România anilor ’80

Spectacolul cu piesa Galoşi scrisă de Dragomán György, pus în scenă de Visky András la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca este departe de a fi unul fără cusur din punct de vedere artistic.

Pot fi fără lesne reperabile în alcătuirea lui erori nu doar din punct de vedere strict regizoral, de gestionare a spaţiului scenic (decorul îi aparţine lui Miklósi Dénes), de costume, nu întotdeauna riguros conforme cu perioada în care se petrece acţiunea- România anilor 80- (Carmencita Brojboiu) ori de îndrumare a jocului actoricesc. Ci chiar de documentare. Care are rostul ei atunci când e vorba despre teatrul-document sau despre formele pe care le îmbracă azi teatrul politic.

Cu toate acestea, socotesc Galoşi un spectacol nu numai necesar, ci şi important. Un spectacol de conştiinţă. Necesar fiindcă avem nevoie şi noi, aceia care am trăit în felurite etape ale dictaturii comuniste, de terapia reamintirii, cu atât mai mult cu cât prea adesea unii dintre noi ori pur şi simplu au uitat ce a fost şi cum a fost, ori sunt tentaţi să edicteze că, la urma urmei, nici măcar nu a fost atât de rău în vremea aceea de tristă amintire. Începe să se insinueze tot mai primejdios ideea că socialismul, perioada aşa-zişilor ani-lumină, au avut şi părţile lor bune.

Galoşi e un spectacol important deoarece mi se pare că montarea se adresează deopotrivă tinerelor generaţii care, în contextul din ce în ce mai tulbure al anilor pe care îi trăim acum, context al unui prezent destul de derutant şi foarte puţin dispus să negocieze cu aspiraţiile oamenilor de rând, trebuie să ştie ce a însemnat perioada marilor minciuni şi umilinţe din vremea comunistă.

Ne întoarcem, aşadar, în Clujul anilor 80. Acolo unde într-o locuinţă stas, întru totul conformă cu standardele de viaţă uniformizatoare impuse populaţiei de o dictatură ajunsă aproape de final, care nu mai ştia să facă nimic bine cu excepţia supravegherii, locuieşte o familie de intelectuali de etnie maghiară. Capul familiei (Gyůri, e ziarist, soţia lui (Márta), medic chirurg, fiica, Annamari, adolescentă, bunica o fostă pianistă. Cu toate că Gyůri şi Márta par realizaţi şi profesional, şi pe plan social, cei doi au hotărât să depună cereri de emigrare. De unde nenumărate şicane la serviciu (până la urmă jurnalistul a fost concediat, iar doctoriţei i s-a interzis să mai opereze), vizite inopinate ale oamenilor Securităţii ( din păcate, în spectacol ei sunt desenaţi după modelul securiştilor anilor ’50 şi nu în conformitate cu comportamentul mult mai rafinat, însă şi şi mai terorizant psihologic adoptat de slujbaşii respectivei instituţii în vremea lui Nicolae Ceauşescu). De unde percheziţii extrem de dure.

Situaţia deloc de invidiat a familiei respective este încă şi mai complicată de o aventură extra-conjugală a lui Gyůri cu o actriţă din cale afară de frivolă care, fiică de maior de Securitate fiind, se iluzionează cu ideea că i s-ar îngădui orice. Or, sistemul e etanş ierarhizat, derapajele sunt atent supravegheate şi drastic pedepsite. De unde şi finalul în care toată lumea e învinsă. Sistemul e unicul câştigător, el pune stavilă oricărei speranţe.

Nu voi detalia pe mai departe întreaga acţiune a piesei, jocul trecut-prezent care îşi spune un cuvânt extrem de proeminent asupra tuturor personajelor din piesă. Mă voi mulţumi doar să observ că şi textul, şi spectacolul suferă de unele probleme ce ţin de verosimilitate. Greu de crezut că un maior avea chiar atâta putere precum e cea pretins deţinută de tovarăşul Veress. Eliberarea unui paşaport ce îngăduia plecarea definitivă din România se hotăra la niveluri mult mai înalte. Timpul istoric în care se consumă faptele e conturat destul de ezitant, inserţiile audio-video trimiţând mai degrabă la anii 70.

La intrarea în sala de spectacol suntem invitaţi să aruncăm o privire asupra decorului de care vom fi pe mai departe despărţiţi printr-un perete de sticlă. Ca şi cum personajele s-ar mişca într-un uriaş acvariu. Pe laterala scenei sunt plasate o seamă de copii după documente autentice de urmărire informativă din arhiva CNSAS. În acvariul respectiv, autorul decorului delimitează clar trei spaţii. Cel al bucătăriei şi sufrageriei, cel al camerei bunicii şi cel al locuinţei tovarăşului Veress, acesta din urmă suprapunându-se cu locul în care se desfăşoară anchetele Securităţii. Un fapt ce ar putea induce oarecare confuzii.

Cea mai consistentă parte a personajelor din piesă sunt conturate judicios, credibil de actori importanţi ai Teatrului Maghiar de Stat din Cluj. Îi am în vedere pe Dimény Áron (Gyury), Kézdi Imola (Márta), Sigmond Rita (Annamari), Kali Andrea (Bunica), Albert Csilla (iubita lui Gyuri, actriţă). Szücs Ervin (maiorul Veress), Balla Szabolcs (locotenentul Balla), Buzási András (căpitanul Bajko) şi, într-o oarecare măsură, Árus Peter (un angajat al Ministerului de Interne) au fost îndrumaţi de regizor spre o îngroşare excesivă. Explicaţii pentru această decizie sunt, una nu tocmai nesemnificativă găsindu-se în chiar biografia lui Visky András care, din cea mai fragedă vârstă, i-a cunoscut pe propria piele pe oamenii Securităţii, cel mai pregnant pe retină rămânând securiştii anilor‚’50 cu celebrele lor haine de piele. Îşi fac eficient datoria, aducând precizări suplimentare profilului României anilor ’80, Orbán Attila şi Fogarasi Alpár (doi hamali).

Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca- GALOŞI de Dragomán György; Regia: Visky András; Decorul: Miklósi Dénes; Costumele: Carmencita Brojboiu; Cu: Dimény Áron, Kézdi Imola, Sigmond Rita, Kali Andrea, Albert Csilla, Szücs Ervin,  Balla Szabolcs, Buzási András, Árus Peter, Orbán Attila,i Fogarasi Alpár; Data reprezentaţiei:17 noiembrie 2016