REPORTAJ „Punguţa cu doi bani“: piesa unde şi copiii s-au dat în spectacol

REPORTAJ „Punguţa cu doi bani“: piesa unde şi copiii s-au dat în spectacol

Fascinaţi de scenă, cei mici părăsesc scaunele în timpul piesei şi se duc mai aproape de actori  Fotografii: Davin Muntean

Jocul actoricesc de la teatrul de păpuşi e o adevărată fascinaţie pentru publicul spectator. Însă atunci când pe scaune stau în special copii de 3-4 ani, joaca se mută, inevitabil, şi în faţa scenei. „Weekend Adevărul“ prezintă cum este privită o piesă de teatru prin ochii celor mici şi reacţiile zglobii ale acestora.

Ştiri pe aceeaşi temă

Andrei e un puşti de 3 ani şi jumătate şi n-are stare. Se foieşte din două în două minute, se urcă în poala tatălui, apoi cu picioarele pe scaun, îşi scoate braţele de pe mânecile puloverului şi le flutură în aer, râde şi se strâmbă. Ar vrea să se urce pe scena cu actorii, dacă s-ar putea! Nu e voie.

E o adevărată provocare pentru un copil să stea neclintit, timp de oră, şi să se uite cum alţi oameni, oameni mari, se joacă. Iar când lângă Andrei stau aşezaţi alţi 200 de copii însoţiţi de părinţi şi de bunici care au venit să urmărească piesa de teatru „Punguţa cu doi bani“, spectacolul nu mai este doar cel de pe scenă. În faţa marilor actori, micuţii aceştia neastâmpăraţi trec de la plânsete la râsete, printr-o simplă schimbare de cadru, de la cuminţenie la năzdrăvănie, justificându-se prin motivul lor preferat: „Alţii de ce pot şi eu nu?“. Spun cu aşa naturaleţe cele mai trăsnite lucruri care stârnesc zâmbete în jur, dar şi scot din sărite cu uşurinţă pe oricine care îndrăzneşte să-i potolească. E o lume minunată la teatrul de păpuşi. Şi mai sunt şi părinţi cu nervi tari.

Palme şi buze lipite de geam
E plin de copii în faţa Teatrului Ţăndărică din Capitală. Mici, de 3-4 ani. Trag de mâinile mamelor să intre în sală, îşi lipesc palmele şi – când nu sunt atenţi părinţii – buzele pe geamul uşii încă închise de la intrare, nerăbdători să afle ce e înăuntrul clădirii acesteia pictată colorat. Alţii aleargă după fetiţe să le lovească în cap cu baloane lunguieţe. Oriunde te-ai uita, vezi feţe vesele şi un tărăboi cu greu controlat de oamenii mari.

Foto

Discuţii ca între cunoscători
Sunt primele ore ale unei dimineţi cu soare şi câteva zeci de copii, aduşi de mână de părinţi ori de bunici, au ajuns mai devreme cu o jumătate de oră la teatrul de păpuşi, ca să prindă locurile din faţă. Au lăsat parcurile cu tobogane şi cu leagăne pentru întunericul dintr-o sală atât de vie totuşi.

Pentru mulţi, nu e prima dată când vin. Vorbesc despre „Mica Sirenă“ şi „Cei trei purceluşi“ aproape la fel ca spectatorii care aşteaptă în faţa Teatrului Bulandra. Cei mici însă îşi rezumă vorbele la „Am văzut-o!“ şi „Mi-a plăcut!“ şi parcă este tot ceea ce părinţii lor vor să audă ca să revină şi a doua, şi a treia oară.

Marius, un băiat de vreo 4 ani, îşi înalţă privirea pe afişul de pe stâlpul de la intrare şi cu degetul arătător în aer, buchiseşte: „Pun-ga... pun-gu-ţa... cu doi ba-ni“. „Asta ne-a citit Miss la grădi!“, îi spune entuziasmat tatălui, uitând parcă de tot de ce se află el acolo. „Păi, ăsta e spectacolul pe care o să-l vedem acum“, îl lămureşte imediat tatăl, care-l trage după el spre uşă. Accesul în sală e în sfârşit liber. Copiii jubilează.

Minunea de pe holuri: „Suntem într-un basm?!“
Până să ajungă în sala cu bănci lungi, despărţite pe două rânduri, micuţii se bucură de tot ce le sare în cale. Zâne îi întâmpină pe culoar cu zâmbete, iar ei trec uimiţi, întorcându-şi capul după ele, şuşotind: „Suntem într-un basm?!“. Le uită însă repede pe doamnele îmbrăcate în rochii lungi, strălucitoare, pentru că în faţa lor este un pod improvizat, în formă de „U“ întors, peste care trebuie să păşească atent. „Hai pe vapor!“, strigă un puşti, care fuge ţintă spre el şi, cu mâinile apropiate de o frânghie de sprijin, pretinde că face echilibristică pe prova unui Titanic pentru copii. E doar cocoţat pe o porţiune de lemn mai înaltă.

