Regizorul Alexa Visarion: „Eram singurul bărbat într-o familie cu doi membri: o mamă şi un copil“

Regizorul Alexa Visarion: „Eram
singurul bărbat într-o familie cu 
doi membri: 
o mamă şi 
un copil“

Regizorul Alexa Visarion                                    FOTOGRAFII: Arhiva Alexa Visarion

În septembrie, regizorul Alexa Visarion va sărbători nu numai 69 de ani, dar şi nunta de aur, alături de soţia sa, Veronica. Unul dintre cei doi fii, Felix Alexa, îi calcă deja pe urme, fiind, la rândul lui, un regizor de teatru celebru

Ştiri pe aceeaşi temă

L-am întâlnit pe Alexa Visarion, în luna iunie, la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu. Am văzut, pe scena Teatrului „Radu Stanca“, „Noaptea bufonilor“, după „Cântecul lebedei“ al lui Cehov, un spectacol tulburător în care joacă Ilie Gheorghe şi Marian Râlea. Am simţit nevoia să vorbesc cu Alexa Visarion, după acel spectacol, pentru că am avut sentimentul acut că îşi ia un fel de rămas-bun acolo. Am stat de vorbă mult despre spectacol, despre viaţă, despre teatru, despre tatăl său condamnat, despre umilinţele din perioada comunistă, despre reputatul său profesor Radu Penciulescu, despre prietenia sa cu George Banu şi cu regretatul Ştefan Iordache, despre Sibiu, dar şi despre zona Botoşaniului, unde ne-am născut amândoi. Pe Ştefan Iordache l-a iubit atât de mult, încât Alexa Visarion şi-a făcut o casă la Gruiu, lângă Bucureşti, acolo unde avea şi actorul o casă cu grădină. Ştefan Iordache şi soţia sa, Mihaela Tonitza Iordache, au dorit să fie îngropaţi la Gruiu. „Voi fi alături de Ştefan până la capăt…“, mi-a spus el. Totuşi, un detaliu controversat îşi face loc în biografia regizorului: a fost colaborator al Securităţii, potrivit deciziei nr. 4.621 irevocabile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 3 decembrie 2014. Alexa Visarion a declarat, pentru „Weekend Adevărul“, că nu a semnat niciodată cu Securitatea şi că nu a avut nicio adeziune la Securitate, în perioada comunistă. A fost în SUA cu două burse Fulbright şi, la întoarcerile în ţară, a trebuit să povestească Securităţii ce a făcut acolo. „Nu am fost nici pionier, nu am făcut parte niciodată din Partidul Comunist“, a subliniat Alexa Visarion. 

„Weekend Adevărul“: V-aţi născut aproape de Ipoteştiul lui Eminescu. Cum v-a influenţat acel spaţiu?

Alexa Visarion: Da, sunt născut undeva lângă Botoşani, deci era firesc să ştiu poezia lui Eminescu, din copilărie. Sunt născut într-un 11 septembrie, deci într-o zi în care s-a dărâmat imaginea unei lumii şi s-a schimbat percepţia despre stabilitate.  Nu e întâmplător, nimic nu e întâmplător în viaţă. Nicio întâlnire, nicio vorbă, niciun gest... 

Cum era mama dumneavoastră?

Am crescut cu un anumit sentiment de solidaritate legat de femeile singure, de mame. Aşa eram, asta era starea mea. Aveam un rol. Eram singurul bărbat dintr-o familie cu doi membri: o femeie tânără, mamă, şi un copil care era şi sprijinul, şi povara. Mama era un personaj care a rezistat trecând prin multe, ştiind că nu are voie să piardă. La rândul ei, rămăsese orfană de mamă la 7 ani, crescuse ca singura fată între doi fraţi care erau mai mici cu doi şi patru ani, cu un tată care era bolnav şi care avea nostalgia unei ţări de unde plecase şi care era ţara lui, ţara noastră, dar era dincolo de frontiere. El era venit din Basarabia. Îl chema Fedea Bulăievschi şi venea dintr-o lume în care nu i se mai dădea voie să se întoarcă pentru că între timp drumul era blocat, era graniţă. Aici el era „rusul“, cel venit de dincolo, cu toate că era român. Şi atunci, mama mea însăşi a crescut cu o obsesie a responsabilităţii pe care mi-a transmis-o şi mie.

Tatăl, lider ţărănist

Povestiţi-mi despre tatăl dumneavoastră. De ce mama v-a crescut singură?

Tata a fost arestat, prima dată în 1947. A fost luat apoi în diferite etape: şase ani şi opt luni a făcut fără să fie condamnat. Apoi au venit condamnările. Mamei i se spunea mereu că e mort şi ea trebuia să spună că sunt copil din flori ca să nu fie dată afară din serviciu. Pe urmă i-au dat drumul lui tata, după aceea a fost dat afară de la muncă, pe motiv că era deţinut politic. După aceea l-au reabilitat ca deţinut politic şi i-au dat permise CFR. Ulterior, l-au arestat că a folosit permisele CFR care îi fuseseră date oficial. Şi la un moment dat, la a treia arestare, ne-au luat tot din casă. Tot! De la pat la aragaz, de la pian la butelie, iar procesul nu a fost la tribunal, ci la Casa Armatei, ca să reacţioneze poporul. Era o dorinţă de a ne umili şi de a ne distruge.

Cum v-a marcat această experienţă a tatălui?

După 15 ani de puşcărie executată ca deţinut politic şi 38 de ani de condamnare (n.r. – a mai stat în închisoare între 1964 şi 1967), tatăl meu, înainte de a muri de un cancer generalizat, la 67 de ani, când aproape nu mai putea vorbi – cu toată morfina pe care i-o făceam –, a şoptit: „Băiatule, ţara ta e mama ta“. Pare naiv acum, pare desuet... Şi totuşi, cât de mulţi au murit pentru acest crez?!

Aţi trăit multe umilinţe în perioada comunistă?

Foarte multe. Umilinţe banale, ridicole, umilinţa de a fi copil şi de a nu fi primit cu ceilalţi pe motiv că eram dintr-o anumită familie, când te întreabă „Unde e tatăl tău, mă?“. Umilinţa de a şti răspunsul şi de a nu putea rosti nimic. Umilinţa de a suporta discuţii la vizionări, cu oameni care, fie pentru că erau parşivi, fie că erau numai proşti sau demagogi, trebuia să le faci faţă şi să le impui opera ta. Era un anumit tip de a te umili. Umilinţa când trebuia să îi pui la punct şi când vedeai că nu au niciun ecou adevărul, demnitatea. Umilinţa când trebuia să vorbeşti cu oameni cu care nu ar fi trebuit niciodată să vorbeşti. De exemplu, când am scris primul meu articol, am fost sunat de la Ministerul de Interne. Tovarăşul Ivaşcu mi-a zis: „Vreau să mă întâlnesc cu dumneavoastră, vă rog“. Când auzeam de Ministerul de Interne...

Ce voiau? Era legat de tatăl dumneavoastră?

„De ce aţi scris acest articol? V-aţi referit la tatăl dumneavoastră?“, m-au întrebat. Scrisesem un articol în „Tribuna“ de la Cluj despre adevăr. Că în teatru trebuie să existe adevăr, pentru că fără adevăr nu se poate... Adevărul e întotdeauna necesar şi frumos. Nu mă referisem la tatăl meu, pentru că nici nu ştiam mare lucru. Mi-a spus acel ofiţer despre el. Am aflat că tatăl meu a fost în conducerea Partidului Naţional-Ţărănesc. Că tata nu ne-a spus acest lucru ca să ne apere, să ne ascundă.

Evadarea în teatrul radiofonic

Cum aţi ajuns la teatru?

Prin teatru radiofonic. Undeva pe Valea Şomuzului, între Dolhasca şi Fălticeni, în satul Arghira, am fost obligaţi să stăm mai multă vreme, în domiciliu forţat. Acolo, auzeam la difuzor spectacole de teatru radiofonic. Şi aşa îi cunoşteam, încă din clasa I, a II-a, pe Alexandru Critico, pe Radu Beligan, pe care-l auzisem în „Familia anticarului“, pe Nineta Gusti, pe Elvira Godeanu, pe Ion Manolescu… Când ascultam toate spectacolele acelea, aveam o senzaţie specială, pentru că difuzorul funcţiona fără ca noi să avem curent electric în casă, funcţiona direct de la stâlpii de telegraf. Ascultai seara, în întuneric, într-o anumită atmosferă. Teatrul radiofonic a reprezentat un anumit tip de miraj,de întâlnire cu altă lume, de evadare.

Aţi avut vreun mentor, pe cineva care v-a îndrumat paşii spre regie?

 L-am cunoscut în acea perioadă, când eram elev la Botoşani, pe actorul Costache Babii, i-am cunoscut familia, tatăl. Prin Costache Babii am ajuns la IATC, nefiind student, unde am primit înregistrări celebre cu versuri importante din literatura română, dar şi cu fragmente din piese de teatru. Aşa i-am ascultat pe George Calboreanu, în monologul lui Ştefan cel Mare, pe George Vraca, pe Ion Manolescu spunând „Luceafărul“. Aveam o profesoară de limba română, doamna Shifter, care iubea teatrul: eu îi aduceam aceste materiale, ea le prezenta colegilor mei şi, în acelaşi timp, făcea şi spectacole de teatru, în care jucam şi eu. Dar eu ştiam mai mult decât ei, pentru că aveam această întâlnire cu teatrul radiofonic, care a fost un mod de a mă iniţia la nivelul cel mai curat, cel mai adânc, imediat, al sensibilităţii netrucate de niciun fel de pervertire, ca să zic aşa, intelectualistă. Ei, au trecut anii. Şi eu am făcut facultatea, am ajuns regizor.

Două burse Fulbright

Aţi ajuns la Teatrul de Artă din Moscova, în 1982...

 Da, sunt singurul regizor român care a montat la Teatrul de Artă din Moscova. M-au chemat pentru că m-au auzit vorbind despre teatru, mi-au văzut spectacolele după Caragiale şi atunci au zis: „Îl vrem pe Alexa Visarion“. La ruşi, de exemplu, Ministerul Culturii a impus pe altcineva şi ei au zis: „Nu, nu“. Era epoca comunistă şi la ei, şi la noi. Şi, totuşi, conducerea teatrului a spus: „Când ni-l daţi pe Alexa Visarion, atunci punem în scenă un Caragiale la Teatrul de Artă. Până atunci, nu“.  Am lucrat acolo „O noapte furtunoasă“.

