„Dosarele Bach“ (sau „The Bach Files“, dacă vrem să fim şi mai preţioşi) – a avut premiera în Festivalul Enescu şi se joacă la Bulandra, în sala Grădina Icoanei – este acel tip de montare în care componentele separate prezintă interes şi au semnificaţie, dar ansamblul nu este unitar şi scârţâie din toate încheieturile. O fi muzica reputatului Adrian Enescu inspirată de Bach interesantă şi i s-o fi părut ofertantă autorului spectacolului, o fi scenografia alb-negru a arhitectului Octavian Neculai reuşită (alb-negru pentru a sugera universul grafic BD, gen manga japoneze), o respecta filmul de animaţie proiectat pe ecranul din spatele scenei aceleaşi reguli de generare a universului benzilor desenate, dar ce folos?

Cei 15 actori – printre care, în „rolurile“ principale, Adrian Ciobanu, Alin State, Raphaela Lei, Antoaneta Cojocaru – sunt impetuoşi, joacă şi dansează cu foc în coregrafia imaginată de tânărul Arcadie Rusu, dar din ceea ce fac nu se înţelege nimic şi încă de la bun început nu reuşeşte decât să te plictisească. Sigur, povestea propriu-zisă este doar un pretext (cică un detectiv dintr-o metropolă a viitorului o caută pe una din descendentele lui Bach şi se îndrăgosteşte de ea) şi până la urmă nu are mare importanţă, dar e grav când tot ceea ce ai în faţă nu se leagă şi nu reuşeşte să-ţi stârnească interesul.

Variaţiuni bachiene

În primul rând, unde este Bach în toată povestea asta? Nicăieri. În „scenariu“, în niciun caz. Variaţiunile electronice bachiene imaginate de Adrian Enescu – chiar dacă ok interpretate live de trupa Zoli Toth Project – nu reuşesc să îl aducă în minte pe marele compozitor (nici măcar cât cele mozartiene din alt spectacol slab recent, cel al lui Gigi Căciuleanu). Alexandru Darie n-ar trebui să se iluzioneze: nimeni nu se va duce să afle cine a fost Bach după ce va viziona acest talmeş-balmeş. „Roll over Beethoven“, clamau The Beatles pe urmele lui Chuck Berry, dar măcar aceia puneau ceva în loc. În mod clar, nu e cazul aici.

„A fost cândva Darie“, am fost tentat să scriu după ce am asistat, în iarnă, la premiera altei montări a regizorului, „Conversaţie după înmormântare“. Autorul neuitatului „Trei surori“ nu (mai) reuşea să găsească mecanismul cehovian în textul altfel ofertant al Yasminei Reza, pe care nu făcea decât să-l ilustreze. E trist să vezi că unul din idolii tăi artistici din anii ’90 (am ştiut pe dinafară „Iulius Cezar“ şi l-am povestit ani în şir oricui a stat să mă asculte) nu mai poate să-ţi procure momentele de emoţie intensă pe care ţi le provoca cândva. A învins până la urmă acel Darie superficial şi grandilocvent, cel care monta pentru Adrian Sârbu spectacole cu „Îngerul Mileniului“. Păcat!