Regizoarea Andreea Borţun: „Fac artă ca să mă înţeleg“

Regizoarea Andreea Borţun: „Fac artă ca să mă înţeleg“

Scenarista şi regizoarea Andreea Borţun

BRD-Groupe Société Générale, partener al Festivalului Ideo Ideis, face cunoscuţi artiştii implicaţi în cadrul evenimentului desfăşurat între 1 şi 9 august, la Alexandria, prin intermediul unui proiect editorial care include o serie de 10 interviuri publicate de adevarul.ro. Astăzi, adevarul.ro deschide această serie prin publicarea unui interviu cu scenarista şi regizoarea Andreea Borţun (25 de ani), cofondator al Festivalului Ideo Ideis.

Ştiri pe aceeaşi temă

Textele, semnate de jurnalista Gabriela Piturlea (Decat O Revista/ Sub25), sunt publicate şi pe platforma Scena 9 dezvoltată de BRD, pentru a susţine proiectele culturale în care se implică banca. 

Care sunt momentele când simţi cel mai acut impactul Ideo Ideis, festivalul de teatru tânăr pe care l-ai co-fondat acum 10 ani la Alexandria?

Andreea Borţun: Anul trecut am plâns la toate atelierele de actorie la care m-am dus. Eu sunt un om care stă foarte mult în capul lui. Nu sunt un scriitor observator, sunt un scriitor foarte introspect. Dar aş vrea să pot să intru în mintea cuiva. Mi s-ar părea senzaţional. Şi tocmai în codiţiile astea, la ateliere ai surpriza aia de a pătrunde în mintea cuiva. Acolo e un spaţiu foarte intim în care liceenii au un task şi task-ul e să se exprime. Sunt lucruri la care tu poate nu te-ai gândit niciodată, sunt formulări care ţi se par complet noi. Când îi vezi cum se mişcă, cum aleg să facă nişte mişcări pe nişte sunete e ca şi cum descoperi un om şi asta mi se pare foarte emoţionant. Am acolo acces la un tip de autenticitate care lipseşte în tipul de raport clasic între oameni.

Ţie ce ţi-a adus teatrul în liceu? Cum te-a completat?
Cel mai important lucru cred că au fost oamenii pe care i-am cunoscut. Eu eram un copil care nu avea foarte mulţi prieteni. Lumea mă ştia pentru că eram la consiliul elevilor, mergeam la olimpiade, dar nu eram populară. Şi tot timpul mi-am dorit un grup de prieteni. În momentul în care am ajuns în trupa de teatru, am dat de unul. Erau nişte oameni complet diferiţi de cei pe care-i cunoscusem, nişte oameni care citeau, care ascultau jazz. La primul meu festival, în Bacău, mi-au cumpărat Exilul şi împărăţia lui Albert Camus de la un anticariat, iar tipul de acolo mi-a făcut vreo şapte CD-uri cu Nina Simone şi Thelonious Monk. Era Oana, care făcea rost de tot felul de liste cu filme de referinţă de la cinefili obsedaţi. Erau alte două prietene cu care chiuleam de la şcoală, din Alexandria, şi mergeam până la Bucureşti cu maşina, în Green Hours, să ne bem cafeaua. 

Prietenii mei buni din copilărie sunt oamenii ăia şi sunt nişte oameni pe care realmente pot să mă bazez. Dacă pic într-un fel sau altul, are cine să mă prindă.

Ce ţi-a lipsit în adolescenţă?
O relaţie romantică. Am avut relaţii foarte scurte, la distanţă. Dar nu iubirea aia de liceu. Şi asta mi-a lipsit destul de tare, pentru că nu aveam acces la o parte a firii mele, care era cum sunt eu în raport cu o altă persoană. Şi a trebuit să învăţ chestia asta un pic mai târziu.

Te-a afectat în vreun fel atenţia pe care ai primit-o odată cu Ideo Ideis? Cum a fost când a început să se vorbească constant despre tine şi Alex Ion, co-fondatorul festivalului, ca nişte copii minune din Alexandria?

Asta vine cu multe avantaje şi dezavantaje. Aş încuraja pe oricine să facă ce-am făcut eu, dar ajungi să fii foarte mult imaginea pe care ceilalţi o au despre tine în perioada în care ar trebui să te dezvolţi, să începi să înţelegi cine eşti. Eu pot să fiu coerentă, dar nu mai sunt naturală, îmi pun o mască în momentul în care sunt într-un discurs, sunt mai protocolară. Şi nu mi-am lăsat partea mea relaxată să fie afişată public absolut deloc – un copil care de fapt se bucură de o mare treabă care s-a întâmplat. Nu, era copilul ăla care ştia ce a construit şi care sunt paşii următori şi care sunt problemele. Foarte multe dintre alegerile mele au fost în funcţie de ce credeam că ar trebui să vadă ceilalţi în alegerile astea. Din păcate, este un lucru care contează pentru mine mai mult decât ar trebui, şi anume părerea celorlalţi despre mine.

Ce frici ţi-ai confruntat făcând Ideo?