Neîncăpătoarea energie a copiilor
În spaţiul acesta închis, energia copiilor este neîncăpătoare. Pentru că, odată aşezaţi pe scaune, e doar o noţiune de timp până încep să-şi facă din nou de cap. Toată agitaţia de afară s-a mutat acum înăuntru. Într-o parte, unii bat din palme pe ritmul melodiilor din „Cutiuţa muzicală“, care răsună din boxele împrăştiate prin colţurile sălii. Peste două rânduri, o mamă cu un pliant în mână îşi întreabă băiatul dacă nu i-ar plăcea „să facă pe iepuraşul“ şi să-şi dea din jucării copiilor sărmani. El dă din cap că nu. „Când începe, când începe?“, loveşte o fetiţă cu picioarele podeaua, în timp ce o altă domnişoară fuge pe scenă ca bunica ei să-i facă o fotografie cu smartphone-ul. Nu te pui cu energia copiilor.

Când luminile se sting, pentru ca piesa să înceapă, sala e deja plină. E o linişte cum n-a mai fost până acum. Însă nici măcar nu dă cocoşul tonul cu al său „cu-cu-ri-gu“ lung, că un copil din rândul cel mai din spate începe să plângă, speriat. Apar personajele pe scenă, baba şi moşul, care vorbesc cu accente moldoveneşti, precum şi „păpuşile“ mergătoare care strigă, în stânga şi în dreapta, cât pot de tare, „cucurigu“ şi „cotcodac“. Copiii se prăpădesc de râs.

Jocul de pe scenă şi din faţa scenei
Pusă în scenă de Decebal Marin şi cu o scenografie de Carmen Raszovski, piesa „Punguţa cu doi bani“ este o adaptare după povestea scrisă de Ion Creangă. Faţă de povestea originală, pe scenă apar personaje noi, care provin din rândul animalelor. Un şarpe povestitor, un porc speriat că va ajunge pe masa stăpânei sale, nişte şoareci jucăuşi, toţi se împrietenesc şi-l ajută pe cocoşul năzdrăvan să treacă peste peripeţiile de pe drum. 

Iar de fiecare dată când animalele hazlii de pe scenă care, în mod simbolic, gândesc şi acţionează ca oamenii, interacţionează cu copiii de pe scaune, puştii se ridică în picioare, mai să sară pe scenă şi ţipă la ele dacă greşesc. „L-aţi văzut cumva pe cocoş?“, îi întreabă. „Nuuu!“, „E acolooo!“, spun ei, aşa încât e zarvă din nou. E momentul lor preferat.

Scena preferată a copiilor

Ca să scape de cocoşul sâcâitor care striga întruna „Cucurigu, boieri mari, daţi punguţa cu doi bani!“, vizitiul îl aruncă în fântână. Când pasărea reuşeşte „să scape“ şi iese teafără la suprafaţă, cât un om de mare, este momentul din piesă care îi bucură cel mai mult pe copii. „Am băut toată apă din fântână“, spune el, iar cei mici sunt extaziaţi. Încep să cânte împreună cu alte „animale“ vorbitoare de pe scenă: „Cocoşul, cocoşul este cel mai tare/Aşa voi fi şi eu când mă voi face mare“. Imaginea îi rămâne în minte şi unui băiat, care, la finalul piesei, în timp ce traversează podul spre ieşire, îşi întreabă tatăl: „Poţi să-mi cumperi şi mie un cocoş din ăsta să mă joc cu el?“.

„Cum face măgarul?“
Nici părinţii nu stau deoparte, vrăjiţi şi ei de jocul actoricesc. Din primul rând, chiar la începutul piesei, un domn imită la perfecţie cotcodacul unei găini, care îi lasă pe toţi din sală fără glas. „Să-l verifice cineva dacă nu cumva a făcut ouă“, vine şi replica unui actor de pe scenă. Oamenii mari se prăpădesc de râs.