Aţi fost plecat în Statele Unite în anii ’80, pe vremea comunismului, cu două burse Fulbright. Cum aţi reuşit această performanţă?

În America, au schimbat statutul „Fulbright“, pentru că viza pe care o primeam din România era de doar trei luni, în timp ce bursa era pentru un an academic. La audienţă mi s-a spus: „Vreţi adevărul sau…?“. „Adevărul“, am răspuns. „Nu se poate decât trei luni, înţelegeţi?“.  Şi tot ei: „Ar fi păcat să nu vă duceţi, e o prostie“. Şi am plecat. Şi atunci au început problemele timpului: eliberarea paşaportului, a vizei, verificarea continuă, ascultarea telefoanelor, urmărirea corespondenţei şi a tuturor întâlnirilor. Monitorizare generală în ţară şi în afară prin ordin „permanent“. Aveam o nevastă şi doi copii acasă, zălog. Şi americanii au înţeles situaţia. Au zis: „Nu îi daţi voie decât trei luni? Bine. Vom schimba regula Fulbright“. Şi atunci, în loc să stau zece luni, am stat câte trei luni în fiecare an. Vreme de trei ani. Drept urmare, făcându-mi treaba şi inspirându-i prin munca mea pe cei de acolo, mi-au dat un al doilea Fulbright, pe acelaşi sistem. Sunt singurul câştigător de două Fulbright-uri: unul pe teatru şi unul pe film.

Aţi fost declarat colaborator al Securităţii în 2014. Cum comentaţi acest episod din viaţa dumneavoastră?

Nu am colaborat niciodată cu Securitatea. Dimpotrivă, din cauza condamnărilor tatălui meu, am fost tot timpul supravegheat, nu am fost nici pionier, nu am făcut parte din Partidul Comunist. Când m-am întors de la bursele Fulbright, am fost obligat să declar ce am făcut în străinătate, erau foarte suspicioşi că am fost la Moscova şi în Statele Unite.  A fost o procedură obligatorie, la vremea respectivă, să spun ce am făcut în străinătate. Nu am nicio adeziune semnată cu Securitatea. Nu am avut niciodată.

„Îmi era frică de ratare“

Teatrologul George Banu, alături de soţia şi fiul lui Alexa Visarion, Veronica şi Felix Alexa

V-aţi căsătorit foarte tânăr, la 19 ani, şi aţi devenit tată la 20 de ani. Eraţi destul de matur atunci pentru asemenea responsabilităţi?

Da, m-am însurat la 19 ani. La 20 de ani şi două luni se năştea Felix. La 21 de ani, în noiembrie, se năştea Cristian, cel de-al doilea fiu. Am făcut copiii unul după altul, pentru că îmi era frică de ratare, îmi era frică să nu intru într-un joc în care tinereţea să mă consume. Trebuie să laşi ceva… Tinereţea poate să-ţi joace şi feste. Copiii mei au fost dragoste şi rostuire, simultan.

Povestiţi-mi despre femeia care vă e alături de aproape cinci decenii, mama copiilor dumneavoastră.

Sunt o creaţie şi a Veronicăi, soţia mea. Când s-a operat, avea nişte noduli pe tiroidă, doctorul a spus: „Aoleu! Ce e aici…?“. Ea era anesteziată local şi i-a făcut semn să nu se sperie. Iar a doua zi, l-a rugat pe doctor: „Să nu-i spuneţi soţului meu, îi spun eu când va fi momentul. Staţi liniştit că am copii de crescut. Eu nu mor acum, staţi liniştit“.

Ce vârstă avea?

36 de ani.

Care a fost relaţia Veronicăi cu mama dumneavoastră?

Mama n-a suportat-o, dar, în acelaşi timp, la un moment acut de criză, când i-am spus că vreau să mă despart, mama a zis: „Nu, nu, tu nu trebuie s-o părăseşti de Veronica (foto) niciodată“. 

Nu aţi părăsit-o, dimpotrivă, iată sunteţi în pragul unor aniversări importante…

Anii se grăbesc... Da, mă apropii de 70 de ani, fac şi 50 de ani de căsnicie. O cale abruptă, trăiri, praguri, dureri, speranţe. Nimeni şi nimic nu a putut pângări dragostea şi credinţa. Dumnezeu ne-a apărat şi ocrotit familia şi am trecut peste nenumăratele răspântii. Copilăria, chemarea nostalgică a ţinuturilor natale, mă ţin şi astăzi întreg la suflet. Botoşanii visărilor adolescentine, începutul iubirii şi a dragostei pentru scenă, dragostea mă cheamă şi mă strigă şi acum pentru a-mi împrospăta respiraţia, pentru a mă reîntregi în pragul acestor aniversări.

„Fecioru'tău e mai bun decât tine“

Aveţi un fiu, Felix Alexa, devenit la rândul lui un cunoscut regizor de teatru. Cum l-aţi inspirat să aleagă această profesie?

Noi nu vorbim niciodată de teatru, de artă. Am ştiut că Felix va face teatru, regie, când încă era în clasa a zecea. Mi-a spus: „Niciodată“. S-a pregătit pentru politehnică. Am aflat că a dat la teatru când eram în America. A picat prima dată, anul următor a zis că va intra primul, şi aşa a fost.

Numele faimos al tatălui în ce mod l-a obligat pe Felix Alexa? L-a resimţit vreodată ca pe o povară?

Nu. Cred că a fost un lucru firesc, acela de a nu fi dependent într-o meserie în care tot timpul se poate spune: „pe ăsta l-a adus taică-su“. El nu a vrut asta. Prietenii care i-au fost mentori sunt George Banu, Andrei Şerban, Cătălina Buzoianu. A avut o bursă de şase luni la Paris, la Peter Brook. Nu eu i-am fost mentor. De altminteri, avem emoţii unul în faţa celuilalt când ne vedem spectacolele. Deşi semănăm foarte bine, nu ar suporta să-l laud. Din când în când, îi spun cu pioşenie: „Mi-a plăcut foarte mult“. Apoi tace. „Lasă, lasă.“ Mai am un băiat, Cristian, artist vizual, directorul unei galerii în New York. Am avut şansa că Veronica ne-a susţinut şi ne susţine pe toţi trei. 

Totuşi, acum, nu sunteţi copleşiţi unul de celălalt?

Nu am fost şi nu suntem copleşiţi unul de celălalt. Îmi spunea Fănuş Neagu: „Fecioru’tău e mai bun decât tine!“ şi răspundeam: „Păi, nu-i o bucurie“. Există asemănări – vitalitatea, patima pentru scenă, dragostea pentru actori – şi diferenţe  . Felix e mai fin, mai nuanţat. Revolta mea mocneşte şi nu se va sfârşi niciodată. Felix caută, caută mereu. 

Între mine şi fiul meu există asemănări şi diferenţe. Felix e mai fin, mai nuanţat. Revolta mea mocneşte şi nu se va sfârşi niciodată. Felix caută.

Sunt singurul regizor român care a montat la Teatrul de Artă din Moscova. M-au chemat pentru că m-au auzit vorbind despre teatru, mi-au văzut spectacolele.

„Teatrul nu se face niciodată aşa cum credem noi că se face“

Sunteţi profesor de regie la UNATC. Ce înseamnă această ipostază pentru dumneavoastră?

Am avut şansa unui profesor extraordinar: Radu Penciulescu. M-a format lăsându-mă
liber, condamnându-mă la libertate. Penciulescu a intuit ceea ce aş putea să fiu eu, când nu ştiam că pot să fiu eu. Când am fost în America, am întâlnit o profesoară de la Ann Harbor University. Îi vorbeam despre teatru şi mi-a spus: „Tu semeni cu cineva, cu un prieten care a fost aici... Penciulescu“. Ne-am contaminat... Arta pe care mi-a insuflat-o a fost arta de a trăi, de a fi responsabil faţă de menire şi rost, nu arta de a face regie. Regia vine ca exprimare ultimă. E o sinteză. Tu te dezvolţi, creşti şi apoi taci. Tăcerea vorbitoare din piesele lui Cehov. Şi sunetul corzii plesnite din „Livada“. Am încercat, în spectacolul de la Sibiu, magia teatrului, dar şi prezenţa ticurilor şi a degradării. Există o comuniune, între Sufleur
– artistul ratat, dar vital teatrului, şi Actorul – maestrul fugărit de glorie printr-o scenă existenţială, împlinit într-o deriziune vizibilă marcată de amintire şi uitare.   

Revenind la profesorat, de ce vă place să predaţi?

Îmi place să fiu profesor. Am un interes: contactul permanent cu cei tineri, care nu au nimic de pierdut, riscă, cred, atacă. Vreau să-mi creez un public din studenţi. Încerc un fel de iniţiere reciprocă: ei să-mi întărească vitalitatea şi eu să le întăresc înţelegerea. Câteodată se schimbă raportul şi ofer eu vitalitate şi ei înţelegere. Studenţii sunt tot timpul alţii, în timp ce eu sunt acelaşi, cel puţin aparent. Predau regie de teatru, am predat actorie şi regie de film în ţară şi în străinătate, coordonez doctorate, proiecte de cercetare. Sunt împreună cu ei.  Dar ceea ce-mi place cel mai mult în şcoală e prospeţimea. Şcoala e proaspătă şi eu pot să-i învăţ pe studenţi cum e să încerce dublu salt mortal fără plasă de protecţie dedesubt. Îi învăţ plăcerea curajului, dorinţa de a puncta... Nu-i învăţ meserie, nu le spun „aşa se face teatrul“. Teatrul nu se face niciodată aşa cum credem noi că se face, se naşte mereu de la capăt. Le spun un singur lucru, şi acesta poate e de folos: „trebuie să cunoşti, să înveţi, să ştii cât mai multe, ca să poţi da deoparte, să ignori tot ce a fost până la tine“. Trebuie să ştie că doar aşa pot arunca peste bord tot ce nu le foloseşte.

Actori model: Rebengiuc, Iordache, Constantin

Teoretizaţi foarte bine ceea se întâmplă pe scenă. Ce tipuri de actori aţi întâlnit?