Când eram mică nu prea aveam frici, asta e mişto. Mie nu mi-a fost frică atunci când a început de ce se întâmplă dacă nu iese. Nici nu-mi puneam problema că nu iese.

Acuma-ţi pui?
Da, asta e enervant. La un moment dat eram la Berlin cu o prietenă care făcea fotografii la evenimente. Şi într-o zi a zis: „eu trebuie să plec, aparatul ăsta e un 5D, dacă ţi-l setez, te descurci.” Eu fac poze foarte urâte, dar am zis că o ajut. Şi a venit ziua de dinaintea plecării ei şi mi-a pus aparatul ăla în mână. Şi m-au apucat toate fricile. Eram în autobuzul spre Alexanderplatz, unde aveam de fotografiat o festivitate de premiere, şi mi-aduc aminte atât de clar traseul ăla în care am conştientizat: „oamenii ăia o să câştige nişte premii, vor să rămână cu imaginea acelui moment. N-o să aibă din ce să aleagă, o s-o fac şi pe prietena mea de cacao.” Şi apoi mi-am dat seama: de ce să privesc chestia asta ca pe un potenţial eşec versus să nu mă gândesc că încerc o chestie nouă de care mi-a fost frică, îmi depăşesc frica asta, încerc să fac cât de bine pot eu urmând sfaturile prietenei mele şi ceva bun trebuie să iasă. Hai să merg ca într-o aventură şi să nu mă gândesc ce-ar putea să iasă prost şi la certitudinea faptului că o să iasă prost. Şi mi-am dat seama că asta e o chestie inoculată. Toată mentalitatea asta prăpăstioasă cu drobul de sare.


Apropo de inconştienţa adolescenţei, te mai arunci cum te-ai aruncat la Ideo?
America ce crezi că e ? Este fix asta. Eu drive cum am avut când am făcut Ideo n-am mai avut de atunci. Tipul de chestie care să te ardă atât de tare în interior, să vrei să faci orice ca treaba aia să se întâmple. Şi de ani de zile mă întreb când o să apară momentul următor. Pentru că e clar că dacă o să intru în etapa aia, atunci o să se întâmple ceva cu mine, o să vină o schimbare. Când am aflat că m-au acceptat la facultate la New York [la masterul de Creative Writing din cadrul The New School], am sunat-o pe mama la 2 jumate noaptea, am început să urlu, am început să plâng şi eram fericită.

Nu mai fusesem fericită de foarte multă vreme. Pentru că eu cred că mai tot timpul mi-am dorit să scriu, şi nu scenarii. Şi mi-am dat seama că forma literară e mult mai potrivită cu nevoia mea de creare de lumi. 

De unde nevoia de a fi nu doar scenarist, ci şi regizor?

E vorba de a vrea să duci un lucru până la capăt. De ce prefer să fac eu asta? Pentru că mi se pare că altfel aş fragmenta gândul de la care am pornit.


Cum ţi-a venit ideea pentru scurtmetrajul Blue Spring?
Voaiam foarte tare să lucrez cu Nicoleta Hâncu. Şi mi-am adus aminte că aveam o povestioară din facultate cu un personaj feminin la un muzeu din Alexandria. Şi am scris un scenariu fără vorbe pentru ea. E despre o tipă de 30 de ani care e muzeograf şi despre ultima ei zi cu prietenul ei (jucat de Rareş Andrici), un licean care se mută din oraş a doua zi.

Şi de ce simţi că ţi-a reuşit?
În primul rând pentru că tot ce mi-am imaginat înainte a ieşit întocmai. Nu e discrepanţă între ce visam şi cum arată acum ca produs final.

De ce faci artă?

Zice Charlie Kaufman la un moment dat că ce face arta e că te face să fii mai puţin singur. Şi asta cred eu că e misiunea ei, aceea de a arăta onestitatea, autenticitatea şi slăbiciunea. Mă uit la un film şi îmi dau seama că nu sunt singură. Că scenaristul n-a inventat treaba aia, din moment ce eu mă regăsesc în ea. Mie mi-e foarte frică de avion şi mă simt mult mai OK în momentul în care mă urc cu nişte cunoscuţi, pentru că mă gândesc că dacă avionul se prăbuşeşte, o să mor alături de oameni la care ţin. Când sunt singură, de la coadă sau din sala de aşteptare stau şi vânez un om care-mi place - dacă-s doi, cu atât mai bine - îi localizez în avion şi ştiu măcar că e cineva acolo cu care am senzaţia că am ceva în comun.

Apropo de artă, clar o fac ca să mă înţeleg. Am nevoie să dau afară nişte lucruri ca să pot să înţeleg nişte lucruri. Ce-mi doresc foarte tare e ca până în momentul în care o să mor să fiu suficient de înţeleaptă încât să nu-mi mai fie frică de moarte. Ăsta e scopul. Şi ca să devin un om mai înţelept, trebuie să înţeleg mai multe lucruri despre mine şi despre lumea în care trăiesc.

(Interviu publicat pe platforma Scena 9)

 

Profil Andreea Borţun

Născută : 12 iulie 1990 în Alexandria
Studii: UNATC Facultatea de Film, secţia Scenaristică
Familie: este singură la părinţi.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: