Sibiu, teatrul vieţii mele

Sunt un consumator de teatru mult peste medie. Piesele care mi-au plăcut le-am revăzut şi de 10-15 ori în ultimii ani. Unele chiar de două ori pe săptămană încat m-am întrebat de ce nu ar exista un card de fidelitate pentru spectatori. La Sibiu, comediile englezeşti, O noapte furtunoasă, Opinia publică, Take, Ianke şi Cadar, Solitaritate, Maestrul şi Margareta, Felii şi mai ales Electra îmi sunt tare dragi.

Păcat că nu mai văd Cehov şi Dostoievski. Drept dovadă, nu actorii, ci doamnele de la garderobă mă recunosc foarte bine şi glumim mereu, cand toamna îmi las în grija lor haina şi umbrela, dar niciodată pălăria, pe care o valorizez foarte mult, fiind cumpărată din Londra.

Povestea de zilele trecute mi-a confirmat încă o dată că nu avem exerciţiul dialogului şi nici puţină cultură psihologică sau respect faţă de ştiinţa psihologiei. Atacuri personale, înjurături şi ameninţări. Prea puţini au comentat argumentele din textul precedent de pe blog şi prea mulţi au preferat atacaturi personale ale autorului.

Jalnic. Celor care au judecat prea repede şi nedrept, deşi mi-au digerat activităţile mele anterioare, le ofer nu unul, ci trei contraexemple despre teatru: două articole publicate în reviste locale încă din 2012, cand se vede, că eram consummator de teatru şi, la final, un interviu cu actriţa Ofelia Popii din 2011. În interviu se poate întrezări o discuţie şi despre Faust. Evident că o preţuiesc mult pe Ofelia ca o artistă de excepţie, o consider extrem de talentată, observ cât de mult munceşte şi cât de pasionată este de fiecare rol. Aşa cum e de fiecare dată, şi în acest interviu, Ofelia, e plină de modestie şi cuminţenie.

Atunci când joacă singură în Felii, chiar dacă îmi amintesc replici din piesă, nu ezit să nu fiu în sală.

Dar e o diferenţă clară şi mare între a aprecia actorii, a fi consumator de teatru, şi a emite opinii, precum cele din textul despre Faust, opinii, din perspectiva mea ca psiholog care am lucrat cu copii şi adolescenţi, cu copii abuzaţi emoţional şi sexual şi chiar cu agresori şi cu violatori în puşcărie. Mi-am dat seama că încă nu putem înţelege şi accepta, că Abuz sexual nu este doar dacă foloseşti forţa sau constrângerea fizică. Definiţia abuzului sexual este şi dacă expui copilul la comportamente cu conţinut sexual. 

Aici, un articol şi cu opinia domnului Constantin Chiriac, directorul Teatrului Naţional „Radu Stanca” din Sibiu. 

Primul text intitulat „Sibiu: teatrul vieţii mele” avea ca scop chiar comentarea apreciativă a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu. A fost publicat în „Şapte Seri”– Ediţia de Sibiu1-14 iunie 2012. 

Ce-i drept, mărturisesc, cu întreaga inimă că viaţa Sibiului ar fi mult mai săracă şi anevoioasă fără performanţa teatrului sibian şi prin excelenţă fără Festivalul Internaţional de Teatru ce a avut loc în săptămâna 25 mai-3 iunie a.c. Trupe de teatru din peste 60 de ţări, 2.500 de artişti şi peste 20.000 de bilete puse spre vânzare. Muzică de jazz, flamenco, workshopuri, proiecţii de film, dans, acrobaţie, regizori de renume mondial, balet, circ, conferinţe şi lansări de carte, toate acestea concentrate în câteva zile într-un mic orăşel din Ardeal. Cultura face diferenţa. Da, o face.

Când mă gândesc că România, ţara în care trăim, avea graniţele închise în urmă cu 20 de ani, când nu puteai vizita străinătatea şi nici nu prea eram vizitaţi de occidentali ori alţi europeni. Astăzi, în câteva zile poţi avea prilejul de a „face cunoştinţă” cu argentinieni şi mexicani, cu actori din Australia sau Israel, din toate colţurile lumii.

Preţul biletelor era accesibil încât cu uşurinţă puteai participa la câteva reprezentaţii. Spectacolele de stradă au arătat trecătorilor o bucăţică din farmecul tradiţiilor străine, din generozitatea, zâmbetul şi buna lor dispoziţie. Au arătat privitorilor propria lor cultură care la prima vedere poate părea suspectă iar reacţia era cea de evitare sau respingere.

Însă an de an omul de rând se obişnuieşte, se cultivă, învaţă să observe, să fie atent şi în final să aprecieze. Cunoaşte. Iar unul dintre avantajele cunoaşterii este acela că te face mai tolerant. Şi mai deschis. Să înţelegem în definitiv că România nu este Centrul Lumii şi că există şi alte sute de ţări valoaroase, mult diferite de a noastră. Dar România şi prin ea, Sibiul însuşi este minunat, un loc îmbelşugat de acţiuni culturale în care merită să trăieşti la maxim şi să te simţi un pic european.

Tot în 2012, dar în februarie, scrisesem un alt text elogios, după ce o urmărisem o comedie, de trei ori în trei seri consecutive.

Puricele în ureche! Să râd! Să plâng!

Lacrima nu-i firescă. Râsul e spontan!

La teatru: Să lăcrimez pot! O dată! Şi încă o dată! Şi iarăşi! Să râd, nu! La teatrul din Sibiu, în urmă cu două săptămâni am râs puternic şi fără oprire, am râs întreaga piesă aproape două ceasuri, minute-n şir de comicul de situaţie din „Puricele în ureche”. Credeam că sunt la Caragiale nu la Georges Feydeau. Piesa pe care o refuzasem în 2011 din pricina numelui. Mi-am promis că mă voi reîntoarce repede pentru a râde. Graţios! Am râs în acel weekend în trei seri consecutive.

Zile trecute am citit în program şi sâmbătă iarăşi am fugit la teatru pentru astă piesă, desigur pentru buna dispoziţie, pentru uitarea celor rele. Mi-am reamintit secvenţe şi am zâmbit şi am râs mai puţin decât prima oară. I-am zis lui Adi! Anticipam unele acţiuni şi replici. Nu râdeam la fiecare moment precum marea majoritate a sălii. E ca şi atunci când auzi un banc bun. Râzi în hohote. Deşi l-ai uitat, râzi şi a doua oară, dar râsul nu mai este precum cel dintâi.

Actorii Sibiului sunt minunaţi. Unu şi unu! Cele două prietene doamne ce deschid intriga piesei de o delicateţe şi o frumuseţe strălucitoare în haine de secol trecut! Nicu Mihoc pe care-l identifici şi în alte comedii precum Ianke…,Opinia Publică, Doamna de turtă dulce, joacă admirabil. Domnul Dan Glasu, fără cuvinte. Lui Viorel Raţă i se potrivesc comediile într-un mod special! Florin şi Cătălin talentaţi foc. Şi fiecare! Bravo tuturor! [...]

Duminică, a doua zi, iar la teatru, la aceeaşi piesă, am dorit să înţeleg de ce. Poate că având alt loc în sală urmăream piesa dintr-un alt unghi? Poate că trecuse o zi iar stările erau diferite. Le lăsasem la intrare. Nu. Ce-i drept, însă publicul de la o piesă nu-i ca la alta. Cel de duminică seara a râs mai puternic şi mai lung decât cel de sâmbătă. Au bătut din palme şi au apreciat mai mult. Însă eu nu am râs. Deşi îmi propusesem şi venisem ca să râd.   [...]

Nu pot susţine aceeaşi teză şi în favoarea tragediilor. Aici, de fiecare dată când mă regăsesc la teatru, textul şi interpretarea aduce cu sine emoţii diferite, noi şi mai puternice. Faust. Ba nu, Electra (duminica 4 martie, 7pm). Electra cu texte vechi, antice, şi muzica de moarte şi jale din Maramureş a grupului Iza. 

Întristat, plângi şi a doua şi a treia oară. Ba chiar mai mult!

Plânsul nu-i firesc!