Da, le vorbesc studenţilor mei de mai multe structuri actoriceşti. Actorul în cuvânt, cel care explorează replica şi creează caractere şi destine prin strălucire şi rigoare interpretativă. Victor Rebengiuc este unul dintre marii actori în cuvânt. Există actori care joacă printre cuvinte. Ştefan Iordache releva prin histrionism dimensiuni surprinzătoare, fascinante. Jocul lui era chiar spectacolul: măiestrie şi charismă. Şi mai avem privilegiul actorului dincolo de cuvinte, cel care iluminează necunoscutul existenţial prin imaginaţie creatoare, magie şi unicitate, fascinaţie emblematică a jocului: George Constantin. De fiecare dată aceşti actori îşi susţin creaţiile prin performanţe tehnice exemplare. Gândesc cu sufletul, şi mintea nu mă încurcă. Mi-a fost frică să nu evadez într-o pălăvrăgeală „reflexivă“. Să nu devin „deştept“, doar că spun lucruri pe care le cred deştepte, ci să fac lucruri simple, adevărate, să nu-mi pierd viaţa împăunat de vanitate. Spectacolul de la Sibiu mizează pe gândire emoţională. Le-am spus actorilor la repetiţie: „Aveţi grijă, trebuie să exist prin spectacol, dar nu prin ceea ce am făcut, ci prin ceea ce sunteţi voi, asta înseamnă că trebuie să-mi înţelegeţi energia şi s-o dăruiţi“. Aceasta e bucuria spectacolului. Energie şi surpare, ele împreună, sunt energia reprezentaţiei. Spun din tinereţe şi repet şi acum: „Aş vrea să mor suspinând, nu horcăind“. Aş vrea ca viaţa să fie puternică atunci când mă părăseşte. Numai aşa sufletul are zbor liber.

Ce deschidere vă oferă teatrul raportat la filmele regizate de dumneavoastră?

Mi-a dat Dumnezeu lumină şi cale deschisă să pot face teatru şi film. Bineînţeles, mijloacele sunt diferite.  Am avut elemente de filmicitate în teatru, sugestii teatrale în film. Nu mă intereseză doar specificul, mă interesează gândul, ceea ce trece... Dacă filmul mă ajută mai mult să spun ceva ce teatrul opreşte, mă lupt să fac film... Dacă teatrul îmi dă voie să am acurateţe şi o perspectivă mai mare prin repertoriu, fac teatru.

Un regizor poate fi smerit, având în vedere rolul său autoritar, de lider?

Nu ştiu. Depinde de multe, de fire, de oameni, de context. Timpurile impun multe şi nimicesc câteodată adevărurile. Teatrul e o experienţă unică pentru mine, nu o profesie.  Am trecut prin multe: boala mamei, detenţia şi suferinţa tatălui, neliniştile în familie. Ştiu ce înseamnă frica, frica adevărată. În acelaşi timp, am avut şansa unor bucurii adevărate. Sunt, până acum, singurul regizor român care a lucrat la Teatrul de Artă din Moscova, selectat chiar de cei de acolo, de Oleg Efremov. Am lucrat în Suedia, în Germania, am făcut Caragiale la Reykjavik... Au fost mari bucurii care au venit când trebuia. Energia din mine nu se va schimba niciodată, dar capătă acum rugina toamnei şi învăluirile ei.

Credeţi în Dumnezeu?

Mă rog... sunt credincios. M-am rugat toată viaţa şi Dumnezeu a fost alături de mine, de ai mei. Nu mă rog niciodată pentru teatru, pentru artă, pentru reuşită. Mă rog să fiu mai bun şi spun: „Doamne binecuvântează-mi viaţa şi moartea“. Mă rog să trăim cu smerenie, cu bunătate, cu cinste, dragoste şi respect pentru semenii noştri. Şi, astfel, am putut să fiu liber, lucrând acest spectacol fără micime şi orgoliu.


Mi-aţi povestit că aţi vizitat de curând Mănăstirea Zosin din Moldova, unde stareţ e părintele Teodosie.

Da, de curând, la Mănăstirea Zosin, am vorbit cu părintele stareţ Teodosie despre altarul de jertfe al Moldovei, pândită mereu de suferinţă şi vrăjită de tainele omeneşti. Şi cu seva acestor locuri în fibra adâncului meu, am văzut lumea la Vest şi la Est, la Nord şi la Sud, lumea noastră, albastră şi rotundă, plutitoare în călătoria prin necunoscutul timp.  

După toată experienţa, daţi totuşi verdicte definitive în spectacolele dumneavoastră, aveţi certitudini?

Spectacolele mele cultivă o relaţie de incertitudine, de conflict între realizator şi operă, între scenă şi sală. Autoritatea regizorului nu trebuie să fie declarativă, iar spectacolul trebuie să aibă un perimetru de interogaţii. Suntem şi pe scenă, şi în sală, deopotrivă. Noi propunem temele, meditaţia trebuie să treacă din spectacol în simţirea publicului. Publicul acceptă sau respinge. A fi artist nu înseamnă altceva decât tensiunea şi chinul exprimării unor emoţii împărtăşite prin har. Până la urmă, dacă ceea ce există pe scenă e adevărat pentru mine şi mă interesează, s-ar putea ca acelaşi adevăr să mai intereseze pe cineva. Iar dacă scena e doar puterea mea, ambiţia de a mă aşeza într-o ierarhie, de a mă promova, e prea puţin, foarte puţin, aproape nimic. „Drumul se face mergând“, spunea Antonio Machado. ;

Îmi place să fiu profesor. Am un interes: contactul permanent cu cei tineri, care nu au nimic de pierdut, riscă, cred, atacă. Vreau să-mi creez un public din studenţi. Încerc un fel de iniţiere reciprocă: ei să-mi întărească vitalitatea şi eu să le întăresc înţelegerea.

„Moartea e prezentă în orice spectacol“

Când v-aţi întâlnit prima dată cu ideea montării „Cântecul lebedei“ de Cehov, spectacol pe care l-aţi
f
ăcut pe scena Teatrului „Radu Stanca“ din Sibiu?

Ah, e poveste lungă... Am lucrat cu o distribuţie de zile mari „O noapte furtunoasă“ la teatrul radiofonic. Toma Caragiu, Octavian Cotescu, Victor Rebengiuc, Mariana Mihuţ, Dorina Lazăr, Virgil Ogăşanu şi Florin Zamfirescu... Şi pentru că ne-a ieşit, cum se spune, Toma Caragiu mi-a spus să lucrez cu el la Bulandra „Neguţătorul din Veneţia“. Eram excitat de idee, da’ i-am spus că până mă pregătesc, să lucrăm la Televiziune „Cântecul lebedei“ de Cehov. „Facem, de ce să nu facem, la Televiziune... Bine... Auzi, să-l încerci şi pe Teică, pe Aristide Teică, poate se leagă cu ce vrei...“. Peste câteva zile m-a sunat şi m-a chemat la el să vorbim. Eram speriat. Nu vrea să mai joace, mi-am zis. Am ajuns în apartamentul lui, un caniş negru mi-a sărit în braţe. „Bei un scotch? Am unul bun?“ Am băut, apoi a spus: „Ştii? Când am primit propunerea ta, nu ştiam piesa asta, e mai grea decât «Hamlet». Sunt atât de multe de jucat. Îmi trebuie trei săptămâni ca să vin pregătit la prima lectură...“. Intuiţie profundă a unui mare actor. Era sfârşitul lui februarie ’77. Şi a venit 4 martie... cutremurul.


Aţi avut o legătură cu totul deosebită cu Ştefan Iordache…

După ’90 l-am întâlnit pe Ştefan Iordache, cu care lucrasem în teatru şi în film. El mi-a zis: „Nu facem ceva împreună? Ceva ca să mergem prin străinătate, să umblăm prin lume“. I-am spus cum aş vrea să fac „Cântecul lebedei“, la care Ştefan mi-a spus: „Ai băut ceva?“. „Păi de ce?“, l-am întrebat. „Povesteşti cu atâta dezlănţuire, cu atâta patos. Ai băut, nu?“ „Nu“, i-am răspuns. „Şi cu cine vrei...? Sunt curios.“ „Cu Marin Moraru şi cu tine“, i-am răspuns. „Hai că-l sun acum.“ A pus mâna pe telefon, eram în biroul directorului de la Nottara, l-a sunat pe Marin, i-a zis: „Uite, sunt cu Alexa Visarion, ne-am gândit să facem împreună o piesă... Cehov“. Marin Moraru a spus: „Bine, vedem... Vorbim“. După câteva clipe, „mai bine fără Marinuş“, mi-a spus Ştefan. „Nu înţeleg“, am spus nedumerit. „E mare, e atât de bun, că mă taie... Hai să luăm un alt actor, tot bun, dar nu de strălucirea lui Marinuş.“ Zic: „Glumeşti“. „Poate glumesc, poate nu.“ Şi m-a încurcat. Şi nu am mai făcut spectacolul.

Ce v-a făcut să reluaţi proiectul cu alţi doi mari actori, Ilie Gheorghe şi Marian Râlea, la Sibiu?

Au trecut anii şi m-am întâlnit cu Constantin Chiriac la Ministerul Educaţiei, într-o comisie a Artelor Spectacolului. I-am zis: „Constantine, tu ai spectacole extraordinare la Sibiu, eu îţi propun un text, doi actori şi scena goală“. „Teatru minimalist?“, s-a interesat. „Nu ştiu.“ „Bine, încercăm, cu cine vrei?“, a zis. Cu Ilie Gheorghe. „Şi celălalt actor?“. „Nu ştiu acuma.“ „Şi scenograful?“, a insistat Chiriac. „Nu ştiu, lasă-mă
să mă gândesc, dacă vrei îţi trimit versiunea mea.“ Lucrasem la text şi ajunsesem, uşor, uşor într-o etapă în care Cehov-Shakespeare mă mărturisea.


Sunt inserturi, în spectacol, din Shakespeare, lângă replicile lui Cehov...

Textul pune în discuţie un traseu artistic, pe de o parte, magia teatrului, şi pe de altă parte, deriziunea lui, deci componentele care dau fascinaţie şi, în celaşi timp, surpare, cădere. Chemare şi căutare, Cehov, Shakespeare... Şi, pe deasupra Dostoievski... de acolo am învăţat arta histrionică şi substanţa care trebuie să fie înauntru şi să nu se vadă decât ecourile ei, să nu fie evidentă.

