Regizorul Gavriil Pinte: „Mă las contaminat de multe frământari ale scriitorilor“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Pasionat creator de spectacole poetice de inspiraţie biografică, regizorul Gavriil Pinte a schimbat mobilitatea tramvaielor pentru fermitatea clasică a scenei, în cadrul celui mai recent spectacol, "Domnul Urmuz scrie pagini bizare", de la Târgu Mureş.

Interviu realizat de Andrei Vornicu

 Premiera spectacolului a avut loc la începutul lunii februarie în cadrul Companiei „Liviu Rebreanu“ a Teatrului Naţional Târgu-Mureş. Îndrăzneaţa punere în scenă a unui scenariu realizat de Gavriil Pinte şi bazat pe texte, ciorne şi date biografice al unuia dintre cei mai enigmatici şi originali scriitori români ai tuturor timpurilor reprezintă o provocare atât la adresa publicului, cât şi la adresa regizorului.

Gavriil Pinte e discret până la transparenţă într-o societate în care (auto)promovarea ostentativă, frecvent agresivă şi goana după omniprezenţă par a fi devenit etaloane. Regizorul mi-a declarat în cadrul unei discuţii amicale după interviul realizat a doua zi după premieră că nu se ştie băga în faţă, ceea ce constituie un neajuns în meseria lui, dar pe care şi-l asumă. Omul de teatru e respectuos, afabil şi atent şi inspiră un calm care parcă înceteşte curgerea timpului. Reascultând comparaţia între cele două extreme ale lui Urmuz, aşa cum le-a descris Gavriil Pinte, mi-am dat seama că i se aplică şi lui: în viaţa cotidiană, socială, e o persoană civilizată şi uşor timidă, iar pe plan creator, rupe şabloane şi cochetează cu insolitul.   

În prezent, Gavriil Pinte lucrează la ultima parte trilogiei shakespeariene intitulată „În inima nopţii – Episodul Macbeth“, pe scena Teatrului „Regina Maria“ din Oradea. Spectacolul, care continuă seria din care au mai făcut parte „Episodul Lear“ şi „Episodul Hamlet“, va avea premiera în 27 aprilie, în cadrul Festivalului Shakespeare de la Craiova.

„Adevărul“: Urmuz a apărut ca o explozie în cultura românescă şi are un efect care încă se resimte. Care crezi că e importanţa lui culturală în contextul actual?

Gavriil Pinte: Mi se pare, aşa cum au zis şi mulţi alţii, că e un precursor important, un cap de serie. El scris „Paginile bizare“ începând de pe la 1907-1908. În cultura europeană, o astfel de literatură, o astfel de avangardă nu o aveau decât englezii, prin Lewis Carroll, nemţii, prin Christian Morgenstern, şi foarte puţini alţii. El a scris asta înainte de dadaişti, înainte de suprarealişti, înainte de marile momente de avangardă, scandaloasele momente de avangardă şi ultra-propagate. Cei care au făcut avangardă în perioada interbelică ştiau să facă scandal în primul rând, pentru a rămâne ceva. Urmuz începe să scrie în 1907 şi nu este publicat până în 1922, la insistenţele lui Arghezi. Dar înainte de Primul Război Mondial, şi asta se spune şi în spectacol, actorul şi prietenul George Ciprian, autorul pieselor „Omul cu mârţoaga“ şi „Capul de răţoi“, făcea publice textele lui prin cafenelele din Bucureşti. În lumea literară românească, Urmuz era cunoscut înainte de Primul Război Mondial. Cei care au plecat din România la Zürich îl ştiau pe Urmuz. Foarte frumos şi benefic pentru cultura europeană a fost faptul că Ionescu îl traduce pe Urmuz şi îl face cunoscut lumii occidentale. Iar aceasta e mirată: S-a întâmplat asta în România, chiar înainte de Primul Război Mondial? E un lucru important. Ionescu îl recunoaşte ca precursor pe Urmuz. Mie mi se pare extraordinar faptul că el a rămas în cultura română şi nu numai, avem informaţii că acum se fac doctorate în marile universităţi ale lumii, recunoscându-i-se statutul ăsta de cap de serie şi de nonconformist autentic.

