Aşa se face că textul a intrat cu maximă promptitudine în repertoriul Teatrului „L. S. Bulandra”, graţie unui spectacol a cărui premieră a avut loc la finele lunii octombrie a anului 1968, spectacol în distribuţia căruia figurau actori buni şi foarte buni precum Mihaela Juvara, Virgil Ogăşanu, Beate Fredanov, Dumitru Onofrei. O distribuţie aureolată de liderul ei absolut, marele, imensul,  inegalabilul Toma Caragiu. Decorul era semnat de Dan Jitianu, iar costumele de Pia Oroveanu, alte garanţii ale succesului.

Numărul din septembrie 1968 al revistei Teatrul prefaţa premiera printr-un excelent articol al cărui semnatar era însuşi regizorul spectacolului. Valeriu Moisescu punea adecvat în relaţie noua scriere a lui Dürrenmatt, calificată a fi o piesă-bilanţ, nu doar cu cele anterioare ale dramaturgului helvet, fiind menţionate în context Romulus cel Mare,  Căsătoria domnului Mississippi, Frank al V lea, Hercule şi grajdurile din Augias.

Excelent cunoscător al teatrului absurdului, Valeriu Moisescu avansa ideea că Meteorul ar putea fi comparată, până la un punct extrem de bine delimitat, cu Regele moare al lui Ionesco, regizorul observând însă cu remarcabilă fineţe că, în vreme ce Bérenger este un învins, Wolfgang Schwitter este un învingător. Nu doar fiindcă, după prima moarte, aceea anunţată solemn de posturile de radio şi „celebrată”, aşa cum cereau regulile sociale, de noianul de coroane funerare trimise de instituţii care mai de care mai respectabile, instituţii ce îşi făceau datoria de a mima regretul la dispariţia lui Wolfgang Schwitter, laureat al premiului Nobel, acesta învie. O face nu oricum, ci murind cu mici intermitenţe chiar sub ochii noştri, o face aflându-se însă deopotrivă în ceea ce el însuşi socoteşte a fi „o continuă înviere”. Schwitter e un învingător poate, dacă nu cumva chiar  în primul rând, datorită condiţiei sale de autentic creator. Care rămâne neatinsă în pofida faptului că el însuşi se supune unui deliberat proces de autopersiflare de natură să îi releve autenticitatea. Mereu pusă în antiteză cu  falsitatea pictorului Hugo care „picturizează” ori a profesorului medic Schlatter. Şi nu numai a acestora, ci a întregului alai de personaje care dau buzna spre a vedea cu ochii lor minunea. Mortul viu. Avem în faţă ochilor un creator, pe dramaturgul Schwitter,  pe care Friedrich Dürrenmatt a avut năstruşnicia de a-l aduce în scenă nu oricum, ci aruncând cât colo toate poncifele şi solemnităţile aferente. Şi înzestrându-l în schimb cu mult, cu foarte mult umor negru. Unde mai pui că nici moartea nu mai era tratată în Meteorul nici cu teamă, nici cu sobrietate, nici cu respect, aşa cum stătuseră lucrurile până atunci. Ci în cel mai caraghios, de fapt în cel mai grotesc chip cu putinţă. De unde o anume dezorientare a primilor comentatori ai textului, dezorientare ce nu i-a ocolit nici pe criticii români ai premierei. Fapt relevat câţiva zeci de ani mai târziu de acelaşi Valeriu Moisescu în cartea sa Persistenţa memoriei, apărută în anul 2007 la editura Fundaţiei Culturale „Camil Petrescu”.

„Meteorul“, la Teatrul Naţional din Timişoara  FOTO Adrian Pâclisan

Încă şi mai rafinată era în articolul din revista Teatrul observaţia potrivit căreia da, pot fi lesne detectabile invazii ale esteticii absurdului în textul dürrenmattian, dar că nu acestea sunt esenţiale, ci apartenenţa scrierii la grotescul pe care scriitorul îl teoretizase într-o celebră conferinţă pe această temă.

Autobiografică sau nu, adevărată ori falsă afirmaţia că Wolfgang Schwitter ar fi, din contră, un alter-ego al fizicianului Johann Wilhelm Möbius, piesa nu a fost socotită de prea multă lume drept una de raftul întâi în creaţia lui Dürrenmatt. De unde, poate, şi numărul redus de puneri în scenă de care a avut ea parte pe scenele româneşti.

Meteorul a fost, practic, redescoperită de regizorul Mihai Măniuţiu în spectacolul a cărui premieră a avut loc la începutul toamnei anului 2015 la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”. Spectacol pe care eu am ajuns să îl văd doar prima decadă a lunii februarie. E clar, o spun de la început, nu e vorba deloc despre o redescoperire întâmplătoare deoarece şi textul, şi spectacolul reflectă ferma continuare a unor preocupări artistice anterioare ale regizorului. Spectacolul de la Naţionalul timişorean fiind un nou show cu moartea, încă un cabaret noir, încă un divertisment metafizic pe care ni-l propune Mihai Măniuţiu. Meteorul se aşază, aşadar, extrem de hotărât şi de coerent pe linia estetică şi problematică inaugurată de Mihai Măniuţiu în ansamblul creaţiei sale regizorale odată cu Domnul Swedenborg vrea să viseze (Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi) şi continuată prin alte şi alte montări precum Plugarul şi moartea (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca) sau Viaţa e mai frumoasă după ce mori (Teatrul Municipal „Tomcsa Sándor” din Odorheiu Secuiesc) sau- de ce nu?- chiar şi prin Vertij (Teatrul Municipal „Aureliu Manea” din Turda), ultimele două aflându-şi punctul de pornire în texte ce îi aparţin însuşi regizorului.

