Să nu te superi niciodată pe cei trei M

Rodica Tapalagă(c) a murit în 2010, la vârsta de 71 de ani   FOTO Arhiva Click

Întâmplarea face că zilele astea să dau peste un minunat interviu al actriţei Rodica Tapalagă. Probabil că mulţi (mai) ştiu cine e, alţii nu au auzit niciodată de această mare actriţă.

A fost actriţă la Teatrul  Bulandra, a jucat mult şi bine până când într-o zi nu a mai jucat. După cum chiar ea mărturiseşte, s-a supărat pe ceva...pe meserie. A încălcat o regulă de bază: să nu te superi pe cei trei M.. Mama, Masă, Meserie...demult primise povaţa asta de la o altă mare actriţă Leopoldina Bălănuţă, numai că pentru un moment a uitat-o şi a costat-o zece ani de carieră, de viată.

Recunosc că am fost înduioşat de poveste. Nu pentru că aş fi cunoscut-o sau aş fi văzut-o jucând, cu excepţia câtorva imagini din arhivă TVR o mai puteţi vedea în ultimul său film din 2005 ”Sistem Nervos”...Nu. Pur şi simplu am înţeles că oricât ne-am strădui noi tinerii să păstrăm şi să apărăm teatrul, nu mai avem puterea lor, puterea celor dinaintea noastră.

Orice tip de teatru am încerca, oricâte mijloace moderne s-ar inventa, oricâţi bani am băga în decoruri şi costume, ceva s-a pierdut pentru totdeauana. Nu pentru că noi nu am fi talentaţi, serioşi şi nu am vrea să facem teatru cu T mare, ci pentru că pur şi simplu lumea din jurul nostru nu ne mai dă voie să facem asta.

Nu mai putem fi dedicaţi unui singur spectacol în condiţiile în care trebuie să alergi în zece locuri deodată, nu ne mai permitem ca ziua spectacolului să fie una sacră în care nu facem nimic, ne gândim doar la ce avem de jucat, nu mai avem zile libere în care să stăm pur şi simplu cu o carte în mână şi să privim cerul...şi atunci de unde să vină inspiraţia şi fanatismul .. Rodica Tapalagă povestea că în ziua spectacolului îi era greu să se împartă între teatrul şi fiul ei ..alegea teatrul..

Nu ştiu dacă noi mai suntem capabili de un aşa sacrificiu şi cum ştim, că scena se răzbună, poate de asta nu se mai nasc spectacolele alea mari, solide care se jucau câte 10 ani cu casa închisă..mai sunt şi astăzi câteva, din ce în ce mai rare.. Trăiau altfel, cu decenţă, cu umilinţă şi cu frică de Dumnezeu, aşa făceau şi teatru.  

Nu pentru bani, nu pentru glorie, ci pentru a-şi păstra libertatea. Poate că noi nu mai avem pentru ce lupta, nu mai avem de apărat nimic sau pur şi simplu suntem atât de înspăimântaţi de ziua de mâine şi de faptul că nu avem nici un fel de viitor în ţara asta, încât am renunţat. Mulţi dintre noi au plecat din ţară şi trăiesc acolo, uniii încă vrem să mai luptăm aici, suntem din păcate prea mici pentru un sistem aşa de mare şi de corupt.

Suntem spectatorii propriei noastre vieţi în care trebuie să te descurci, să supravieţuieşti. Unde să mai încăpă şi teatrul??? Facem teatru aşa cum trăim..dezordonat, fără direcţie, fără responsabilitae, pe fugă..Păcat ! 

 "Fiecare an în plus este de fapt un prilej de a constata stupefiat că îmbătrâneşti, că ţi se întâmplă şi ţie, aşa pe negândite, nedrept de repede şi te miri. Începi să te miri, te miri, te miri şi până la urmă nu vrei să deznădăjduieşti", Rodica Tapalagă