 

Andrei, piciul de 3 ani şi jumătate, stă în primul rând şi, de când a început piesa, comentează ca un arbitru fiecare mişcare de pe scenă. Pufneşte în plâns când cocoşul este izgonit de acasă, pentru că nu pricepe ce a avut moşul cu bietul animal. Se răzvrătesc şi colegii lui de rând, care, fără să se mai poată stăpâni, reuşesc să scape din braţele părinţilor şi să se apropie de scena cât ei de înaltă. „Dă-i punguţa înapoi cocoşului!“, strigă nervoşi la boierul care i-o furase. Cei cuminţi parcă ar îndrăzni şi ei. Rămân însă prinşi lângă părinţi, care au grijă să le reamintească numele animalelor din piesă: „Ăsta e măgarul, da? Cum face măgarul?“, le şoptesc la ureche. Iar ei se uită cu ochii într-o parte, gânditori, fără să răspundă. Amuţiţi de secvenţele colorate şi vii, pentru unii părinţi este chiar un bun prilej ca picii să mănânce un iaurt cu cereale. Ei ştiu că, alteori, asta poate fi o corvoadă. Acum reuşesc.

Când copii „se joacă“ în sfârşit de-a actorii
Nu toţi spectatorii ştrengari rezistă până la final, deşi mai toţi încep, după un timp, să dea din picioare. Când deja se plictisesc, printre puţinele momente care le atrag atenţia sunt cele când cade cortina şi cadrele se schimbă. Atunci luminile se sting şi pot să aplaude toţi în cor. Nici nu-şi dau seama când sunt ultimele aplauze decât atunci când cocoşul, vizitiul, moşneagul, baba şi alte animale îşi dau măştile jos şi îşi dau seama că personajele seamănă cu părinţii lor.

Repede, câţiva se îngrămădesc la scări, cu florile în mână, şi urcă pe scenă să le dăruiască actorilor. Alexandra, o blondă de 4 ani, ţine strâns în mâini nişte lalele roşii, aproape ofilite de căldură. Urcă, dar se pierde de tot, nu mai ştie ce să facă cu ele. Deşi mama ei îi spune că trebuie doar să le întindă cui vrea ea, Alexandra se răzgândeşte: „Dar vreau să le păstrez eu!“, apoi fuge înapoi să coboare scările.

Acum, scena e goală şi numai pentru cei mici. Parcă au şi uitat că au văzut o piesă de teatru. Pot să alerge pe ea, de la un capăt la altul, să danseze, în timp ce părinţii îi filmează cu telefonul. În sfârşit, Andrei urcă pe scenă. E voie.

„Copiii simt că sunt implicaţi“

Actorul Gabriel Apostol este moşneagul din „Punguţa cu doi bani“ de peste trei ani FOTO David Muntean

Pentru Gabriel Apostol, actorul care interpretează rolul moşneagului în piesa „Punguţa cu doi bani“, reacţiile copiilor au fost mereu o sursă de inspiraţie. De aproape patru ani de când joacă piesa asta, a înţeles că e important să-i laşi pe copii să se manifeste, dar şi să ştii să-i „conduci“. Până la urmă, povestea are un fir epic ce trebuie respectat. Altfel, copiii ar lua-o – în sensul cât mai infantil cu puţinţă – razna. „Ei s-ar juca tot timpul. Şi, în măsura în care publicul spectator – aici copiii –, poate fi implicat, noi încercăm să păşim spre el cât mai mult. Dar păstrând cursul poveştii, cu momentele ei dramatice şi vesele. Noi conducem jocul, iar ei simt că sunt implicaţi“, explică actorul.

Cel mai mult mi-a plăcut cocoşul cel mare. Când a ieşit din fântână, am strigat «Uaaaaa!». Mi-au mai plăcut şi şoriceii din subsol. Am avut şi noi acasă unul în debara...

Mara, 4 ani

Mie mi-a plăcut tot spectacolul.

Alexandra, 3 ani

Iar dincolo de joaca de pe scenă, este important ca micuţii să plece de la teatru şi cu altceva decât o oră de spectacol, mai spune Apostol: „Sunt prea mici să-şi dea seama, dar povestea are anumite poveţe. Să fie buni, să ajute. Aici, ei iau contact cu alţi copii care, la fel ca ei, vin la teatru, descoperă comunitatea sau lucrul în echipă. În fond, rolul spectacolului este şi unul educativ“.

Un pici iertat cu ajutorul lui Pinocchio

Pentru copii, spectacolul este un mod plăcut să înveţe lucruri noi, dar şi o distracţie mai accesibilă în weekend. Claudia Traian este mama lui Dragoş, un băiat de 4 ani şi jumătate. Au mai fost împreună la mai multe piese de teatru cu păpuşi. Spune că Dragoş este mereu curios în timpul pieselor, care, treptat, i-au dezvoltat foarte mult imaginaţia. Odată, a venit acasă de la grădiniţă cu o foaie pe care îl desenase pe Pinocchio, după ce tocmai văzuse piesa la teatru. „A fost felul lui de a-şi cere scuze pentru că m-a minţit că, în urmă cu o zi, mâncase sandviciul pe care-l avea la pachet pentru grădiniţă. Cum să nu-l iert?“, spune Claudia Traian.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: