Brandauer este un actor austriac, poliglot, iubitor de cinema şi teatru în egală măsură, şi cum sincer mărturisea la întâlnirea cu profesorul George Banu, de la Habitat, o librărie ca-n filme, dintr-un spaţiu atât de potrivit pentru trecerea în revistă a unei strălucite cariere, la început din orgoliu îi plăcea enorm să se vadă pe marele ecran, să se admire...

El e de fapt unul dintre cei mai histrionici artişti (chiar dacă descrierea pare redundantă, e cât se poate de exactă), de pe faţa Pământului (având în vedere a jucat şi călătorit, pe 35 de mm, pe tot globul). La întâlnirea cu admiratorii de toate vârstele aproape că a reinterpretat parte din Beckett-ul de cu o seară înainte, ca să explice poate mai bine un text, ceva mai greu de descifrat, şi o montare a lui Peter Stein, neobişnuită pentru publicul mai puţin cunoscător. 


Telespectatorii din România, i-am amintit, că l-au descoperit odată cu un serial franţuzesc Jean-Christophe, pentru care de-abia aşteptam, cu toţii, să vină iar ziua de luni ca să vedem mai departe, în episoade, viaţa unui muzician, care se voia un Beethoven mai din zilele noastre de atunci, deceniul 7-8, inspirat de scrierile lui Romain Rolland.

Televiziunea, pentru actorul Brandauer, „înseamnă să fii cunoscut, peste mări şi mări, căci zadarnic eşti genial dacă n-ai şi un public numeros“. Câtă sinceritate!

Şi poate lecţia cea mai interesantă, sau mai bine spus sfatul cel mai de preţ, (pe lângă recunoaşterea mentorilor permanent citaţi) ar fi solidaritatea, cu echipa de filmare, cu partenerii de joc şi cu cei din sala de teatru sau de cinema. La Mephisto, în plină perioadă comunistă (1981), când doar Polonia se mişca un pic, discutau, în pauze, ore întregi, despre dictaturi şi lipsa libertăţii. Mai mult, a povestit cum un actor din RDG, l-a rugat să poată telefona, de la el unei rude din RFG, de care îi despărţea celebrul Zid al Berlinului, ca să nu fie dat în vileag.(Deşi înclin să cred că STASI asculta mai toate convorbirile, dar gestul austriacului rămâne de o generozitate incontestabilă!)

Şi apoi am adus vorba despre colaborarea cu Coppola, în Tetro, un scenariu poate mai sofisticat, dar în care l-a remarcat pe directorul nostru de imagine, românul nostru, Mihai Mălaimare Jr, despre care a avut numai amintiri pline de admiraţie.


Dar a făcut şi o voce de motan în Felide, şi a jucat  împăraţi ca Nero (în avionul companiei Alitalia i s-au adresat cu Imperatore şi tare i-a mai plăcut! ) sau Cesar (deşi pe critici îi socoteşte Cezari!), a fost şi Lenin (şi o întreagă teorie despre cum să-ţi cunoşti bine personajul, chiar dacă nu-l iubeşti, valabil şi pentru Mephisto, unde se jură că nu ştie şi că nimeni nu poate ştii, dacă ar face sau nu un pact mai mic sau mai mare, cu Diavolul nazist sau cel Roşu, dacă ar trăi în asemenea vremuri!). A jucat şi în Out of Africa şi într-un James Bond (avantajul de a fi învăţat limbi străine!)…

Acum este Lear pe scenă, îl adoră pe Shakespeare, pe care-l adula şi când a luat Globul de aur, şi era Hamlet, la teatru, iar acum când i s-a dat o stea pe alea Celebrităţilor din Sibiu, a decalat că ar reveni oricând va fi chemat de Constantin Chiriac! (un adevărat magician al artelor, pe care le pune la un loc şi face un univers mai bun!)  

Deocamdată i-a fost sărbătorită ziua de naştere, în avans, în Transilvania, şi când au apărut cele două torturi (căci culmea coincidenţei a venit pe lume în aceeaşi zi, lună şi an cu George Banu), o lacrimă abia ascunsă i-a izvorât în colţul ochilor, celui care azi 22 (numărul ediţiei Festivalului) iunie, împlineşte 72 de ani, şi are un fiu, Ferdinand, de numai câteva luni…

Tinereţe fără bătrâneţe şi… carieră fără sfârşit !