Sinteza anului teatral 2012. Ceea ce rămâne (7)

După părerea mea şi, cu siguranţă nu doar a mea, liderii generaţiei 2000 din regia românească sunt Radu Afrim şi Radu Alexandru Nica. Ambii, absolvenţi ai Secţiei de specialitate de la ceea azi se numeşte Facultatea de Teatru şi Televiziune de la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj.

Afrim şi-a încheiat studiile de regie în anul 2000, a montat mai întâi în teatre independente sau spectacole de studio la instituţii teatrale de stat. S-a dovedit de la bun început un răzvrătit, a scandalizat adesea “critica respectabilă”, i-a provocat vertijuri celebrului Michael Billington cu spectacolul său după Trei surori de la Teatrul “Andrei Mureşanu” din Sfântul Gheorghe.

Într-un răstimp relativ scurt, a dobândit recunoaşterea breslei, mai întâi printr-o nominalizare la premiul de regie al UNITER (2002) pentru Alge, după Casa Bernardei Alba, spectacol montat la Teatrul mai sus menţionat. Plastilina de la Teatrul “Toma Caragiu” din Ploieşti şi joy.mega.joy. de la Teatrul “Odeon” din Bucureşti i-au adus în 2005, respectiv 2006, premiul de regie. A mai fost nominalizat pentru aceeaşi distincţie în 2008 pentru spectacolul cu Omul-pernă de la Teatrul “Maria Filotti” din Brăila. Mi-e greu să spun de ce i-a fost refuzată.

Radu Alexandru Nica şi-a consolidat studiile în Germania. Spectacolul său de debut cu Nora  de la Secţia română a Teatrului Naţional “Radu Stanca” din Sibiu, i-a adus un premiu UNITER, aceasta după ce mai toată lumea a fost entuziasmată de Am angajat ucigaş profesionist,  montare de absolvenţă, realizată la Secţia germană a aceluiaşi Teatru.

Creaţia sibiană cu „Breaking the Waves” sau „Binecuvântata viaţă a lui Bess din 2009”  şi cea din 2011 de la Teatrul German de Stat din Timişoara (unde acum este director adjunct artistic) cu Mountainbikerii au fost nominalizate la premiul pentru cel mai bun spectacol.

Radu Afrim

A montat relativ mult pe scenele româneşti (asta după un succes münchenez), mai cu seamă în ultimele luni ale stagiunii trecute (Fetiţa din bolul peştelui auriu la Teatrul German de Stat din Timişoara şi Visul unei nopţi de vară la Teatrul Naţional “Vasile Alecsandri” din Iaşi) şi în prima parte a stagiunii în curs (În curând vine timpul la Teatrul „Regina Maria” din Oradea şi Năpasta la Teatrul Naţional din Bucureşti)

Nu mai revin asupra Năpastei, am consemnat-o pe blogul adevărul.ro la vremea premierei, am mai zăbovit asupra ei în partea dedicată Anului Caragiale din această sinteză. O socotesc o mare reuşită.

Dar tot din categoria izbânzilor regizorale purtând semnătura lui Radu Afrim face parte şi „Fetiţa din bolul peştelui auriu”, după Morris Panych, un dramaturg canadian. Scriere cu adevărat modernă, dificil de clasat generic, îndatorată deopotrivă basmului modern, cât şi teatrului absurdului, piesa a fost scrisă în anul 2000.

Acţiunea ii este plasată în anul 1962 şi înfăţişează frământările unei familii ieşită şubrezită după cel de-al Doilea Război Mondial şi căreia incertitudinile specifice Războiului rece nu îi fac nicidecum bine. Toată acţiunea se petrece sub spectrul ameninţător al crizei cubaneze.

Spectatorilor cărora le sunt cunoscute preferinţele, obsesiile creatoare, dar şi specificităţile poetice teatrale a lui Radu Afrim, opţiunea lui pentru scrierea dramaturgului canadian nu li se poate părea decât firească. Spectacolul însuşi păstrează o serie de rezolvări şi formule scenice cu care directorul de scenă ne-a obişnuit din montările sale anterioare.

Mă gândesc mai întâi la spaţiul scenic fundamentat pe ideea coliziunii dintre interior şi exterior, idee în vederea concretizării căreia şi-a spus din nou cuvântul scenograful Dragoş Buhagiar. Parcă am avea în faţa ochilor un acvariu ai cărui pereţi de sticlă sunt acoperiţi cu perdele al căror rost e să ascundă, să limiteze, să blocheze ieşirile în spaţiile libertăţii.

Spaţiul fizic este completat de un spaţiu sonor plurisemantizat, în egală măsură spaţiu al incertitudinii, al speranţei şi al eşecurilor, teren al elanurilor şi al aterizărilor forţate şi dureroase (semnatarul sound design-ului: Alex Halka).

Întreg spectacolul e edificat pe jocurile, complicităţile, trădările şi manipulările memoriei. E ceea ce explică revenirea la o seamă de elemente recurente în spectacolele regizorului (inserturile specifice cabaretului, trecerea în planul secund al scenei a unui biciclist parcă fără vreun rost anume, amestecul dintre realism şi reverie).

Fetiţa din bolul peştelui auriu e, înainte de orice, unul al debutantei Silvia Török. Dar şi al restului distribuţiei căci evoluţii foarte bune semnează deopotrivă Alex Halka şi Olga Török (în roluri de compoziţie), Horia Săvescu şi Rareş Hontzu. Există lecturi obligatorii, trebuie să existe şi spectacole obligatorii. Fetiţa din bolul peştelui auriu face, indubitabil, parte dintre ele.

Radu Alexandru Nica
Nu cred că ar fi tocmai o întâmplare că cel mai bun spectacol din anul 2012 al regizorului Radu Alexandru Nica a fost montat tot cu actorii şi tot la Teatrul German de Stat din Timişoara. Una dintre cele mai performante instituţii de spectacole în anul 2012.

Ca şi din 2011, de altminteri.  E vorba despre CUPLUtoniu, după o seamă de scrieri de Neil LaBute. Toate având ca temă complicatele probleme ale cuplului, tensiunile, dramele, exploziile şi imploziile sale. Radu Nica a părăsit de astă dată spaţiul atât de bizar, atât de greu de îmblânzit dar şi de generator de surprize al Teatrului.

Împreună cu scenografa Velica Panduru a optat pentru un bar din  centrul Timişoarei. Cei doi izbutesc, împreună cu actorii Daniela Török, Olga Török, Alex Halka, Enikö Blénessy, Georg Peetz, Silvia Török şi Horia Săvescu, cu coregraful Florin Fieroiu şi compozitorul de muzică de scenă Vlaicu Golcea, un admirabil amestec între spectacolul de teatru consumat în spaţii neconvenţionale şi teatrul de artă. În sensul că da, spectacolul e unul de teatru neconvenţional, dar e şi unul în care nu se face nici un compromis artistic.

Este, de fapt, teatru-teatru, adică teatru de foarte bună calitate. Contrapunctul realizat dintre episoadele de maximă confruntare şi cele de detentă, marcate prin cântec şi dans e dintre cele mai inspirate şi, la rându-i, foarte bine realizat.