De şase luni trăim sub dictatul său, care ne-a pus în pericol vieţile şi a dat peste cap sistemele medicale, ne-a închis în case, ne-a schimbat obiceiurile de consum şi pe cele de socializare, a produs schimbări majore în economiile lumii, ameninţate de spectrul unei crize mai puternice decât cea din 1929 şi a adus o lovitură (aproape) fatală sectorului artistic.

Din martie, majoritatea instituţiilor culturale din întreaga lume au fost închise pe termen nedefinit, iar acest fapt nu poate rămâne fără consecinţe pentru ţesutul afectiv şi intelectual al societăţilor. În Statele Unite, de pildă, mari întreprinderi artistice, proiectate a aduce importante încasări financiare, precum Metropolitan Opera din New York sau teatrele de pe Broadway au anunţat că nu îşi vor relua activitatea normală decât din 2021. Germania, în schimb, pare mai curajoasă şi proiectează a redeschide din toamnă stagiunea, prin teatrele ei subvenţionate de stat. Dar cine poate şti, de fapt, ce va fi, când totul depinde de felul în care va evolua pandemia de coronavirus?

Iar dacă instituţii artistice subvenţionate de stat sau proiectate din start a fi producătoare de câştiguri financiare îşi pun problema supravieţuirii lor artistice în epoca nebuniei COVID, ce să mai spună numeroasele mici întreprinderi artistice private din întreaga lume, care trăiesc şi în timpuri normale sub ameninţarea colapsului financiar?

La noi, sectorul teatral privat s-a dezvoltat cu forţe proprii, în ultimii douăzeci şi ceva de ani. Între teatrele independente care s-au remarcat se numără şi Teatrul de Artă Bucureşti, aflat acum într-o situaţie financiară limită. Actorul George Constantinescu l-a înfiinţat în 2010, iar din 2012 i-a găsit şi o casă mică, dar cochetă, pe care a amenajat-o cum a putut mai bine, pentru a face din ea un spaţiu primitor, în care spectatorul să se simtă confortabil în fotoliile de unde îi admiră pe actorii care joacă la câţiva metri distanţă. Fondatorul teatrului a avut de la început ţinta precisă de a-l dedica în întregime artei actorului, în buna tradiţie a teatrului ce cultivă cu onestitate frumosul şi adevărul, mai curând decât efectele somptuoase şi costisitoare. Opţiune lesne de înţeles, când porneşti la drum doar cu ce ai tu: talent, capacitatea de a aduna alte talente în jurul tău, dar şi ştiinţa de a echilibra costurile şi veniturile, ca într-un adevărat business.

 

Un Teatru de Artă

Sanda Vişan - Dle Constantinescu, aş zice, folosind titlul unui roman al lui Fănuş Neagu, că aţi ales să fiţi unul din “Frumoşii nebuni ai marilor oraşe”. Îndrăgostit probabil iremediabil de teatru, aţi avut nesăbuinţa să înfiinţaţi Teatrul de Artă care, din inima istorică a Bucureştiului, s-a impus ca un reper în viaţa culturală a capitalei. Cine v-a finanţat nebunia?

George Constantinescu - Da, aveţi perfectă dreptate. Sunt îndrăgostit de teatru şi, da, sunt un nebun visător care nu se va opri decât „cu mâinile pe piept”, din a visa.

Legat de finanţarea acestei „nebunii” frumoase, numite Teatrul de Artă Bucureşti, trebuie să spun că singurele forme de ajutor au venit din partea prietenilor, a colegilor actori, niciodată din partea autorităţilor. Şi, bineînţeles, din partea publicului. Din momentul în care a luat naştere Teatrul de Artă Bucureşti, publicul plătitor a devenit finanţator şi, într-un fel, tovarăş de drum.

Sanda Vişan - Din ce trăieşte un teatru independent? Sau poate ar trebui să spun cum supravieţuieste o astfel de iniţiativă artistică privată?

George Constantinescu - Cea mai mare problemă a teatrelor independente din România este că au rămas, în continuare, invizibile pentru marii decidenţi, pentru autorităţi şi legiutor. Nu există, ca în toată lumea civilizată, o lege a teatrelor independente, nu există programe pentru sprijinirea acestor instituţii de cultură, iar statul nu are nici o formă de răspuns pentru beneficiile (culturale, financiare, de ocupare a forţei de muncă etc.) pe care le aduce acest segment. 

Din păcate, singurele surse de venit pentru teatrele independente din România rămân vânzarea de bilete la spectacole şi eventualele donaţii sau sponsorizări atrase din mediul privat. Concursurile de proiecte culturale, din fonduri nerambursabile, de la stat, sunt puţine, sumele sunt foarte mici, iar prin felul în care sunt construite condiţiile de acordare a granturilor, ele nu ajută prea mult, de fapt, susţinerea efectivă a activităţii instituţiilor artistice independente. Aşa că, din păcate, în teatrul independent supravieţuirea depinde de îndârjire.


Victoria Cociaş şi George Constantinescu în Şase lecţii de dans în şase săptămâni


Se spune că nu există talente ratate. Nu cred să fie adevărat, fiindcă în formula succesului intră atâţia alţi factori care ţin atât de circumstanţe, cât şi de artist, între care îndârjirea, adică voinţa de a face cunoscut publicului, darul pe care ţi l-a dat Dumnezeu, e esenţială. Şi, ca artist, poţi să nu ai acest motoraş intern, sau să nu te afli la momentul potrivit, la locul potrivit. George Constantinescu a găsit această forţă interioară de a crea circumstanţa favorabilă, care pune in valoare talentele trupei ce se alcătuieşte în jurul Teatrului de Artă, cu fiecare nou proiect.

L-am văzut jucând în Şase lecţii de dans în şase săptămâni, pe un text de Richard Alfieri, ales şi tradus de Lavinia Jemna Oltenau, actriţă română care trăieşte în Germania. Ea a şi regizat această comedie aflată în repertoriul Teatrului de Artă de vreo doi ani şi pe care o puteţi (re)vedea în aer liber, în cadrul stagiunii de pandemie, din această vară, Teatrul sub stele. George Constantinescu joacă rolul unui tânăr profesor de dans italian, care este angajat de văduva unui preot baptist, pentru o serie de lecţii private, la domiciliu. Victoria Cociaş este redutabila sa elevă de vârsta a doua, aflată într-o fază problematică a vieţii ei, pândită de depresia ce o ameninţă, după pierderea soţului.

Felul în care este construită comedia trădează experienţa de dramaturg premiat, scenarist de film şi actor, a autorului american: din relaţia întâmplătoare a celor doi se naşte o legătură de prietenie, care trece peste barierele de vârstă, peste prejudecăţi, peste diferenţele culturale şi apropie două suflete chinuite, unul de singurătatea brusc instalată (în casa văduvei), celălalt de izolarea socială pe care o resimte, ca minoritar gay. Două roluri în care cei doi versaţi actori ştiu să acopere toată gama de stări, de la duritatea confruntării la gingăşia apropierii, ghidaţi fiind de regizoarea care ştie şi ea că poţi crea un univers scenic, prin prestaţia de excepţie a doi performeri. Cei doi actori ştiu să extragă nuanţele afective, comice, de observaţie socială, ce alcătuiesc ţesătura acestei comedii vivace, a autodescoperii de sine, în paşii de dans ai diferitelor stiluri muzicale, coordonaţi fiind de coregraful Mihai Petre.

 

Teatrul în timpul pandemiei

Claudiu Istodor si Alexandra Ioniţă în Voyeur de Gardner McKay

Sanda Vişan - Ce compromisuri aţi fost nevoit să faceţi până la declanşarea pandemiei?

George Constantinescu - Singurele compromisuri pe care le-am făcut, atât eu, cât şi oamenii din echipa teatrului, au fost în vieţile noastre personale. Lipsa banilor, lipsa resurselor ne-au împins spre un volum de muncă supranatural. Răspunsul financiar pentru acest efort nu este niciodată echitabil, dar dorinţa de a nu face nici un compromis artistic ne-a ţinut în picioare şi nu ne-a lăsat să facem greşeli. Am preferat să sacrificăm lucruri din viaţa noastră personală, pentru a rămâne integri din punct de vedere artistic.

Sanda Vişan - Acum toate acestea se conjugă la timpul trecut, fiindcă pandemia a impus vieţii teatrale o cezură după care lucrurile s-ar putea să nu mai fie la fel. Cum trece Teatrul de Artă prin această încercare, ce pune arta spectacolului într-un pericol mai mare decât orice altă artă, dată fiind însăşi formula sa de funcţionare, care presupune scurt-circuitul dintre public şi actori, într-o intimitate acum redusă drastic prin regulile de distanţare?