Au fost mulţi care au mimat nonconformisul, şi mai sunt şi astăzi, dar el era autenic şi mie mi se pare extraordinar că a rămas în cultura universală cu vreo 50 pagini. Înseamnă că are o putere magică scriitura lui.    
Imagine indisponibilă

 Pe tine ce te-a atras la textele lui?

 În primul rând, acest nonconformism, umorul, faptul că sintagmele pe care le foloseşte, care sunt clişee verbale din diverse paliere culturale, sunt aşa de imprevizibile. „Soţia tunsă şi legitimă.“ Aceste asociaţii de imagini, de gânduri insolite fac farmecul textelor lui Urmuz şi cred că au un potenţial dramatic autentic. Prozele lui au personaje, au din când în când replici, situaţii, în maniera unui teatru burlesc, absurd, insolit. În acelaşi timp, e un text dificil pentru cel care îl urmăreşte pe scenă şi am încercat să creăm un limbaj scenic care să favorizeze accesul celui care a citit sau n-a citit textele lui Urmuz la specificul său, conştienţi fiind că în momentul în care lucrurile se spun pe scenă sunt percepute altfel decât atunci când le citeşti. Atunci poţi să revii asupra lor, unele rămân de neînţeles, pentru că e un mister, putem vorbi de misterul Urmuz. Nu toate lucrurile trebuie traduse şi explicate cu logica diurnă, nu mai zic de logica realismului psihologic. Eu sunt de acord cu cei care spun că Urmuz n-a creat o lume deformată după realitatea înconjurătoare, ci o lume fictivă, numai a lui. Şi cred că forţa acestor 50 pagini care au rămas de pe urma lui stă în faptul că de la prima până la ultima pagină e Urmuz, nu altceva. Toate frazele sunt urmuziene. Acest om care făcuse Dreptul, care era un burghez tipicar în societate, nu voia să deranjeze pe nimeni, era un coleg atent, un om binecrescut, manierat, scria nopţile paginile astea total nonconcoformiste şi în totală contradicţie cu viaţa pe care o trăia Demetru Demetrescu-Buzău. Nicolae Balotă, în cartea despre literatura absurdului, vorbeşte foarte frumos despre această dihotomie, această contradicţie între Demetru Demetrescu-Buzău şi Urmuz, ceea ce m-a făcut pe mine să aduc în scenă Urmuz 1 şi Urmuz 2, unul dintre ei mai mult Demetru Demetrescu-Buzău, iar celălalt mai mult Urmuz.

E o rupere, o sfâşiere continuă între cele două polarităţi ale lui Urmuz, cea diurnă, cuminte, conformistă, şi cea nocturnă, total nonconformistă.

„Marile opere sunt cele care nu se termină niciodată“

Imagine indisponibilă

Care e pariul vizavi de public? Foarte puţină lume l-a citit pe Urmuz, cum crezi că s-ar putea apropia spectacolul de un public mai larg?  

 Una din mizele acestui spectacol stă şi în încercarea asta de a transmite publicului că Urmuz poate fi receptat fără pregătiri foarte speciale, fără multe preparative, şi într-un fel mizez pe nişte proiecte mai vechi. Am făcut un spectacol după viaţa şi opera lui Cioran şi există o doamnă teatrolog care mi-a spus la final: „L-am urât pe Cioran până să văd spectacolul tău şi acuma mi-am dat seama că am greşit, acum am înţeles.“ Eu cred că proiectele astea ale mele care sunt biografii poetice după opera lui Cioran, a lui Cristian Popescu, a lui Constantin Abăluţă, un poet român excepţional, ignorat cu cordialitate de lumea noastră, şi acum, Urmuz, sper că au şi harul de a apropia publicul de înţelegerea acelui scriitor. Încercarea noastră a fost să transmitem că Urmuz nu e de neînţeles, dar nici să nu încercăm să găsim înţelesuri acolo unde nu e nimic de găsit. Mă folosesc de o expresie a lui Cioran care se potriveşte şi în cazul lui Urmuz: „Caut de negăsitul.“ Încercarea asta sisifică, absurdă, de a căuta de negăsitul e proprie omului. Au fost oameni în puşcăriile comuniste care erau condamnaţi la moarte şi pe urmă li s-a comutat pedeapsa în muncă silnică pe viaţă, dar nu li s-a comunicat decât după foarte mult timp.

Ştiind că sunt condamnaţi la moarte, în celulele alea ei învăţau limba engleză. Pare absurd, dar era o formă de rezistenţă, o formă de a-ţi menţine condiţia umană. La fel, este proprie omului încercarea de a-şi pune imaginarul la contribuţie. Imaginarul este unul dintre lucrurile care ne deosebesc de regnul animal. Spectacolele pe care le fac încerc să le construiesc în aşa fel încât imaginarul spectatorului să fie activat şi pus la lucru, să conteze ceea ce-şi poate imagina spectatorul urmărindu-le. Încerc să fac în aşa fel încât spectatorul să îşi creeze analogii personale cu propria existenţă, cu propria biografie, cu propria cultură şi stare de spirit în ziua aceea. Faptul că analogiile unui spectator nu coincid cu ale celuilalt este foarte bine. Mijloacele de expresie din spectacol care spun foarte mult prin puţin, care ţin de litotă, favorizează un soi de participare mentală şi afectivă a spectatorului la spectacol. Spectacolul nu e numai ceea ce se vede şi ce se aude. Mai e ceva şi dincolo de asta şi fiecare pătrunde dincolo cât îl ţin puterile.

Marile spectacole şi marile texte nu le poţi descifra definitiv niciodată. Întotdeauna vor mai rămâne nişte zone care mai pot fi explorate.

E valabil pentru piesele lui Shakespeare sau pentru personajele lui Dostoievski, de exemplu. Marile opere sunt cele care nu se termină niciodată. Eu cred că şi Urmuz are dimensiunea asta. Poţi să cauţi în el de negăsitul.

Lewis Carroll, Rebreanu şi Ioan Es. Pop, în proiect

Imagine indisponibilă

 Ai spus că atunci când ai făcut adaptarea scenică a vieţii lui Cioran, nu te atrăgeau neapărat obsesiile lui. Ce te-a determinat atunci să te apleci asupra lui şi asupra lui Urmuz? E o anumită tipologie umană pe care o urmăreşti? Observ că sunt personalităţi foarte frământate care au o sete de viaţă pe care o deghizează frecvent în moarte.

 Probabil că e asta şi în acelaşi timp textele lor, încep cu Cristian Popescu, textele lui se cer plimbate cu tramvaiul. Nu mă identific cu toate obsesiile lor, dar mă las contaminat de multe frământări ale lor, dar pe de altă parte, trecând la Cioran, m-a frapat că era neînţeles sau că era înţeles greşit. S-a spus despre Cioran că era un apologet al suicidului, ceea ce este fals. Dacă îl citeşti fragmentar, poţi avea impresia asta, dar dacă îl citeşti integral înţelegi că lumânarea arde la ambele capete. Am descoperit într-unul din caietele sale un fragment în care povesteşte despre un francez care era disperat după ce i-a murit soţia şi a vrut să-şi pună capăt zilelor. S-a dus să-şi cumpere un pistol, dar i s-a părut cam scump. Ce spune Cioran mai departe: „Iată că şi zgârcenia e bună la ceva.“ Aşa ceva nu spune un apologet al suicidului. Încercarea mea a fost, în cazul lui Cioran, să pun în scenă această polaritate dublă: a fost preocupat de sinucidere, dar în acelaşi timp era un om care iubea foarte mult viaţa. Şi Urmuz are o polaritate dublă: în acelaşi om e şi funcţionarul tipicar, cuminte, şi artistul novator, nonconformist până-n măduva oaselor. Nu exista, de fapt, nici un fel de literatură nonconformistă la noi, în afară de el. În acelaşi timp, mă atrage şi convingerea că textele lor au potenţial dramatic. Există şi spaţii care nu sunt scenă de teatru, dar care pot avea un potenţial spectacular, depinde de cum le foloseşti. Dacă le foloseşti just sau fiindcă aşa e moda, că se poartă spaţiile neconvenţionale, că e mai interesant să se joace piesa într-o pivniţă decât să se joace pe scenă. Uneori nu e interesant.

