Pelicula din 1957 al cărei cap de afiş era Henry Fonda a fost nominalizată pentru premii la câteva mari concursuri internaţionale –Oscar, Globul de aur, Bafta, Berlinala-  ba chiar a şi primit câteva. În 1997, se va turna un remake ce se recomanda prin prezenţa pe afiş a marelui actor Jack Lemon, remake la rându-i bine primit de spectatori.

Numai că înainte de a fi scenariul unui film, 12 oameni furioşi a fost o extrem de jucată piesă de teatru scrisă de Reginald Rose. Care venea în teatru dinspre televiziune. Un detaliu ce nu e tocmai minor fiindcă însuşi filmul lui Lumet împrumuta în gramatica sa câteva ceva din tehnica micului ecran, ca, de pildă, planuri apropiate sau panoramice lungi pe feţele actorilor. 

Televiziunea avea să marcheze destinul piesei lui Rose şi în spaţiul cultural românesc. Iată, bunăoară, mi-a fost destul de greu să aflu unde şi când, pe ce scene din ţară a fost jucată piesa. Dificultatea aceasta mi se pare cum nu se poate mai nefirească pentru o ţară civilizată cum se reclamă a fi România, dar perfect explicabilă pentru indiferenţa generalizată a mai tuturor factorilor zişi „responsabili” faţă de memoria ei culturală. Pare-se că prima reprezentare s-ar fi săvârşit în 1965 la Teatrul „Nottara”, iar cea de-a doua în 1967 la Secţia maghiară a Teatrului Naţional din Târgu Mureş. În 1968, 12 oameni furioşi  era înscenată de un regizor pe nume Franz Auerbach la Teatrul Evreiesc de Stat, iar 9 ani mai târziu scrierea a avut parte de o nouă montare la Teatrul de Comedie, regizor fiind George Teodorescu.

Dacă, aşa cum spuneam, nu e tocmai la îndemână să reconstitui istoricul destinului românesc al piesei lui Reginald Rose, e mai uşor să afli detalii despre spectacolul de televiziune regizat de Petre Sava Băleanu, spectacol ce a însemnat o piatră de hotar în destinului acestui gen de teatru. A fost, fără doar şi poate, un spectacol bun. Chiar foarte bun. S-a difuzat în noiembrie 1965 şi îi avea în distribuţie pe câţiva mari actori ai vremii precum Silviu Stănculescu, George Constantin, George Mărutză, Emanoil Petruţ, Cristea Avram, Amza Pellea, Emmerich Schäffer, Mircea Anghelescu, ş.a. Au scris despre el elogios Dumitru Solomon în revista Teatrul şi Ecaterina Oproiu în Contemporanul, iar istoria i-a fost minuţios reconstituită de criticul Constantin Paraschivescu în cartea Petre Sava  Băleanu- Cavaler fără iluzii, apărută la editura Fundaţiei Culturale „Camil Petrescu”, dar şi în lucrarea de sinteză Exploratori la polul visului- Teatrul Naţional de Televiziune vă prezintă… Încă o dovadă a valorii montării de la Teatrul tv avem prin faptul că, în cronica dedicată spectacolului de la Teatrul de Comedie, cronică publicată în revista Teatrul, Mira Iosif o rememorează punând-o într-un fel în antiteză cu ceea ce a văzut în 1977 pe scena de scândură.

Excelentul critic de odinioară al revistei de specialitate aşeza piesa lui Reginald Rose alături de scrieri precum Revolta de pe Caine, Dosarul Andersonville, Vrăjitoarele din Salem. Toate construite ca meditaţii profunde asupra ideii de justiţie, asupra raportului dintre lege şi dreptate. Mira Iosif socotea că la mai bine de 20 de ani de la scriere (1955), 12 oameni furioşi e o piesă oarecum depăşită. Se prea poate ca în acel moment chiar aşa să fi stat lucrurile, poate şi pentru că, în condiţiile statului totalitar românesc, nimănui nu îi mai stătea gândul nici la justiţie, nici la adevăr, nici la lege câtă vreme ele erau înfăptuite după vrerea şi dictarea partidului şi ale Statului totalitar.

Nu ştiu ca din 1990 până în 2014 vreun teatru profesionist să se fi gândit să reintroducă piesa lui Reginald Rose în circuitul repertorial. Poate pentru că nimeni nu şi-a mai amintit de ea, poate fiindcă nu e uşor de montat căci e nevoie de 12 actori foarte buni în absenţa cărora nici nu poate fi vorba despre reuşită, poate deoarece unii se tem de caracterul static al scrierii. 12 oameni furioşi e o piesă-dezbatere, o piesă tip proces, o piesă bazată pe argumentaţie, pe replică, pe supremaţia tehnicilor de persuasiune. O piesă de nuanţe, de acumulări progresive ce conduc la răsturnări de convingeri, fie ele reale sau superficiale. Pe identificarea acestor nuanţe şi pe transferarea lor în jocul actoricesc se cuvine să se concentreze munca directorului de scenă.

Redescoperirea textului s-a produs la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca, iar cel ce a readus-o în actualitate e un regizor tânăr, din ce în ce mai sigur pe meserie, din ce în ce mai confirmat ca valoare artistică. Regizorul se numeşte Tudor Lucanu. A făcut mai întâi studii de actorie şi abia apoi de regie ceea ce reprezintă un avantaj care se decontează avantajos, folositor, în felul minuţios cu care tânărul artist se arată a şti să lucreze cu actorii.

Piesa se fundamentează pe o structură clasică. Pe ceea ce se numeşte unitatea de timp, de loc şi de acţiune. Într-o sală anexă a unui tribunal, 12 juraţi, aleşi în conformitate cu regulile sistemului juridic american, oameni de vârste diferite, de profesii diferite, cât se poate de diferiţi ca indivizi trebuie să îl condamne la moarte sau să îl achite pe un tânăr acuzat de patricid. Juraţii au asistat la partea publică a procesului, au ascultat mărturiile şi, din câte se pare, nu vor avea defel o misiune dificilă. Mai toate dovezile şi toţi martorii îl incriminează pe nevăzutul tânăr. Juraţii în cauză pătrund cu paşi siguri în sala impozantă ce le-a fost rezervată, constată nemulţumiţi că acolo e din cale afară de cald, că nu funcţionează ventilatoarele. Motive în plus să dorească să părăsească cât mai repede spaţiul acesta închis, masiv, neprimitor. Mai ales că unii au deja un program făcut. Numai că pe neaşteptate, unul dintre ei, juratul numărul 8, excelent interpretat de Matei Rotaru, creează o breşă în convingeri şi în unanimităţi.


Interesul spectacolului şi marele merit al lui Tudor Lucanu constă în felul în care îşi convinge spectatorii să urmărească lărgirea acestei breşe, repoziţionările unora dintre protagonişti. Operaţiuni ce nu rămân fără consecinţe în rândul spectatorilor, implicaţi şi ei emoţional, non-verbal în dezbaterea ce riscă să dobândească pe alocuri un caracter contondent. Nu cred că exagerez dacă spun că e un fel de atipic „teatru sport” ceea ce vedem pe scenă. Un spectacol cu suporteri abil recrutaţi din rândul publicului de tabăra din ce în ce mai consistentă a celor ce mai întâi se îndoiesc de vinovăţia tânărului şi care, în cele din urmă, ajung să o consfinţească prin votul lor. E, de asemenea, un fel de joc de şah cu piese sacrificate, câştigate, reciclate construit pe scenă de regizor, ideea jocului de şah fiind sugerată şi de felul în care scenograful Adrian Damian a conceput pardoseala sălii în care se consumă confruntarea celor 12 oameni altminteri atât de deosebiţi ca fel de a fi, ca temperament şi condiţie socială, ca înzestrare intelectuală. Cu toţii cu vulnerabilităţi ba fizice, ba afective, ba de istoric personal ce transpar ca atare în reacţiile lor ca şi în jocul actorilor Ovidiu Crişan, Ruslan Bârlea, Ionuţ Caras, Miron Maxim, Radu Lărgeanu, Cătălin Codreanu, Cătălin Herlo, Cornel Răileanu, Cristian Grosu, Petru Băcioiu, Emanuel Petran care se prezintă asemenea unei echipe perfect sudate. Lucru important şi demn de semnalat: omogenizarea dorită nu s-a operat prin anularea personalităţilor creatoare puse eficient în slujba personajelor în diferenţierea cărora un rol deloc minor având detaliile de costum bine cumpănite de Adriana Grand.     

Teatrul Naţional din Cluj-Napoca- 12 oameni furioşi de Reginal Rose; Traducerea: Eugen B. Marian; Regia: Tudor Lucanu; Decorul: Adrian Damian; Costumele: Adriana Grand; Cu: Ovidiu Crişan, Ruslan Bârlea, Ionuţ Caras, Miron Maxim, Radu Lărgeanu, Cătălin Codreanu, Cătălin Herlo, Matei Rotaru, Cornel Răileanu, Cristian Grosu, Petre Băcioiu, Emanuel Petran; Data reprezentaţiei: 29 martie 2015