O scenă plină de manechine, îmbrăcate în paltoane, cu pălării şi fulare. Într-un colţ, un pian. O femeie cântă din picioare, izbind clapele pe acordurile puternice ale muzicii lui Vasile Şirli. În scenografia lui Dragoş Buhagiar, pe scena deschisă apare un nou locatar, fără nume, intitulat, simplu, Personajul. Un singuratic, într-un bordel al lumii. 
 
Fără cuvinte, cu o privire scrutătoare,el încearcă să înţeleagă ceva din haosul care-l înconjoară, într-un loc unde toată lumea bârfeşte pe toată lumea, iar portăreasa este instanţa absolută.
 
Personaje multiplicate
 
Interpretat de Cornel Răileanu, Personajul este derutat de alte apariţii multiplicate ale Bătrânei Doamne, ale Doamnei cu căţeluş, ale Soţului Doamnei cu căţeluş sau ale Portăresei. 
„Personajul nu vorbeşte. Este pe jumătate mut; spune numai câte un cuvânt, din timp în timp, o interjecţie. Alţii vorbesc pentru el. N-am mai vrut să pun în evidenţă doar solitudinea personajului, ci şi solitudinea personajelor care-l înconjoară. Deci n-a mai fost vorba de însingurarea unuia singur, ci de însingurarea mai multora. Personajul meu principal se află acolo ca să asculte monologurile celorlalţi şi, făcând asta, le primeşte singurătatea. Cu «Ce nemaipomenită aiureală!», cred că am introdus în teatrul modern acest lucru destul de dificil: monologul lung“, mărturisea Ionesco despre această piesă.
 
Silviu Purcărete şi-a mai multiplicat personajele şi în alte spectacole: „Faust“, unde a folosit mai multe Margarete, dar şi în „D’ale carnavalului“, unde a creat mai multe Didine. În „Ce nemaipomenită aiureală!“, Bătrâna Doamnă este interpretată de Irina Wintze, Anca Hanu, Romina Merei, iar seducătoarea Doamnă cu căţeluş, care fumează ţigări lungi şi îşi arată nurii Personajului, apare întruchipată de Patricia Brad şi Ramona Atănăsoaie. 
 
Actriţele preiau replicile una de la alta, îşi continuă gesturile, se oglindesc una în cealaltă. Soţul Doamnei cu căţeluş apare, la fel, în patru ipostaze ale actorilor Ionuţ Caras, Cătălin Herlo, Silvius Iorga şi Matei Rotaru. Dintre Poliţişti, se remarcă vitalitatea lui Cristian Grosu, care dansează rock cu un nonconformism şi o vitalitate debordante.
 
Un materialism poetic
 
Scrisă în limba franceză în 1973 cu titlul original „Ce formidable bordel!“, piesa a mai fost montată în România, după 1990, cel mai recent la Teatrul de Comedie, în regia lui Gelu Colceag: „Ce formidabilă harababură“. Montarea lui Silviu Purcărete de la Teatrul „Lucian Blaga“ din Cluj, condus de Mihai Măniuţiu, a fost realizată pe baza traducerii lui Vlad Russo şi a lui Vlad Zografi. 
 
Regizorul Silviu Purcărete a mai pus piesa în scenă în Franţa, în 2010, alături de „Regele moare“. În 2007, a montat şi „Macbett“ , text al aceluiaşi autor, la Royal Shakespeare
Company.
 
Purcărete mărturisea la vremea respectivă că preferă, în faţa cantităţii şi greutăţii textelor ionesciene, o austeritate a mijloacelor, pe care George Banu a numit-o „materialism poetic“. Spectacolul a deschis „Întâlnirile Internaţionale de la Cluj“ (3-6 octombrie), intitulate şi„Întâlnirile George Banu“, dedicate anul acesta marelui teatrolog român care pe 22 iunie a aniversat 70 de ani.
 
„Viva la muerte!“

„Ce nemaipomenită aiureală!“ 

de Eugène Ionesco

Traducere de Vlad Russo şi Vlad Zografi

Teatrul Naţional „Lucian Blaga“, din Cluj

Regie: Silviu Purcărete

Scenografie: Dragoş Buhagiar

Muzica: Vasile Şirli

Cu: Cornel Răileanu, Irina Wintze, Anca Hanu, Romina Merei, Patricia Brad, Ramona Atănăsoaie, Ionuţ Caras, Cătălin Herlo, Silvius Iorga, Matei Rotaru, Cristian Grosu

 
Comicul, în spectacol, e puţin înspăimântător. Obiectele se amestecă, proliferează la nesfârşit invadând totul, sufocându-l pe Personaj, ca pe Jacques din „Jacques sau supunerea“ (1955) sau ca pe Bérenger din „Rinocerii“ (1958) şi din „Regele moare“ (1962).
 
În toate piesele „anti-teatru“ care i-au adus celebritatea lui Ionesco în anii ’50 („Cântăreaţa cheală“, „Lecţia“, „Scaunele“ ), comicul este deopotrivă insolit, frapant de concret, eliptic şi luxuriant, într-o poetică a absurdului pe care o vom regăsi şi la dramaturgul irlandez Samuel Beckett. 
 
Ca şi în „Rinocerii“, în „Ce nemaipomenită aiureală!“, Ionesco surprinde delirul şi orbirea colective, fenomenul de isterie a mulţimii, descrise şi de sociologul Gustave Le Bon. Secvenţa bătăii din bar este antologică: Personajul continuă să mănânce liniştit în mijlocul unui haos absolut. 
S-a spus că scena bătăii apocaliptice din bar aminteşte de secvenţa celebră din filmul „Şapte păcate“, Ionuţ Caras fiind un fel de „John Wayne al scenei clujene“. 
 
Lumea ciopârţită, dezarticulată, în care se strigă „Viva la muerte!“, rămâne o reflecţie a pulsaţiilor universale. Personajul, interpretat extraordinar în tăcerea şi contradicţiile sale de expresivul Cornel Răileanu, este asemenea lui Iov. Nici măcar femeile şi surogatele de iubire 
nu-l pot ajuta. 
 
Pierzând divinitatea, Personajul priveşte spre golul rămas şi nu mai înţelege nimic. Revoltându-se împotriva sistemelor totalitare, Ionesco ne atrage atenţia că istoria, teribilă, tragică, este, în tot absurdul ei, un soi de farsă pe care Dumnezeu le-o joacă oamenilor. E sensul sfârşitului, al acestei nemaipomenite harababuri ce ne înconjoară.