Personajul principal e până la urmă teatrul...

Da, la marii autori, Cehov, Shakespeare, Caragiale, Gogol, Pirandello, ... personajul principal e teatrul, o lume histrionică de diferite calibre. Deci, e lumea textelor, care naşte un text, lumea unor idei, structuri de nelinişte... Muzica din spectacol creează stări, iar emoţiile sunt date de joc, de histrionism. Jocul, ca unică expresie... aceasta a fost ambiţia noastră, nu ştiu câţi o vor înţelege... Jocul ca imagine a imaginaţiei. Spectacolul e făcut pe o scenă goală care nu e vid... are tăceri şi sunete necunoscute, clar obscur şi aşteptare... am ajuns la acest spaţiu expresiv prin el însuşi urmărind în fiecare zi cum se demontau decorurile, după spectacolele de seară. Şi, într-o dimineaţă, am văzut panourile risipite pe scenă de la nu ştiu ce spectacol părăsit.. Şi am zis că de aici trebuie să încep, din ceea ce au lăsat reprezentaţiile ce se succed seară de seară.

De ce aţi ales Sibiul ca spaţiu de reprezentare?

Această dorinţă artistică a găsit la Teatrul Naţional din Sibiu locul fertil. Chiriac şi-a asumat riscul acesta, pentru că e un risc să vii cu doi actori şi cu un text fără mare vizibilitate, prin poveste, fără ricoşeu spectacular... Iubesc scenariul "Noaptea Bufonilor". Eu l-am făcut, dar e un dar. Nu cred că noi, artiştii, avem talent, ci aptitudini, şi că primim darul de a fi creativi de la Dumnezeu. Şi atunci Dumnezeu îţi dă voie, prin operă, să fii talentat. Nu artistul creează opera, ci opera pe artist. Opera vine spre tine. Şi tu devii artistul ei, cel care o susţine... Mesagerul. Ei bine, am început repetiţiile, perioada era strictă, am optat pentru Marian Râlea, cu care nu lucrasem până atunci în teatru. Am început lecturile, şi voiam în primul rând să arăt unitatea care există între spectacolul ascuns şi creator... Îmi gândesc spectacolele şi în funcţie de spaţiul de joc. Dacă mă invita un alt teatru căutam o altă relaţie de comunicare. Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu nu e strălucitor prin clădire, ci prin intensitatea creaţiilor din interiorul lui. E locul unde sunetele noastre, şoptirile noastre, încercările de a crea prezent concret profund, dar şi ecou cu trimitere la căile magice... Spectacolul acesta e făcut din umbra uitării spectacolelor vechi.

Ce suflu nou a adus Festivalul de Teatru peste burgul Sibiul?

Dacă aş vrea să cuprind tot, întreaga minune, n-aş fi capabil să ajung până acolo. Unicitatea acestui Festival vine, pe de o parte din amplitudine şi, pe de altă parte, din anvergura de a implica întreaga comunitate. Oraşul întreg e în sărbătoare. Oraşul devine în mic - lumea. Festivalul civilizează, propune imaginaţiei trasee inedite de seducţie spirituală. Bucuria reală e că teatrul nu moare, şi noi cei care murim trebuie să lăsăm un semn, şi  semn de destin e arta teatrului.

„Spectacolul ascuns“ este şi titlul unei cărţi de-a dumneavoastră, despre Shakespeare.

E lucrarea mea de doctorat. În „Noaptea bufonilor“, nu mai e vorba, ca în „Cântecul lebedei“, despre drama, tragedia unui actor, ci despre teatru, despre teatru ca existenţă... Criticul George Banu îmi spunea că spectacolul e „despre tezaurul teatrului“, un teatru care cuprinde, pe de o parte întâlnirea, care poate fi şi întâmplătoare. În acelaşi timp, întâmplarea aceasta vine din necunoscut. Actorul a adormit în cabină după spectacol, sufleurul... Această situaţie nu face parte din accidentele minore, banale, ci din întâmplările care deschid uşile închise, parafrazând-ul pe Sartre, şi atunci, în spectacol coexistă textul cehovian şi shakespearian. Se întâlnesc, se întrepătrund. Reprezintă un univers al ideilor, exprimat printr-o ambiguitate poetică, unde tragicul şi comicul celor doi autori e sinteză şi inspiraţie.


Marian Râlea şi Ilie Gheorghe, în „Noaptea bufonilor“ (Sibiu, 2016)  FOTO: Dragoş Dumitru

„Sunt încă în plină energie, sunt în putere“

Aţi avut sentimentul unui spectacol de final?

Sunt încă în plină energie, sunt în putere. Dar totdeauna există un final. În „Noaptea Bufonilor“, pătrund mai adânc, mai neliniştit, mai temător teatrul. Orice lucru care duce în adâncime este şi drumul spre sfârşit. Există în spectacol o undă testamentară. Cum există şi în filmul „Ana“, făcut în 2014. Acolo e umbra Meşterului Manole, film pe care nu am putut să-l fac niciodată, dar l-am imaginat căutându-mă. Obsesia repertoriului cehovian, pe care l-am încercat pe scenă în diferite variante, şi a celui shakespearian pe care nu l-am făcut în România, ci doar în străinătate, mă stăpâneşte. Dacă teatrul e întâlnire, pentru mine această întâlnire reprezintă întotdeauna şi o mare nelinişte, povară a bucuriei. Mesajul destăinuit poate să fie ultimul, deci, trebuie să aibă însemnătate, rost.