George Constantinescu - Încă de la începutul pandemiei ne-am dat seama că teatrul se află într-un pericol enorm, aşa că am acţionat în toate sensurile posibile, pentru supravieţuire şi continuare. Am avut o campanie de strângere de fonduri, am avut, alături de colegi de la alte instituţii artistice independente, propuneri de modificări ale legilor care ne priveau direct. Din păcate, autorităţile nu au răspuns favorabil demersurilor de modificări legislative, pentru a putea oferi sprijin financiar structurilor independente.
Pentru a păstra legătura cu publicul, în perioada stării de urgenţă am avut un program de difuzări online, gratuite, ale unora dintre cele mai bune spectacole ale noastre. Dar am ştiut că nu am putea continua aşa. Teatrul presupune interacţiune directă.

Prin urmare, din momentul în care condiţiile şi normele legale au permis desfăşurarea activităţilor culturale în aer liber, am organizat stagiunea estivală “Teatru sub stele”, aflată în plină desfăşurare, în curtea Şcolii Italiene Aldo Moro, vis-à-vis de Teatrul de Artă Bucureşti. Pentru acest lucru ţin să le mulţumesc, încă o dată, doamnei Maia Morgenstern, Teatrului Evreiesc de Stat şi Şcolii Italiene Aldo Moro, partenerii noştri în această stagiune estivală, care au înţeles importanţa supravieţuirii structurilor artistice independente, rămase foarte puţine, de-a lungul timpului, în lipsa oricărui ajutor din partea Statului.

Trecem cu greu prin această perioadă şi ni se pare nedrept ca, după zece ani în care Teatrul de Artă Bucureşti a însemnat doar beneficii pentru Stat, să rămână, în continuare, invizibil pentru autorităţi. Şi nu e vorba doar de Teatrul de Artă Bucureşti, ci de întreg segmentul artistic independent. Problemele pe care le avem noi le au toate teatrele independente. Colegii noştri, atât din Bucureşti cât şi din ţară, se confruntă cu aceleaşi situaţii limită, iar în lipsa soluţiilor complementare de la Stat, căutăm ajutor la public, la prieteni, la mediul privat, pentru a putea traversa această perioadă.

Marcela Motoc în Fata din curcubeu, de Lia Bugnar

Teatrul de Artă s-a orientat către textele dramatice contemporane, în încercarea de a identifica semnele reprezentative ale timpului pe care îl trăim, căci, aşa cum declară organizatorii lui, cu o replică shakespeariană : „Scopul teatrului dintru-nceputuri şi până acum a fost şi este să-i ţină lumii oglinda-n faţă.”

O oglindă nedeformată de mizeriile vieţii pe care o trăieşte îi pune în faţă realităţii Fata din curcubeu, imaginată de scriitoarea Lia Bugnar şi întrupată cu mare combustie interioară şi delicateţe a gestului adecvat de  Marcela Motoc. Ea a adaptat rolul acestei prostituate visătoare, care îşi primeşte clienţii pe locul 13 de la cinema, pentru scena Teatrului de l’Orme din Paris, unde locuia în 2013, înainte de a fi introdusă cu acest one-woman-show în repertoriul Teatrului de Artă şi în stagiunea sa estivală, cu versiunea în română, pe care a prezentat-o şi în turnee la Londra, Montreal, sau Toronto.

Sanda Vişan - Vara aţi găsit formule alternative de întâlnire cu publicul, dar ce veţi face din toamnă, căci înţeleg că proprietarul spaţiului în care ne-am obişnuit să vă vedem v-a cerut retroactiv chiria pe cele trei luni de când v-a fost interzis, ca tuturor teatrelor, să jucaţi într-un spaţiu închis?

George Constantinescu - Din păcate, cam toate previziunile arată că, din toamnă, nu va fi reluată activitatea culturală în spaţiile închise sau, dacă va fi reluată, nu va putea fi reluată la nivelul la care era înainte de pandemie. Şi tot din păcate, pentru teatrele independente care au săli mici, varianta de a-şi relua activitatea la interior, cu distanţare fizică, este falimentară în absenţa unui sprijin din partea Statului. Teatrele independent reuşeau oricum, cu greu, din aceste surse mici de venit să supravieţuiască lunar. Este clar că, dacă vor fi nevoite să joace, la interior, cu distanţare fizică, fără a fi sprijinite, ele nu au cum să supravieţuiască. Sperăm ca Statul să găsească şi să propună spaţii alternative în care, din toamnă, să ne putem desfăşura activitatea. Până atunci, ne bucurăm de sprijinul Teatrului Evreiesc de Stat şi al Şcolii Italiene Aldo Moro şi, cel puţin până pe 15 septembrie ne puteţi vedea, cu spectacole, pe strada Sfântul Ştefan nr. 24.

