Mai exact în Bucureştiul anilor ‘50, ori Festivalul organizat începând din anii ’70 de Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, primul din sistemul festivalier care, cu modificările şi reconfigurările de rigoare, rezistă şi azi.

Despre necesitatea ca cineva, de preferinţă unul sau mai mulţi critici de teatru, să facă o triere a trupelor şi mai ales a spectacolelor ce doresc să vină la un anume festival, o dorinţă tot mai arzătoare, rostită adesea pe un ton imperativ îndată după anul 1989 (până atunci vrerea în cauză era adesea artificial, ba chiar arbitrar temperată de tot felul de factori de decizie ideologică, de cenzori şi ajutoarele lor care hotărau ce merită şi ce nu merită să treacă hotarele unui judeţ) s-a vorbit încă din 1990, atunci când a fost creat Festivalul Naţional de Teatru.

Au trebuit însă doi ani ca ideea să fie transpusă în practică, primul selecţioner din istoria post-revoluţionară a teatrului românesc fiind, cred, criticul de teatru Cristina Dumitrescu care, în virtutea unui contract cu principalul finanţator al FNT, Ministerul Culturii, a decis care sunt spectacolele ce vor fi invitate la ceea ce era proiectat să fie cea mai mare şi mai importantă manifestare de cultură teatrală din România.

„Avarul” de Moliere, spectacol invitat la FNT  FOTO Teatrul „Tamási Áron” din Sfântu Gheorghe

Nu ştiu de ce obiceiul, bun de altfel, şi care a şi dat rezultate, nu a prins, cel puţin în cazul FNT. A fost uitat până hăt în anul 1997 când, la timonă, a revenit Cristina Dumitrescu. I-au succedat Alice Georgescu, Ludmila Patlanjoglu, Ion Parhon, Marina Constantinescu, Cristina Modreanu şi apoi, din nou, Alice Georgescu. Într-un singur an, în 2001, funcţia de selecţioner a fost despărţită de aceea de director de festival. Tot atunci nu s-a mai recurs la selecţionerul unic, s-a alcătuit o echipă formată din patru critici valoroşi (Alice Georgescu, Ludmila Patlanjoglu, Natalia Stancu, Ion Parhon), dar rezultatul a fost dezamăgitor. Răspunderea s-a disipat, nu a existat un principiu ordonator, un principiu estetic de coerenţă şi uite aşa am avut atunci una dintre cele mai proaste ediţii ale FNT.

Aşa că, cel puţin după părerea mea, ideea selecţionerului unic e una validă şi valoroasă. Ea şi-a dovedit viabilitatea nu numai în cazul FNT, ci şi în cel al altor festivaluri, iar a reveni mereu şi mereu la aceeaşi întrebare, cum văd că se întâmplă în vremea din urmă, unul sau mai mulţi?, mi se pare curată pierdere de vreme şi exemplu de aflat în treabă.

„Avarul” de Moliere, spectacol invitat la FNT  FOTO Teatrul „Tamási Áron” din Sfântu Gheorghe

Modelul selecţionerului, al selecţionerului unic, a fost urmat şi de alte festivaluri din ţară. Aproape că nu mai există festival de anvergură naţională care să nu aibă un selecţioner sau, mă rog, un programator, cum i se spune în lumea occidentală. Existenţa lui e percepută de marea majoritate a lumii teatrale drept o garanţie de seriozitate, de exigenţă, de profesionalism.

Cum trebuie să fie un selecţioner? Înainte de orice, un om de o mobilitate maximă. Atât fizică cât şi de gândire.

Ce înseamnă asta? Mai întâi că un selecţioner e obligat, prin însăşi fişa postului, să aibă mereu bagajele făcute. Să fie oricând gata să plece la drum. Spre a vedea cu propriii săi ochi spectacole. Să nu se amăgească cu gândul că văzutul pe bune poate fi înlocuit de vizionatul de casete. Să nu se mintă repetându-şi că nu are rost să meargă într-un anume loc căci, oricum, de ani buni acela ar fi locul în care nu se întâmplă nimic. Şi dacă într-un anume an se întâmplă şi se întâmplă dat fiind faptul că unul dintre atributele teatrului este fluiditatea?

Un selecţioner adevărat e obligat să aleagă şi să invite în festivalul pe care îl gestionează din punct de vedere artistic numai spectacole bune. Dar cum ştie el, criticul, el selecţionerul, care anume sunt spectacolele bune? Păi, se presupune că un selecţioner a văzut mult teatru, iar aceasta i-a format gustul. L-a ajutat să îşi cristalizeze un set de valori în virtutea cărora poate decide şi, la nevoie, argumenta o anume opţiune.

Mobilitatea de gândire e cea care îi va sări în ajutor atunci când el, criticul, el, selecţionerul,  începe să fie pândit de instaurarea dictaturii ideilor fixe. A limitelor sale de gândire, de înţelegere, de gust. Se prea poate ca un anume spectacol sau chiar un anume fel de teatru să nu îi fie tocmai pe plac selecţionerului. Însă atunci când în jurul lui sunt numeroşi cei ce îi spun că ceva e bun, criticul aflat în ipostaza de selecţioner are obligaţia să încerce măcar să înţeleagă de ce acel ceva ar putea fi bun, să îşi pună între paranteze propriul orgoliu şi să rişte.

„Avarul” de Moliere, spectacol invitat la FNT  FOTO Teatrul „Tamási Áron” din Sfântu Gheorghe

Nu e deloc exclus ca unui anume critic învestit cu misiunea de selecţioner să nu îi fie pe plac, bunăoară, teatrul post-dramatic sau post-post-dramatic. Să nu fie tocmai pe gustul lui scrierile lui Marius von Mayenburg, de pildă. Să nu îi placă nici Urâtul şi nici Chip de foc. Dar cum şi post-dramaticul, şi post-post-dramaticul, şi Marius von Mayenburg sunt la mare preţ peste tot în lume, ceva-ceva tot trebuie să fie cu ei, aşa că sigur li se poate găsi un loc într-un festival. Fie şi numai pentru motivul că definit drept “manifestare de cultură teatrală”, festivalul trebuie să fie şi un fel de şcoală.

Criticul devenit selecţioner se cuvine să îşi amintească detalii importante învăţate în facultate cum ar fi acela că în 1896 Pescăruşul a reprezentat o cădere, iar în 1950 Cântăreaţa cheală şi, ceva mai încolo, Lecţia au fost primite cu ostilitate, dar că azi nimeni nu şi-ar mai putea imagina istoria literaturii dramatice universale fără ele ori fără alte texte asemenea lor.

„Avarul” de Moliere, spectacol invitat la FNT  FOTO Teatrul „Tamási Áron” din Sfântu Gheorghe

Ce vreau să spun? Că un selecţioner are obligaţia de a fi un bun şi cinstit negociator. Nu doar cu Teatrele, ci şi cu sine însuşi. Să ştie până unde poate merge şi negocierea, dar şi înţelegerea. Să evite deopotrivă riscul de a deveni prea rigid, dar şi pericolul de a semănă cu acel critic italian bătrân, invocat de George Banu în cartea Iubire şi neiubire de teatru, critic care a ajuns o “autoritate” în materie de debuturi “pentru că aplaudase toate proiectele, abandonase orice exigenţă şi lăudase peste măsură regizorii tineri doar în virtutea apartenenţei lor la această categorie de vârstă”.

Atunci când selecţionerul vede că nu poate, că nu mai  poate înţelege noul, noul adevărat şi necontrafăcut, nu e nicio ruşine să se retragă. Are şi aici parte de exemple celebre. Cu ocazia unei dezbateri despre critica teatrală, dezbatere organizată la începutul anilor 90 de revista Teatrul azi, regretatul Valentin Silvestru îşi amintea că, redactor la Contemporanul fiind, a primit într-o zi, pe neaşteptate, vizita fostului său profesor, marele Tudor Vianu, care se număra printre colaboratorii rubricii de cronică de teatru. Ilustrul estetician venise la redacţie ca să-şi anunţe retragerea, motivându-şi decizia tocmai prin faptul că nu e suficient de pregătit adică de deschis să înţeleagă “mutaţia valoriilor estetice” din teatru. Dacă a putut face acest gest de exemplară probitate Tudor Vianu, nu văd de ce nu am putea-o face şi noi.

Ce cred că trebuie să mai ştie un selecţioner? Un lucru cât se poate de practic şi de pământesc. Să îşi negocieze la sânge contractul cu beneficiarul muncii sale. Şi să o facă înainte de a trece la treabă.