Vă urmăreşte ideea morţii în creaţiile dumneavoastră?

Putem muri banal, la colţul străzii, de inimă, de cunoscute, de necunoscute boli, de prostie, de ură, de accidente... Orice mărturie are la mine această pecete: poate fi ultima. Moartea e prezentă, partener în orice spectacol. Nu moare teatrul, dar mor artiştii. Moartea e şi în „Ana“, şi în „Înghiţitorul de săbii“. Sunt temele temei mele. Cred că un artist care are o voce distinctă nu e divers, e obsesiv, el trăieşte din lucrurile care chiar îl stăpânesc. Nu e histrionul ideilor, ci exploratorul lor. Cel care le caută le găseşte sau nu le găseşte, nu vom şti niciodată. Poate de asta fac teatru, de asta scriu articole, cărţi, de asta mă duc la Universitate. Dacă va fi vreodată un moment în care îmi voi spune: „Da, ăsta e spectacolul! Da, acesta e filmul!“, atunci, în clipa aceea, aş renunţa la tot, la teatru şi la film şi aş fugi cât mai departe să-mi regăsesc întrebările. ;

Dumnezeu îţi dă voie, prin operă, să fii talentat. Nu artistul creează opera, ci opera pe artist. Opera vine spre tine. Şi tu devii artistul ei, cel care o susţine. Mesagerul.

Ce proiecte aveţi?

Am în minte trei scenarii de film... O poveste adevărată despre calvarul unei măicuţe de la Mănăstirea Agafton, de lângă Botoşani. Un destin în care tragismul e bogat în curăţenie umană. Are dimensiuni esenţiale... Un alt subiect aduce în prim plan deruta şi frenezia tragicomică a unor foşti artişti muzicieni, care acum la bătrâneţe încearcă ca ultimă iluzie de creaţie mărturisirea, dar opera gândită cândva în tinereţe, pe care atunci cenzura a interzis-o, s-a pierdut... Degradaţi, naivi, pătimaşi, ridicoli şi cu unde de măreţie în ei încearcă o evadare undeva la cascada celor 7 izvoare din Bucegi pentru a renaşte opera uitată... dar lumea noastră e mereu pândită de mistificare şi manipulare... Şi o comedie de situaţie, sarcastică, violentă, aşa cum sunt marile comedii caragealiane despre căsnicie, parvenire, bani, bani şi putere şi... anturajul contemporan.

Pe scenă, aş încerca undeva la un teatru unde am mai lucrat, un Cehov – Un duel în ziua nunţii, un Shakespeare visat – Coriolan... Aproape sigur voi debuta pe scena independentă. Fostul meu student Andrei Grosu şi soţia sa Andreea Ioana care au născut teatrul „UNTEATRU” de reală vizibilitate artistică, m-au invitat să lucrez un Caragiale... Gest de aleasă nobleţe... O teatralitate de calitate dă mai multă bogăţie filmicităţii, şi o filmicitate asumată real poate să înnobileze teatralitatea. Totul e să nu facem din Shakespeare un Broadway comercial, iar din film succese ce mediocrizează. Pentru că nu e bine aşa. Sigur nu e bine.

FULBRIGHT PENTRU TEATRU ŞI FILM. ŢNU ARTISTUL CREEAZĂ OPERA, CI OPERA PE ARTIST"

Numele: Alexa Visarion

Data şi locul naşterii:  11 septembrie 1947, comuna Băluşeni, judeţul Botoşani

Starea civilă:
Căsătorit, are doi copii.

Studiile şi cariera: 

 În 1965-1966 urmează cursurile Facultăţii de Drept ale Universităţii Bucureşti.

 În 1971, a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale“, Bucureşti, clasa de regie teatru a lui Radu Penciulescu.

 În 1983 primeşte prima bursă Fulbright, program de Cercetare şi studiu în domeniul teatrului în SUA, şi îşi desfăşoară activitatea în universităţi din California, Dallas şi Milwaukee.

 Între 1985 şi 1986, este invitat ca profesor la Universitatea Texas în Dallas.

 Între 1986 şi 1988, îi este acordată o nouă bursă Fulbright  şi susţine cursuri în domeniul filmului la universităţi din Los Angeles, New York şi Boston.

 A regizat filmele: „Înainte de tăcere (1978), „Înghiţitorul de săbii“ (1981), „Năpasta“ (1982), „Punct şi de la capăt“ (1985), „Vinovatul“ (1991), „Luna Verde“ (2008), „Ana“ (2014). 

 În prezent, este profesor universitar, conducător de doctorate la UNATC.

 În 2005, a primit premiul Uniter de Regie pentru întreaga activitate.

În acelaşi an, a obţinut premiul  Uniter pentru regia serialului radiofonic „Un duel în ziua nunţii“ după A.P. Cehov.

 În 2008, a primit premiul „Aristizza Romanescu“ al Academiei Române, pentru întreaga creaţie teatrală şi cinematografică.

Locuieşte în: Bucureşti

 

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: