Tocmai datorită mai sus invocatei legături, cer şi de data aceasta îngăduinţa asumării unei note cu totul personale consideraţiilor referitoare la cea de-a XVII a ediţie a Galei. Nu vă aşteptaţi, aşadar, la un reportaj, ci la câteva notaţii cu totul subiective.

Reamintesc, aşadar, că Gala anterioară a avut loc la Alba Iulia, oraşul Marii Uniri. Oraş care pentru mine înseamnă deopotrivă capitala administrativă a judeţului în care m-am născut şi mi-am petrecut primii 18 ani din viaţă. Gala din luna mai a anului 2019 s-a petrecut în municipiul Cluj-Napoca. Oraşul studenţiei mele, oraşul în care s-au reîntărit bazele îndrăgostirii mele de teatru, oraşul în care am susţinut o teză de doctorat despre efectul de spectacol.

Decizia de a se organiza la Cluj ediţia în care au fost premiaţi cei mai buni artişti, adică actori, regizori, scenografi şi, last but not least, critici, dar cel mai bun spectacol din anul 2018 a fost luată fiindcă anul acesta se împlinesc, de fapt s-au împlinit, 100 de ani de la înfiinţarea Teatrului Naţional din localitate. O coincidenţă fericită făcând ca în chiar ziua în care s-a consumat cea de-a parte a Galei (ea a început în 13, s-a încheiat însă în ziua de 14, ziua de naştere a respectivului Teatru) să se consemneze Centenarul.

În acelaşi an al înfiinţării Naţionalului, adică la numai câteva luni de la încheierea Marelui Război şi tot la doar câteva luni de la unirea Transilvaniei cu România-Mamă, tot la Cluj-Napoca se înfiinţau Opera Română şi Universitatea Daciei Superioare, Universitatea “Babeş-Bolyai” de astăzi.

La numai câteva ore de la încheierea Galei în mintea mea a încolţit o întrebare. Ce fel de români or fi fost aceia, câtă putere şi vocaţie de constructori or fi avut ei, ce fel de Românie a fost cea de acum 100 de ani, ce fel de conducători o fi avut ea dacă, aşa după cum spuneam mai sus, la o distanţă de doar câteva luni de la încheierea unui război în care ţara a pierdut imens, şi oameni, şi bunuri, şi valori materiale s-au putut înfiinţa şi asigura validarea a trei instituţii atât de importante? Şi ce fel de conducători, de lideri avem noi, cei de astăzi?

Mărturisesc că întrebarea mi-a fost provocată de un moment aparte din desfăşurătorul Galei. Acela în care o parte dintre tinerii artişti care înseamnă astăzi Reactor de creaţie artistică, distins în cadrul Galei cu un premiu special al Consiliului Britanic, au protestat în felul lor, cu decenţă, cu umor, cu ironie, dar, în specificul artei pe care o slujesc, faţă de decizia Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale de a diminua cu 30% fondurile Administraţiei Fondului Culturii Naţionale. Dar şi faţă de hotărârea Consiliului local al municipiului Cluj-Napoca de a le diminua din subvenţie. O hotărâre cu atât mai bizară cu cât cu numai cu câteva ore înainte, dl. Emil Boc, primarul municipiului, făcea elogiul preeminenţei preocupărilor pentru cultură.

Şi cu toate acestea i-am văzut pe scena Galei, pe mai departe uniţi, pe cei de la Reactor. I-am văzut deopotrivă şi tot la fel pe cei de la Unteatru, tot un teatru independent, recompensaţi de Senatul UNITER cu un premiu special.

Cred că a fost vorba despre două imagini simptomatice pentru a XXVII-a ediţie a Galei, pentru ţinuta, rolul şi semnificaţia ei, pentru teatrul şi artiştii României. Imagini cu mult mai importante şi cu mult mai serioase decât inerentele controverse în privinţa nominalizărilor şi a câştigătorilor Galei.