 

Independent în România

Mihaela Sîrbu şi Lucian Pavel în Si veni barbatul la femeie, de Semion Zlotnikov

Este evident pentru oricine că în timpul acestei ciume moderne care este coronavirusul nici măcar micile (şi chiar marile) afaceri care pun pe piaţă produse standardizate nu pot supravieţui fără susţinerea (altfel) hulitului Stat. Ce să mai spunem de efectul covidului asupra organizaţiilor culturale independente, dintre care multe au fost nevoite să închidă temporar sau definitiv! În martie, de pildă, se estima că o treime din galeriile de artă ale lumii vor trage obloanele pentru totdeauna.

În faţa acestei situaţii dramatice, ce pune în pericol bunurile spirituale ale naţiunilor, autorităţile trebuie să intervină. În Germania, de exemplu, guvernul federal a intervenit de la începutul crizei şi a asigurat un ajutor de peste un miliard de euro pentru sectorul artistic, în plus faţă de schemele de şomaj tehnic şi granturi pentru independenţi. În Statele Unite, din cele 2.000 de miliarde de dolari ce alcătuiesc pachetul de ajutor pentru economia şi societatea americană, alcătuit de guvernul federal şi aprobat de Congres, 200 de milioane sunt destinate celor trei organizaţii ce oferă granturi pentru activităţile din domeniul artelor, umanioarelor, muzeelor si bibliotecilor.

Sanda Vişan - Ce ajutor aţi primit de la Miniserul Culturii şi de la Primăria Generală a Municipiului Bucureşti în acest timp de criză?

George Constantinescu - Dacă pentru teatrele subvenţionate această perioadă nu reprezintă un pericol, teatrele independente sunt puse într-un pericol enorm. Teatrele independente au rămas, practic, doar cu cheltuieli (chiria sălii şi plata abonamentelor la utilităţi, pentru a nu-şi pierde sediul amenajat tot cu resurse proprii). În momentul în care activitatea lor a fost oprită prin lege, aceste teatre au rămas, practic, fără nici un venit.

Noi am trimis două scrisori către Ministerul Culturii, prin care am cerut sprijin financiar, pentru a putea traversa această perioadă şi, de fiecare dată, ni s-a răspuns acelaşi lucru: legea din 1998, după care funcţionează Ministerul Culturii, nu permite sprijinirea noastră directă. Din câte înţelegem, autorităţile îşi doresc, în acest moment, să sprijine structurile independente, doar că este nevoie de mai mult timp sau, probabil, priorităţile sunt altele. Este un gând bun care rămâne doar o intenţie dacă nu se trece la fapte. Fără o modificare a acelei legi nu există bază legală.

Aşteptăm ca Statul să înţeleagă, în cele din urmă, importanţa acestui sector cultural, să înţeleagă că are o datorie morală faţă de structurile independente care, cum spuneam, au adus doar beneficii (taxe la bugetul de stat, forţă de lucru absorbită, imagine, în lume, prin produse artisice de calitate etc.). Şi totul fără nici un cost pentru Statul român. De aceea, o actualizare a legislaţiei în domeniu este o necesitate, cu atât mai mult într-o perioadă atât de complicată precum aceasta pe care o traversăm.
Către Primăria Generală a Capitalei nu am trimis nici un fel de solicitare, deoarece am considerat că problemele noastre ţin mai degrabă de Ministerul de resort.

 

Teatrul (post)pandemie

Dana Voicu şi Liviu Cheloiu în Şase din 69 de Spiró Győrgy

La începutul perioadei de carantină, mulţi oameni de teatru se arătau sceptici în privinţa continuării activităţii teatrale, aşa cum o cunoaştem, ca o întâlnire directă, apropiată, între sufletele şi minţile actorilor şi spectatorilor. Celebra Dame Judi Dench spunea că nu crede să mai vadă teatrele redeschise în timpul vieţii ei (are 86 de ani).

În aprilie, Thomas Ostermeier, directorul artistic al Teatrului Schaubühne din Berlin declara că nu vede redeschiderea teatrelor până la apariţie unui vaccin. Cum acesta nu poate apărea atât de repede (dacă nu este comandat politic, desigur!), acum Ostermeier se gândeşte la redeschidere, cu instalarea unor separatoare de plexiglas între scaune, astfel încât sala să poată primi 150 de spectatori, în loc de doar 50. Iar repertoriul va fi adaptat, astfel încât distanţarea socială să fie respectată şi pe scenă: stagiunea se va deschide cu un monolog de Milo Rau. Aşa cum la Berliner Ensemble, unde acum se scot 500 din cele 700 de scaune ale sălii, pentru a asigura distanţa de 1,5m, va fi scos din repertoriu Macbeth, pentru că actorii ar trebui să se sărute.

În condiţiile în care Ministerul Culturii, condus de un absolvent de actorie, nu a găsit modalităţile de a sprijini mişcarea teatrală independentă de la noi, care produce reprezentaţii de valoare, nu ca cea finanţată de Minister cu prilejul deschiderii Muzeului de Artă Modernă, ce viitor au aceste teatre născute din pasiune şi întreţinute cu sudoare?

Sanda Vişan - Cum vedeţi că va continua activitatea Teatrului de Artă în viitorul apropiat, adică până în vara viitoare?

George Constantinescu - Dacă pentru statul român se pare că nu suntem importanţi, pentru public s-a dovedit, încă o dată, că suntem. Şi, pentru că publicul ne-a dat speranţă şi aripi în această perioadă, este de datoria noastră, ca răspuns pentru acest sprijin, să ne luptăm până în ultima secundă, pentru supravieţuire şi continuare. Ţin să le mulţumesc celor care au fost şi sunt alături de noi, publicului, celor care ne-au sprijinit financiar şi moral şi le promitem că nu vom renunţa.

 

Anti-final de partidă

Nu e prima oară când omenirea trebuie să facă faţă unei provocări majore, care îi ameninţă existenţa. Vreme de şapte ani, până în 1610, teatrul London Globe a trebuit să închidă de mai multe ori, din cauza ciumei. Şi totuşi, această perioadă a rămas în istorie ca una din cele mai strălucite, ale teatrului englez.

Cu voinţa cu care au venit pe lume fără moaşe, nu putem decât spera că teatrele independente vor supravieţui cumva, mai ales cu ajutorul societăţii. Deşi le va fi îngrozitor de greu, dacă nu chiar imposibil, fiindcă sursa lor de venit fiind biletele, iar doar pentru a supravieţui trebuind să vândă 60% din locuri, cum vor putea asigura distanţarea socială impusă de lege ?

Teatrul de Artă funcţionează într-o cladire mică, un fost grajd, şi are doar 75 de fotolii, imposibil de rărit. De câte ori m-am dus acolo mi-am zis: ce deştept e patronul teatrului, să susţină, aşa cum se făcea pe vremuri, înainte de comunism, activitatea teatrală din veniturile terasei şi ale restaurantului alăturat. Nu ştiam ca proprietarul teatrului nu e şi proprietarul restaurantului, ci că plăteşte chirie, pentru a da trup visului său. Acum, proprietarul clădirii îi cere proprietarului teatrului imposibilul: să plătească chirie pentru lunile de pandemie în care nu a jucat!

Iată un apel al Teatrului de Artă, la care vă îndemn să răspundeţi.

Căci, dacă rămânem treptat fără hrana sufletului şi a minţii, la ce bun să mai căutăm ieşirea din tunelul COVID 19 ?

 

În acest moment, proprietarii spaţiului din Str. Sfântul Ştefan nr. 21, transformat cu resurse proprii, de către Teatrul de Artă Bucureşti, în sală de spectacole, au solicitat teatrului, nenegociabil, chiria pentru lunile de după starea de urgenţă, cu deadline ferm în acest weekend : 3000 de euro.

Dacă doriţi şi puteţi sprijini, puteţi face DONAŢII
în contul : RO39BRDE426SV83707224260
BRD Agenţia Corbeni
Beneficiar: Asociaţia Teatrul de Artă Bucureşti
CIF: 30908830

Teatrul de Artă Bucureşti vă mulţumeşte pentru sprijin.