Reprezentaţia nr...

În contextul în care puţini, chiar din interiorul breslei, sunt cei ce fac diferenţa dintre criticul şi cronicarul de teatru, obişnuiţi să dea seama îndeosebi despre reprezentaţia de la premiera oficială, aceea la care îndeobşte sunt invitaţi, comentatorii vieţii teatrale (ai fenomenului teatral, cum se spune mai nou) nu se arată din cale afară de interesaţi de ceea ce se întâmplă cu un spectacol după momentul primei ridicări de cortină.

Poate tocmai de aceea, poate fiindcă ţine foarte mult la calitatea fiecărei reprezentaţii, poate pentru că îşi doreşte ca fiecare reprezentaţie să fie un eveniment, unul dintre cei mai mari directori de scenă români ai prezentului, l-am numit pe Victor Ioan Frunză, nu agreează obiceiul premierei oficiale. Şi nici invitaţiile speciale adresate criticilor. Aceştia sunt bineveniţi oricând, la fel cum e binevenit orice spectator.

Chiar şi atunci când un anume critic e dornic să revadă un anume spectacol, în situaţia în care acesta se petrece altundeva decât la Teatrul ori Teatrele din oraşul în care locuieşte, şansa unei a două vizionări, o şansă ce foarte adesea poate însemna posibilitatea ieşirii de sub zodia impresionismului primar şi împlinirea aspiraţiei către o analiză fondată pe criterii şi pe argumente, e extrem de rară.

Din felurite motive, dintre care esenţial este acela al costurilor ridicate ale deplasării (publicul larg ar face ochii mari dacă ar afla că o cronică obişnuită poate costa şi 500, şi 600 de lei, sume a căror achitare e imposibilă prin raportare la posibilităţile bugetare ale unei reviste de cultură româneşti de azi) împlinirea unei astfel de dorinţe e de domeniul utopiei.

Din acest punct de vedere, criticii de teatru au toate motivele să îi invidieze pe colegii lor, criticii literari. Acestora, cartea le rămâne veşnic la îndemână, ei au oricând ocazia de a reciti un pasaj ale cărui sensuri nu li s-a dezvăluit pe deplin la o primă lectură ori care cu ocazia acelei prime lecturi le-a prilejuit bucurii cu totul parte pe care şi le-ar dori repetate ori confirmate.

Revizionarea sau revizitarea (ca să folosesc un termen la modă) unui anume spectacol ar fi şi un mijloc prin care criticul s-ar verifica pe sine, şi-ar putea corecta o impresie greşită (dacă ar avea şi puterea de a recunoaşte în scris că s-a aflat în eroare, ar fi de-a dreptul admirabil !). Dar ar mai însemna ceva. Împlinirea acelei aspiraţii a implicării oneste a criticului în viaţa unei instituţii de spectacole ca şi în viaţa unui spectacol, aspiraţie despre care vorbeam într-un comentariu anterior.  

Pot exista şi dezamăgiri...

Din păcate, aceeaşi revizionare poate fi şi ocazia unor decepţii. Nu e vorba doar de decepţia constatării unei greşeli de evaluare, o decepţie care, desigur, doare. Mă gândesc acum la decepţia provocată de şocul constatării degradării unui spectacol. O degradare ce intervine din diverse motive. Nu doar din pricina actorilor. În timp, o construcţie spectaculară în realitate fragilă, nu chiar foarte solidă, îşi dezvăluie viciile de construcţie. Programările rare şi aleatorii, reintrarea unor spectacole în repertoriul unor Teatre după lungi sincope de reprezentare, reprezentarea fără repetiţii prealabile (lucrul acesta s-a întîmplat nu mai departe decât în timpul ediţiei de anul trecut a Festivalui Naţional de Teatru), indiferenţa multor regizori faţă de ceea ce se întâmplă în timp cu spectacolele lor, indiferenţa conducerilor unor instituţii de spectacole faţă de calitatea fiecărei reprezentaţii (aflu, de pildă, că în multe Teatre a dispărut condica de spectacol ce, pe vremuri, ajungea să fie un fel de jurnal neromanţat despre spectacolul cu pricina) sunt câteva dintre aceste motive.

Am avut ocazia în vremea din urmă să revăd unele dintre spectacolele anului 2012. Spectacole despre care am scris. Cel mai adesea am avut bucuria confirmărilor. Zilele trecute însă, o astfel de ocazie mi-a provocat o dezamăgire cruntă. Îngroşările nepermise din mişcarea actorilor, desfacerea apăsată şi leneşă a rostirii fiecărei replici, dorinţa de a fi văzut, remarcat, băgat în seamă şi, desigur, nominalizat la un premiu a desfigurat grav fizionomia unei montări căreia din motive lesne de înţeles, motive ce derivă din condiţia mea de jurat, prefer să nu îi dau numele.

Dar şi bucurii...

Şi pentru că, după modelul american, tot mai frecvent aud îndemnul la gânditul pozitiv, voi da şi un contraexemplu. Cum el se referă la un spectacol mai vechi, nimic nu mă împiedică să îl numesc.

Am văzut, aşadar, la vremea premierei, Trei surori, montarea lui Tompa Gábor de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. O montare neîndoielnic bună, dar care, la vremea primei întâlniri cu ea, nu mi s-a părut excepţională. I-am remarcat eleganţa croiului, am apreciat multe dintre evoluţiile actoriceşti, dar cu adevărat emoţionat nu am fost de ceea ce se întâmpla pe scenă.

La mai bine de un an, am revăzut spectacolul nu la el acasă, ci în deplasare la Târgu Mureş, cu prilejul unui festival de teatru. Pentru mine acea reîntâlnire a fost un mare eveniment. Stăteam către finalul scăldat în acordul celebrului Vals al Sostakovici, aproape incapabil de reacţie, incapabil de a aplauda, copleşit de emoţia impactului cu ridicolul personajelor cehoviene. Îndată după, regizorul, prezent la spectacol, m-a întrebat dacă şi mie mi s-a părut că e altceva. Fusese. Şi tot după spectacol, văzându-mă cu interpreţii, nu m-am putut abţine să îi întreb ce se întâmplase cu ei în seara cu pricina. Nici unul nu mi-a răspuns cu vorbe. Ci doar prin zâmbetul în spatele căruia nu era greu de ghicit o imensă bucurie. Ce se întâmplase? Trecuse un înger.

Mai vechea revistă Teatrul avea o rubrică al cărei nume l-am împrumutat pentru titlul comentariului meu de azi. Într-un spaţiu tipografic restrâns, erau consemnate nu doar modificările în distribuţie, ci şi cele mai profunde, ce ţineau de anatomia spectacolului. De viaţa lui reală. Cât de util ar fi azi un demers publicistic similar!