Uneori, locul piesei e pe scenă. Folosirea asta a spaţiilor alternative şi când e cazul şi când nu e cazul a discreditat ideea că în spaţii neconvenţionale se poate face teatru de bună calitate, de artă, şi face parte din travaliile teatrului.

 Ar mai fi vreun autor non-dramtic pe care te gândeşti să-l pui în scenă?

Nu mă gândesc la un autor anume, dar sigur că sunt. Aş avea vreun proiect după „Alice în Ţara din Oglindă“ a lui Lewis Carroll, un proiect după „Pădurea spânzuraţilor“ a lui Rebreanu, după opera poetică a lui Ioan Es. Pop.

Imagine indisponibilă

 Vei include elementul biografic în spectacole? În cazul lui Lewis Carroll, de exemplu.

 În cazul lui Lewis Carroll sunt decis să nu folosesc elemente din biografia autorului. În cazul poetului Ioan Es. Pop, poemele conţin elemente autobiografice. Depinde de texte, de proiect. Uneori mi se pare important. În cazul lui Urmuz mi s-a părut important să ajungă la spectatorul care nu citeşte Urmuz şi nu are răgazul sau posibilitatea să îşi creeze acces la elemente biografice. Mi s-a părut important să ştie cine a fost Urmuz, cam ce fel de om era şi ce era în jurul lui, ce l-a determinat să fie aşa cum e. Încă foarte puţină lume ştie ce scriitor important avem în Urmuz. Aicia nu e vina nimănui sau e vina tuturor că nu ştim mereu ce valori importante avem şi e vina nimănui şi a tuturor că nu ne creăm mai direct acces la ele. Sunt oameni care dintr-un soi de reflex mai mult sau mai puţin mediatizat îl depreciază pe Eminescu. Nu l-au citit, dar îl depreciază fiindcă aşa au auzit la tembelizor sau fiindcă circulă unele vorbe în mediile culturale şi subculturale. Nu poţi să apreciezi pe cineva, dar nici să-l depreciezi fără să-l citeşti.  

 Vom face acum un salt în timp, la începuturile carierei tale artistice. Ai absolvit în primă fază actoria. Îmi poţi povesti traseul tău profesional până ai devenit regizor?

 Am intrat la actorie în 1980, am făcut armata 9 luni, am început studiile în 1981 şi am terminat în ’85. Am fost din ’85 până în ’88 actor la Satu Mare. Din ’89 până în ’91 am fost asistent la catedra de actorie din Târgu-Mureş şi am jucat două roluri la Teatrul Naţional Târgu-Mureş în aceşti trei ani şi într-un spectacol studenţesc. În 1991 am plecat la Bucureşti, la Regie. Eu, când am intrat la teatru, nu cunoşteam oameni de tearu, nu eram prieten cu vreun actor. Era o lume foarte străină de mine. Îmi doream să fac asta şi, după ce au trecut vreo doi ani de actorie, mi-am dat seama că mai vreau să găsesc ceva fiindcă nu-mi e de-ajuns. După un timp am realizat că aş vrea să mă exprim ca regizor. S-a întâmplat ca în perioada de la Satu Mare să nu am experienţe destul de ferme şi de importante ca actor, care să-mi dea satisfacţie, şi neîntâmplându-mi-se nimic important, am încercat să provoc eu ceva care să fie important pentru mine. Aşa am ajuns să regizez primele spectacole şi am realizat că asta ar fi o modalitate mai proprie mie de a mă exprima prin teatru. Niciodată nu am vrut să fac film. Mie îmi place această formă foarte efemeră, pe care o faci şi pe urmă nu mai e. Teatrul nu rămâne ca o carte, ca un film sau un tablou, dar pentru mine asta nu e o suferinţă. Eu îmi asum lucrul ăsta. Ceea ce mi se întâmplă acum şi aici e important, fiindcă viaţa nu e în altă parte. În acelaşi timp, nu m-am despărţit niciodată definitiv de actorie, deşi cred că nu le poţi face bine în acelaşi timp pe amândouă, decât la modul excepţional. Sunt spectacole de teatru radiofonic în care am jucat, uneori ajutând colegi în rolişoare secundare, dar asta e o experienţă nesemnificativă, dar am jucat în spectacole după textele lui Urmuz, în regie proprie, am făcut toate vocile care se aud în spectacolele respective. Am lucrat la spectacolul ăla, care are vreo 40 minute, ore bune în fiecare zi, timp de câteva săptămâni. Compoziţia de sunete şi de voci e foarte elaborată, o frază e împărţită pe mai multe personaje, la fel ca în spectacolul de la Teatrul Naţional Târgu-Mureş. Şi jocul ăsta de-a personajele, de-a vocile multiple mă fascinează, e un mod de a ţine vie legătura cu actoria. Dar, repet, modul de a mă exprima ca regizor îmi e mai necesar, e mai propriu. Faptul că am făcut actorie şi că am o brumă de experienţă actoricească uneori mă ajută în relaţia cu actorii, cum uneori mă poate încurca pentu că soluţiile mele actoriceşti ar putea să nu coincidă cu posibilităţile şi soluţiile proprii ale altui actor.

