. Îi transcria adesea „manuscriptele după primul concept“ şi ţine minte că erau citeţe, cu doar câteva ştersături. „Când i le înapoiam transcrise de mine (..), îmi revedeam paginile cu totul pestriţe de însemnări, aruncături de membre de fraze, ştersături şi corecturi în cerneală roşie, verde sau violetă“. Lucky cunoştea mai multe despre tatăl lui, de pildă că îi displăcea poezia lirică. „Nu ştiu bine, în fond, dacă ţinea la Eminescu. Evita să vorbească despre opera poetului şi povestea despre om anecdote, când comice, când tragice. Marea lui admiraţie recădea asupra lui Coşbuc, pe care ni-l citea, în familie, adesea seara“. 

Relaţia lui Caragiale cu Eminescu era încordată şi din cauză că dramaturgul a avut o idilă cu Veronica Micle, de care poetul era îndrăgostit. „Mi se-ntâmplă tot mai des în ultima vreme să mă gândesc la nefericitul de Eminescu“, a interpretat Bogdan-Alexandru Stănescu în romanul lui. „Nu neapărat la pozna mea cu Veronica – regretată post-factum, (...), dar şi pentru că mi-a fost milă de bietul sălbatec care mă alerga prin târgul Ieşilor să-mi facă ce? Să mă taie cu lama verbului, să mă bată cu ciorapul lui găurit, să mă ameţească cu privirea tulbure de vin şi nebunie?“. 

Ochi mari, de  culoarea castanei

Eminescu l-a poreclit pe Caragiale „cinicul“, iar Garabet Ibrăileanu a explicat de unde pornesc operele lui Caragiale: „Marele nostru satiric nu era un om bun. O spun aceasta fără grijă, căci sunt convins că pentru el aceasta nu e un blam. (...) în opera sa cu caracter social, nu-l inspiră decât răul. Muza sa este răutatea, vulgaritatea şi prostia contemporanilor săi“.

Unii poate că n-au vrut să vadă sensibilităţile lui Caragiale. Dramaturgul s-a stabilit la Berlin în 1905, ca să se îndepărteze de o societate care, simţea el, nu-l mai accepta. Locuia într-un cartier de la marginea oraşului, unde se ridicaseră blocuri noi. Locatarii şi alţi parteneri de discuţie precum băcanul şi farmacistul îl strigau „Herr Doktor“, iar studenţi din Berlin şi din Leipzig îl vizitau şi îi cereau sfaturi. 

În ziua morţii lui Caragiale, pe 9 iunie 1912 – avea 60 de ani – pianista Cella Delavrancea, fiica lui Barbu Delavrancea, era în locuinţa lui din Germania. A auzit deodată un ţipăt, s-a dus spre camera dramaturgului şi acolo a găsit-o pe Didina. Caragiale se prăbuşise în urma unui infarct miocardic. 

Artista îl cunoştea din copilărie pe Caragiale, de când acesta îi vizita familia. „Uneori apărea pe neaşteptate la noi acasă. Din uşă, ne oprea cu un gest brusc, întinzând mâna subţire cu ţigareta strânsă între degete: juca un personaj imaginar. Grai, gest, expresie, totul era schimbat în el. Pe faţa lui cu ochi mari, rotunzi, de culoarea castanei, apăreau, cu tremur de ape, toate variaţiile veseliei“. Fragmentele sunt din cartea „Amintiri despre Caragiale“, editată de Ştefan Cazimir. 

Alexandrina Caragiale şi-a adus aminte, în timpul unui interviu, cum şi-a găsit soţul întins pe jos pe 9 iunie. „Era cu lampa de la căpătâi aprinsă, cu jurnalul şi ochelarii căzuţi; se prăpădise într-un acces de tuse. (...) Îşi adora copiii. Bine că s-a dus înainte de a-l pierde pe Lucky“. Fiul lui a murit în 1922, la 28 de ani. 

INTERVIU Bogdan-Alexandru Stănescu scriitor: „Caragiale a încercat, mai ales în ultima parte a vieţii, să intre în politică, dar a fost îndepărtat cu extremă eficienţă“

FOTO: Eduard Enea

900 de scrisori şi telegrame a lăsat Caragiale în urmă, iar în jur de 800 a redactat când locuia în Germania. Destinatarul multora dintre ele a fost Paul Zarifopol, istoric şi critic literar, care se mutase în Leipzig cu familia. Bogdan-Alexandru Stănescu a jucat rolul lui Caragiale şi a construit un roman; cartea e de fapt o scrisoare către Zarifopol, pe care n-a mai expediat-o.  

 „Weekend Adevărul“: Cum s-a schimbat, din perioada şcolii până la maturitate, modul în care aţi privit comediile, schiţele şi nuvelele lui Caragiale? 

Bogdan-Alexandru Stănescu: Probabil proba cea mai dură pe care trebuie s-o treacă un scriitor este aceea de a oferi plăcere aceluiaşi cititor la diferite vârste. Foarte puţine opere reuşesc acest lucru; sunt romane sau povestiri care-şi joacă perfect rolul în adolescenţă, altele care ţin de tinereţe şi de gustul pentru experiment şi unele care-şi arată întreaga splendoare abia când le citeşti la deplina maturitate. Caragiale e genul de scriitor care oferă câte ceva fiecărei vârste: când scriu, acum, se suprapun în mintea mea, ca într-un palimpsest, diferitele mele lecturi din Caragiale, de la cele din clasa I şi până la cea mai recentă, de anul trecut, când mă documentam pentru roman.

A redactat şi articole politice. Cum aţi descrie aşteptările lui de la oamenii politici ai epocii? 

Latura cea mai puţin cunoscută sau, mai degrabă, cea mai slab conştientizată, a lui Caragiale este cea de scriitor şi gânditor de stânga. De aceea, aş spune că aşteptările lui se îndreptă în spre zone care au fost şi vor fi mereu „nerealiste“. A se vedea, în acest sens, poziţia extrem de dură pe care a adoptat-o în legătură cu răscoalele ţărăneşti de la 1907. Dacă trebuie identificată o constantă a operei lui, aceea ar fi critica burgheziei, clasă socială care se scaldă în ipocrizie. Or, în aceste condiţii, aşteptările lui de la clasa politică nu aveau cum să fie satisfăcute: a fost un „conservator de stânga“ care a încercat, mai ales în ultima parte a vieţii, să intre în politică, dar a fost îndepărtat cu extremă eficienţă. A avut şi un soi de oportunism ineficient pe care l-a testat mai ales asupra lui Maiorescu sau cu familia regală, însă acel oportunism a fost subminat de o limbă ascuţită şi mai ales nestăpânită care-i făcea duşmani chiar din prietenii cei mai buni.

Ce informaţii, descoperite în timpul documentării pentru volumul din colecţia „Biografii romanţate“, v-au uimit? 

Nu cred că pot vorbi despre „uimire“, termenul e puţin prea dur pentru a descrie documentarea unui om care e, până una-alta, doctor în filologie. De altfel, biografia lui Caragiale este, în mare, cunoscută chiar şi publicului larg. „Volumul“, după cum îl numiţi dumneavoastră, este un roman, aşadar ficţiune aşezată pe scheletul biografiei unui scriitor celebru în propria ţară, ţară care, însă, a avut grijă ca-n timpul vieţii să-l scuipe ca pe o măsea stricată. Dar, revenind la documentare, nu în ea stă greutatea acestei cărţi, ci în materia romanescă, în efortul de a umple golurile lăsate chiar de biografie. 

Pentru mine esenţială a fost interpretarea unei voci. Mai presus de orice, vocea lui Caragiale mi s-a părut examenul cel mai greu pe care trebuie să-l treacă cel care-şi asumă un asemenea roman scris la persoana I. 

Care sunt principalele întrebări la care încearcă să răspundă această biografie?  

Nu ştiu dacă am încercat să răspund la altă întrebare decât evidenta „Pot să joc rolul lui Caragiale?“. Dar aş adăuga că am avut un ţel subteran în această carte, şi anume acela de a scutura clişeele care s-au aşezat pe Caragiale ca ciorile pe cracă. 

„Relaţia cu propria carte, una de tipul love-hate“

În paginile cărţii „Caragiale. Scrisoarea pierdută“ aţi interpretat rolul unui om care şi-a trăit aproape toată viaţa în secolul al XIX-lea. Cât de utilă vi s-a părut experienţa şi care au fost frământările? 

Pentru mine esenţială a fost interpretarea unei voci. Mai presus de orice, vocea lui Caragiale mi s-a părut examenul cel mai greu pe care trebuie să-l treacă cel care-şi asumă un asemenea roman scris la persoana I. Cadrul istoric, social, politic, temporal, nu mi s-a părut atât de important, pentru că nu am plecat de la ideea de a scrie un roman istoric, ci mai curând unul muzical.

Ce v-aţi dorit să înţeleagă cititorii despre relaţia dintre Caragiale şi Didina, soţia lui?

Nu mi-am dorit să înţeleagă absolut nimic, din moment ce nici eu nu sunt pe deplin lămurit. Nu poţi înţelege cu adevărat un cuplu, nici măcar pe cel format din propriii tăi părinţi. De multe ori nici măcar cei care formează acel cuplu nu-şi pricep până la capăt relaţia. Ne mulţumim cu imaginea exterioară, plimbăm aceleaşi clişee de la o relaţie la alta şi perpetuăm imaginea care ne convine. Eu am vrut să merg împotriva curentului şi să schiţez un cuplu rezistent şi delicat, o poveste de dragoste care a rezistat în faţa sărăciei, morţii a doi copii, adulterului. 

Dacă nişte studenţi de la Facultatea de Litere v-ar întreba cum i-ar ajuta această carte despre Caragiale, ce le-aţi răspunde?

Le-aş spune să schimbe facultatea, pentru că romanele nu ajută. Pot oferi plăcere, uitare de sine şi de lume, pot transforma o după-amiază ploioasă de sâmbătă în cea mai frumoasă după-miază din viaţa unui om, dar de ajutat nu ajută. Mie, personal, îmi repugnă biografiile romanţate, prefer de departe biografiile serioase, aşa că în cazul de faţă relaţia cu propria carte e una de tipul love-hate. Love, pentru că, pe lângă cantitatea considerabilă de muncă, m-am şi distrat scriind-o, hate pentru că oricât aş fi încercat să mă identific cu personajul meu, am rămas tot „separat“ de el.