„Meteorul“, la Teatrul Naţional din Timişoara  FOTO Adrian Pâclisan

Spectacolul începe în foaierul Sălii 2 a Teatrului Naţional din Timişoara. Acolo unde pe nepusă masă îşi face apariţia Marian Râlea, interpretul lui Wolfgang Schwitter. E doar în pijama, are aruncat pe umeri un palton îmblănit, despre care putem bănui că a fost odată luxos. Are fălcile legate cu tifon, iar în ambele mâini valize. Vom afla ceva mai încolo detalii despre conţinutul lor extrem de preţios. E vorba despre manuscrise ale unor opere începute şi neterminate, dar care au valoare prin faptul că aparţin unui scriitor deţinător de Nobel şi de bani. De foarte mulţi bani. Cam un milion şi jumătate de dolari. Şi banilor, şi manuscriselor Schwitter le va da mai târziu foc, spre disperarea stropită în alcool a fiului Joachim  (Călin Stanciu) şi a editorului său, Carl Koppe (Benone Viziteu). Sosirea celui despre care vom afla că înseamnă „marele dispărut” e marcată de muzica Adei Milea cântată de Maiorul Frida din Armata Salvării şi de soldaţi din aceeaşi armată (Sorina Savii, Bogdan Cotârţă).

Schwitter are o primă ultimă dorinţă post-deces. Ar vrea, spre surpriza pictorului Hugo (Florin Ruicu) şi a soţiei sale Augusta, folosită de acesta drept model pentru nuduri „picturizate” (Claudia Ieremia), să închirieze atelierul acestuia pentru doar 15 minute. Pentru simplul motiv că acest atelier, aflat în proprietatea Marelui Muheim ( cu semnificativii detalii caracterizante adus în scenă de Ion Rizea), a fost în urmă cu 40 de ani camera lui. Locul în care ar vrea acum să moară. Să moară definitiv. Aici, în această cameră, se va desfăşura un veritabil pelerinaj, felurite personaje, celor deja amintite alăturându-li-se altele şi altele care mai de care mai ciudate, mai caraghioase, mai groteşti, venind să vadă minunea. Trecerea meteorică a creatorului care a murit fără să moară încă. Le interpretează Cristina König (Olga), Alecu Reus (Emmanuel Lutz), Cătălin Ursu (excelent, în rolul disperatului profesor Schlatter), Mirela Puia (încarnarea grotescului acaparator al doamnei Nomsen), Robert Copot, Costel Tovarniţchi, Raul Lăzărescu, Ştefan Roman.

 Fiecare dintre aceşti vizitatori are parte de câte o surpriză cu cinism pregătită cu gustul specific al dramaturgului ce râde de toţi şi de toate, de el în primul rând, pentru loviturile de teatru cauzatoare de moarte. Un cântec, un dans (coregrafia: Vava Ştefănescu) marchează fiecare nouă moarte neterminată a lui Schwitter. Personaj ce are în Marian Râlea, cu umorul lui suculent, cu giumbuşlucurile aferente, cu amestecul de copil  şi om bătrân, cu vocea sa inegalabilă cum nu se poate mai potrivită în cazul de faţă spre a sugera sfârşitul continuu. un al doilea interpret ideal, după Toma Caragiu,fireşte.

Camera în care se petrece totul e numai aparent una oarecare. Perdelele ascund ceasuri mari pe care le vedem atunci când Schwitter porunceşte să fie trase fiindcă are nevoie de soare ca să poată muri în voie. O construcţie pe verticală folosită cu mare efect comic într-una dintre cele mai savuroase scene din spectacol, cea a confruntării dintre dramaturgul Schwitter şi profesorul Schlatter e dominată de roţi dinţate, amintind de mecanismele de ceasornic, pe laterală se află câteva clopote. Un light design inteligent conceput (Lucian Moga) valorează scenografia cum nu se poate mai adecvată purtând semnătura sigură, extrem de personală a lui Adrian Damian.    

Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara-METEORUL de Friedrich Dürrenmatt;

Traducerea: Aurel Buteanu;

Dramaturgia: Anca Măniuţiu;

Regia: Mihai Măniuţiu;

Scenografia: Adrian Damian;

Muzica: Ada Milea; Coregrafia: Vava Ştefănescu;

Sound design: Sebastian Hamburger;

Light design: Lucian Moga;

Cu: Marian Râlea, Cristina König, Ion Rizea, Florin Ruicu, Claudia Ieremia, Alecu Reus, Cătălin Ursu, Mirela Puia, Călin Stanciu jr, Benone Viziteu, Robert Copoţ, Costel Tovarniţchi, Dana Borteanu, Sorina Savii, Bogdan Cotârţa, Raul Lăzărescu, Ştefan Roman;

Data reprezentaţiei: 4 februarie 2016