Câteodată îmi reprim tentaţia de a-mi impune propria soluţie actoricească, alteori nu mi-o reprim pentru că cred că e justă. E cu dus şi întors.

Nevoia de rigoare muzicală, ca formă de rezistenţă

Imagine indisponibilă

Eşti un exponent important al teatrului radiofonic, un gen care pentru multă lume e o zonă destul de absconsă, greu de definit. Poţi explica puţin care sunt mecanismele teatrului radiofonic?

Teatrul radiofonic are proprietatea de a oferi spectatorului o mare libertate. În momentul în care urmăreşti un spectacol de teatru radiofonic făcut bine, îţi creezi propriul spectacol. Fiecare spectator îşi creează propriul lui spectacol, propriul decor, îmbracă personajele în propriile costume, prin urmare fiecare va avea un spectacol diferit faţă de celălalt, nici mai bun, nici mai rău. Eu cred că prin asta trăieşte şi rezistă teatrul radiofonic, prin această libertate pe care o oferă spectatorului. De multe ori seamănă cu filmul în felul în care este conceput fiindcă sunt decupaje regizorale faorte specifice filmului. Se înregistrează ca la film, secvenţa de la sfârşit poate fi înregistrată prima dată şi mijlocul la sfârşit, şi aşa mai departe. Apoi, contează enorm montajul. La ora asta, prin tehnologiile digitale, montajul se poate face extrem de elaborat faţă de vremea când lucrai pe bandă magnetică, tăiai cu foarfeca, lipeai, nu lipeai bine, mai tăiai o dată, dar aveai doar câteva încercări. Aici se poate negocia fiecare jumătate sau sfert de secundă. De multe ori, la spectacole mai elaborate lucrez la montaj într-o echipă cu cu regizorul tehnic, care e un fel de inginer de sunet, şi cu regizorul muzical, şi avem nedumeriri dacă distanţa dintre o replică şi un sunet sau dintr-o replică şi alta e justă sau nu. Deseori optăm să ascultăm ziua următoare cu o ureche proaspătă şi să ni se pară altfel. Faptul că avem acurateţe ne responsabilizează foarte mult pentru că, pe de o parte, ştim că nu suntem veşnici şi avem un timp limitat, şi pe de altă parte, ştim că omul care ascultă nu vrea să-şi piardă vremea. Atunci nu le facem pe toate repede pentru că nici aşa n-ar fi bine. Sunt emoţii care nu se pot instala în mentalul şi sufletul spectatorului fără un anumit timp. De aceea, uneori, pauzele din teatrul radiofonic sunt nu numai juste, dar şi necesare ca să ajungă se împlinească un anumit moment.

Un spectacol radiofonic se poate face mult mai repede decât unul de scenă pentru că n-ai nevoie de două luni, deşi am înregistrat anul trecut un text şi încă nu l-am terminat. Dar de obicei sunt câteva repetiţii cu actorii, apoi înregistrarea durează câteva zile, după care urmează montarea.

„Am găsit drumul pe care să caut de negăsitul“

Există vreun punct de legătură pentru tine între teatrul scenic şi cel radiofonic?

