Regizorul Lucian Pintilie a murit la vârsta de 84 de ani

Regizorul Lucian Pintilie a murit miercuri, la ora 21,00, la Spitalul Elias din Capitală, transmite Agerpres.ro care îl citează pe purtătorul de cuvânt al unităţii medicale, Silvius Negoiţă.

GALERIE FOTO

Potrivit purtătorului de cuvânt al Spitalului Elias, cunoscutul regizor avea mai multe afecţiuni cronice.

Lucian Pintilie, în vârstă de 84 de ani, s-a internat duminică, 13 mai, la Spitalul Universitar de Urgenţă Elias, în stare foarte gravă, în contextul acutizării unor afecţiuni cronice. A fost admis în secţia de Terapie Intensivă, unde a necesitat investigaţii medicale, monitorizare şi tratament de specialitate, a precizat Silvius Negoiţă, potrivit Agerpres. 

Lucian Pintilie a reprezentat un model pentru generaţii întregi de regizori şi actori.  A fost o forţă, un om care lua complet în serios ceea ce făcea, după cum au povestit cei care l-au cunoscut. Pintilie a fost cel care l-ar fi putut face pe Victor Rebengiuc să o joace şi pe Julieta cum trebuie, omul care a repetat cu un fost ministru al culturii deschiderea unui eveniment de la New York timp de patru ore şi cel care a fost „părintele adoptiv” al filmului „Marfa şi banii” al lui Cristi Puiu.

Lucian Pintilie este autorul unora dintre cele mai apreciate filme româneşti, printre care: „Reconstituirea“, „Balanţa“, „De ce trag clopotele, Mitică?“ şi a montat o serie spectacole de teatru, printre care şi „Revizorul“, interzis de comunişti în 1972.

Interzis de comunişti

Pintilie este regizorul care a fost „paralizat şi fascinat de abuz” atunci când comuniştii, la 19 iunie 1981, au decis să îi oprească lucrările la „De ce trag clopotele, Mitică?” şi să pună materialul realizat până la acel moment, sub cheie.  Pintilie se remarcase printr-un stil sarcastic şi curajos şi printr-o viziuine critică asupra lumii, astfel că filmele sale stârneau adeseori controverse-  publicul şi criticii îi iubeau  însă opera.

Această procedură este fără precedent - fără precedent chiar în anii sumbri ai «obsedantului deceniu» - atît de fără precedent încît explică îndelungata mea tăcere, reacţia mea întîrziată. Am fost paralizat şi fascinat de abuz, tovarăşe secretar! Am stat cu gura căscată în dreptul gratiilor, ca ţăranul din celebra anecdotă cu girafa de la grădina zoologică, murmurînd - «aşa ceva nu există!»

- Lucian Pintilie într-o scrisoare adresată lui Ilie Rădulescu, secretarul Comitetului Central al Partidului Comunist Român

Pelicula „Reconstituirea” fusese şi ea interzisă, în 1969. A fost lansată în ianuarie 1970, fără publicitate şi premieră de gală şi a fost interzisă din nou, în decursul aceluiaşi an. Avea să revină pe ecranele româneşti abia în 1991, după ce făcuse deja furori în străinătate. În şedinţa Secretariatului CC al PCR din februarie 1970, Ceauşescu spunea că filmul lui Pintilie prezintă tineretul românesc drept unnul primitiv, însă „pe miliţieni pot să-i critice, că avem mulţi proşti!”.

La 30 septembrie 1972, „Revizorul“, după Gogol, de la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra“, avea să fie, de asemenea, interzis. În 1973, regizorul părăsea ţara.

Faptul că era mare l-a confirmat şi New York-ul când, în 2012, la MoMa, era organizată o retrospectivă cu 11 filme ale regizorului român, eveniment „sold-out” din prima zi. Într-un interviu acordat Theater Heute în 1977, gânditoarea americană Susan Sontag numea un spectacol de-al lui Pintilie, „Turandot”, printre cele care au marcat-o. Această numire a reprezentat pentru regizor, una dintre cele mai importante dovezi de recunoaştere a operei sale, după cum declara, în 2012, într-un interviu din Dilema Veche.

De asemenea, autobiografia sa, „Bricabrac”, a fost declarată în 2010, „Cea mai bună carte străină” de Sindicatul Criticilor de Cinema din Franţa. În cadrul lansării noi ediţii a volumului, din iunie 2017, Mihai Chirilov, Marie-France Ionesco, Corneliu Porumboiu, Victor Rebengiuc, Andrei Şerban, Corina Şuteu şi Cristi Puiu vorbeau  despre covârşitoarea personalitate a marelui regizor.

„Băi, eşti omul lui Pintilie, băi!”

Primul contact al regizorului şi scenaristului Cristi Puiu cu filmele lui Pintilie avea loc pe vremea când se ocupa cu pictura şi nu era interesat de film. A văzut la Scala, „De ce trag clopotele, Mitică?” de trei ori, fiind sub şoc. După ultima proiecţie, în faţă, era Bujor Râpeanu de la televiziune, cu camera de filmat, care întreba oamenii dacă vrea cineva să spună ceva despre film. Cristi Puiu a vrut să vorbească despre film şi a spus „nişte prostii, cu siguranţă”.

Şi apoi am văzut «Reconstituirea» şi dintr-odată a apărut un autor în viaţa mea

În momentul în care, la Geneva, trebuia să realizeze filmul de diplomă, Puiu s-a gândit la un documentar despre Pintilie- pe care încă nu îl cunoştea- un documentar al cărui titlu ar fi fost „La Re(con)stitution”. 

Cristi Puiu mărturisea, la acelaşi eveniment din 2017, că nu ar fi unde este acum, dacă nu ar fi fost Lucian Pintilie care i-a dat bani ca să termine „Marfa şi banii”.

„Sună foarte... «scoatem violoncelele», dar e un fapt, e chiar un fapt. Adică filmul („Marfa şi banii”- n.r.) a murit, n-a intrat în post-producţie, nu erau bani. Banii au fost furaţi, am fost la CNC (Centrul Naţional al Cinematografiei- n.r.), l-am sunat pe domnul Stere Gulea care era acolo preşedinte sau vicepreşedinte, nu mai ţin minte. Am fost la Curtea de Conturi, a fost o poveste cu scandal. În final, Lucian Pintilie a recuperat filmul, a semnat contracte cu oamenii ăia şi filmul s-a născut.”, a povestit regizorul.

Pe generic, Cristi Puiu le-a mulţumit celor care l-au ajutat, în mod explicit lui Titi Popescu, lui Stere Gulea şi lui Lucian Pintilie pe care l-a numit părintele adoptiv al filmului. „Atunci când eşti regizor la început de drum şi un regizor de talia lui Pintilie apreciază ceea ce ai făcut, e foarte greu de povestit, de pus în cuvinte. A fost enorm pentru minte”, a spus Cristi Puiu.

După ce şi-a văzut numele pe generic, într-o zi, când cei doi se plimbau, Pintilie l-a întrebat- îşi amintea Cristi Puiu- „Dragul meu, dumneata te-ai gândit când ai scris chestia aia pe generic? Că eu nu cred că e bine să faci asta”. Dar acela era adevărul lui Cristi Puiu.

Lucian Pintilie îşi făcea griji că oamenii o să spună de tânărul său coleg de breaslă că e „din gaşca lui”. Pe vremea aceea însă, acesta din urmă credea că cinematografia e o pajişte cu miei, însă la scurt timp, avea să îşi dea seama că Pintilie avea dreptate. Unul dintre episoadele care i-au dovedit acest lucru a fost când a primit telefonul unui student care „i-a tras o înjurătură”, spunându-i „Bă, ai ajuns ca Nicolaescu”. După ce a închis, studentul a revenit imediat cu un alt telefon: „Băi, eşti omul lui Pintilie, băi”.

Niciun actor dezamăgit de Pintilie

Victor Rebengiuc a fost coleg de facultate cu Lucian Pintilie. E recunoscător. Generaţia sa a avut un noroc foarte mare, acela de a avea regizori de talia lui Pintilie, lui Liviu Ciulei sau Vlad Mugur, profesionişti de la care au avut de învăţat.

„...am fost beneficiarii unor izvoare extraordinare de artă, de cultură, de ştiinţa de a juca, de a învăţa să joci pe scenă personajul aşa cum este el, cum ar trebui să fie el”, spunea actorul.

Rebengiuc- despre care Pintilie spunea că este cel mai mare actor cu care a lucat vreodată- nu a întâlnit niciun coleg de breaslă  care să se declare dezamăgit de Pintilie sau care să spună că nu ar mai vrea să lucreze cu el niciodată- dimpotrivă, toată lumea îşi dorea să lucreze cu marele regizor. Cauza? Erau cuceriţi de farmecul şi genialitatea lui căci Pintilie ştia să lucreze cu actorul, atât de bine încât, explica Rebengiuc, l-ar fi putut face să o joace şi pe Julieta, i-ar fi reuşit.

 „Lacrima este în gât, tu nu mai simţi nimic”

Corina Şuteu, fost ministru al Culturii, vorbea atunci despre experienţa de la New York alături de regizorul Pintilie, cu ocazia organizării retrospectivei la Muzeul de Artă Modernă din New York- MoMa. Unul dintre cele două episoade definitorii ale întâlnirii sale cu Pintilie.

Primul episod este cel de la 14 ani, când a văzut „Reconstituirea”, în plin comunism. Era filmul care a făcut-o să descopere că era ceva profund în neregulă cu societatea în care trăia, momentul „de rupere a cortinei”, momentul în care a înţeles unde trăia cu adevărat.

Cel de-al doilea eveniment definitoriu, a fost la retrospectiva de la MoMa, când 400 de oameni au venit pentru a vedea primul film. Înainte de retrospectivă. Lucian Pintilie i-a spus Corinei Şuteu că se vor pregăti împreună pentru introducere.  Ceea ce s-a întâmplat de fapt, a fost că au repetat timp de patru ore, iar Şuteu s-a simţit privilegiată.

„Felul în care a repetat cu mine, detaliul, dorea ca eu să pronunţ anumite cuvinte... eu până la urmă am învăţat pe dinafară acea bucată din Bricabrac pe care el a citit-o şi pe care trebuia s-o citim alternativ. Am învăţat-o pe dinafară, iar el la un moment dat îmi dădea indicaţii de tipul: <<Acum, Corina, lacrima este în gât, tu nu mai simţi nimic, eşti ternă şi emoţia este în alt fel>>, povestea  Corina Şuteu.

Lucian Pintilie s-a nascut in 1933 la Tarutino, in Basarabia.

După absolvirea Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, a montat o serie de spectacole la Teatrul Bulandra din Bucureşti, printre care: Copiii soarelui (1961), Proştii sub clar de lună (1962), Cezar şi Cleopatra (1963), Biedermann şi incendiatorii(1964), Inima mea e pe înălţimi (1964), D'ale carnavalului (1966), Livada cu vişini (1967), Revizorul (1972), spectacol interzis de cenzura dupa a treia reprezentatie), precum şi două filme de lungmetraj: Duminica la ora 6 şi Reconstituirea.

Din cauza interdicţiilor impuse de regimul comunist de a mai lucra în România, Pintilie a fost nevoit să părăsească ţara în 1973. În străinătate, a continuat să monteze spectacole de teatru,d ar şi de operă, pe importante scene din Franţa, Canada, SUA, Irlanda etc. Amintim câteva: pe Theatre National de Chaillot din Paris: Turandot (1974); Theatre de la Ville din Paris: Pescăruşul (1975), Cei din urma (1978), Trei surori (1979), Rata salbatica (1981), Azilul de noapte (1983), Arden din Kent (1984), Asta seara se improvizeaza (1987), Trebuie sa trecem prin nori (1988), Dansul mortii (1990) etc. Spectacole de operă: Festivalul de la Avignon: Orestia (1979); Festivalul de la Aix-en-Provence: Flautul fermecat (1980), de altfel spectacol reluat la Opera din Lyon, Opera din Nisa, Teatro Reggio de la Torino.

În 1973 a realizat la Televiziunea iugoslava filmul Salonul nr. 6 dupa nuvela omonima a lui Cehov. In 1979 a filmat in Romania De ce trag clopotele, Mitica?, dupa un scenariu propriu pornind de la piesa D'ale carnavalului, dar, vreme de zece ani, filmul a fost interzis.

Dupa 1990 a revenit în România şi a regizat o serie Balanţa (1992), O vară de neuitat (1994), Prea târziu (1996), Terminus Paradis (1998), După-amiaza unui torţionar (2000), Niki Ardelean, colonel in rezerva (Niki et Flo) (2003).

În acelaşi timp, imediat după Revoluţie, a fost numit Director al Studioului de Creaţie Cinematografică al Ministerului Culturii. Din această funcţie, a sprijinit filme realizate de tineri regizori români, printre care Cristi Puiu, în debutul său pentru „Marfa şi banii“.

O prezenţă mai degrabă discretă pe ecranele televizoarelor şi în presă, Pintilie preferat să se implice activ în opera de reformare morală a societăţii civile româneşti, fiind unul dintre membrii Grupului pentru Dialog Social. A fost premiat, în 2007, cu Premiul Gopo pentru întreaga activitate.

Am alte dovezi că am trăit. Restul... Restul e un bricabrac

– Adică cum bricabrac? – Adică un bricabrac, o carte fără un proiect precis, obiecte fără nicio valoare, uzate şi demodate, dar impregnate de timp, fragmente impregnate, enorm de multe hârtii, un război cu hârtiile. – Adică? – Adică eu am sentimentul că mă mut. Într-un alt spaţiu. Nu pot încă să-l definesc. E o nouă locuinţă. Toate amintirile strigă după mine să nu le uit.

din volumul autobiografic „Bricabrac”.