 Pe mine m-a influenţat şi m-a ajutat faptul că fac teatru radiofonic şi pot să negociez fiecare secundă şi în ceea ce fac pe scenă. Am ajuns împreună cu actorii, în măsura în care e posibil, să controlăm fiecare legătură dintre replici, fiecare pauză, fiecare moment, fiecare suprapunere de replici, de replică cu sunet şi cu mişcare, şi asta se datorează parţial şi faptului că fac teatru radiofonic. Pe de altă parte, cred că se datorează această nevoie de rigoare faptului că trăiesc într-o lume dezordonată, haotică, guralivă şi gălăgioasă, şi în această lume am nevoie de linişte, de rigoare, de rigoare muzicală, ca o formă de rezistenţă la ceea ce e în jurul meu, în jurul nostru. Mi se pare o luptă. E atâta dezordine în jurul nostru încât măcar în spectacole, unde depinde de mine mai mult decât în realitatea obiectivă, cotidiană, să fie ordine, un dram de linişte şi un dram de rigoare muzicală.

 În timpul liber ce alte modalităţi de rezistenţă ai?

Regizorul Gavriil Pinte a mai pus în scenă „Un tramvai numit Popescu“

 În timpul liber nu fac decât asta, mă gândesc la ai mei şi la teatru. Mă întreba fiu-meu, care încă e copil: „Ce faci când te plictiseşti?“ Eu nu mă plictisesc. De ani şi ani de zile eu nu mă mai plictisesc pentru că tot timpul am la ce să mă gândesc. Dacă nu fac concret ceva, mă gândesc la ceva. Că mă gândesc la ai mei, la mine sau la proiectele mele, eu nu mă mai plcitisesc de mult. Sunt recunoscător pentru că fac teatru şi am găsit drumul pe care să circul, să mă caut pe mine, să caut de negăsitul. Faptul că circul pe drumul ăsta mă face să nu mă plictisesc. Am momente de tristeţe, de veselie, de îndoială, dar de plictiseală, niciodată. (Interviu realizat de Andrei Vornicu)

Numele:   Gavriil Pinte                                                          
Data şi locul naşterii: 8 noiembrie 1961 / Negreia – Maramureş

Studii


Regizor de teatru, actor, asistent universitar şi premiat al Galei Premiilor UNITER pentru „Cel mai bun spectacol de teatru radiofonic”, Gavriil Pinte spune că se bucură de recunoaşterea pe care i-o oferă teatrul radiofonic. În cei peste 16 ani de profesie, regizorul Gavriil Pinte a primit trei trofee UNITER : în 2003, 2004 şi 2011.


1985 Universitatea de Artă Teatrală, Târgu Mureş - specializarea ACTORIE
1996 Universitatea de Artă  Teatrală şi Cinematografică, Bucureşti - specializarea REGIE DE TEATRU
1997 Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică, Bucureşti –
MASTERAT în Teoria şi estetica spectacolului
1999 – până în prezent REGIZOR ARTISTIC, Societatea Română de Radiodifuziune,
Redacţia Teatru
1991-1998 Asistent universitar, Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti,
Catedra de Arta actorului
1988-1991 Asistent universitar, Universitatea de Artă Teatrală Tg. Mureş,
Catedra de Arta actorului
1985-1988 Actor, Teatrul de Nord, Satu Mare

Spaţiile neconvenţionale în care-şi montează spectacolele, de exemplul tramvaiul şi pădurea, îl fac un regizor ieşit din canoanele teatrului care se face în sală. Deşi, mărturiseşte că „multe proiecte derulate în spaţii neconvenţionale ajung să deprecieze ideea că teatrul de mare calitate poate fi făcut şi în altă parte decât pe scenă, unde totul este sigur şi tradiţional”.

În acelaşi timp, Gavriil Pinte semnează regia a peste 30 de reprezentaţii susţinute în decorul Teatrelor Naţional, Nottara, Act şi Ţăndărică din Bucureşti, precum şi din ţară, la Satu Mare, Baia Mare, Miercurea Ciuc, Ploieşti, Tulcea şi Giurgiu. Susţine că este responsabil pentru toate spectacolele sale, de la radio, din tramvai şi de pe scenă „pentru că ele cad cu o anumită greutate în conştiinţa unora sau altora”.
 

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite