Când la începutul anilor ’90, Victor Rebengiuc a intervenit în politică exprimând mai degrabă o viziune morală asupra ei decât adoptând o strategie el mi l-a amintit atunci pe Yves Montand. Dupa ce în 1956, după represiunea sângeroasă de la Budapesta, în ciuda tuturor sfaturilor, Montand s-a dus să cânte la Moscova şi în ţările din Est – a trecut atunci şi prin Bucureşti – el nu se sfia apoi să-şi critice propriile iluzii.

Şi juca în filmul lui Costas Gavras, Z, film despre teroarea proceselor comuniste la Praga. Apoi, Montand şi-a radicalizat progresiv poziţia până a face o celebră intervenţie la televiziune unde, fără nici o precauţie, el denunţa totalitarismul comunist şi dictatura sovietică. Montand mi-a apărut atunci ca o expresie a actorului implicat, a actorului moral. Asemeni lui Victor Rebengiuc cîţi va ani mai târziu.

Pe Victor Rebengiuc l-am descoperit în Cum vă place, spectacolul lui Liviu Ciulei, dar, atunci, regizorul m-a marcat mai mult decât actorul. Apoi, revăzându-l ciclic, în spectacolele de la Teatrul Mic el mi-a apărut ca o personificare a moralei pe care Radu Penciulescu o reprezenta. Întotdeauna un proiect teatral se citeşte mai clar atunci când regizorul şi interpretul său fetiş se confundă într-o postură comună: ei vorbesc împreună. Vocile le sunt indistincte. Unul îl ajută pe ceălalt. Istoria spectacolului modern e marcată de asemenea întâlniri  încât putem spune că regizorul care nu şi-a găsit actorul – fetiş e un regizor orfan.

Victor Rebengiuc a însemnat pentru noi o versiune etică a actorului, nici cabotin, nici marginal, o versiune „camusiană“ a omului, cea care, dincolo de texte şi roluri, îi era proprie lui Radu Penciulescu. De altfel, când Andrei Şerban îl va distribui în Brutus din Iulius Cezar el nu va face decât să confirme această asimilare a actorului Rebengiuc cu etica. Şi, confirmare suplimentară, în neuitatul Vicar pus în scenă de Penciulescu, la Bulandra, el va personifica rezistenţa indestructibiă la rău şi confortă prin rectitudine etică.

Atunci, Rebengiuc m-a sedus prin afirmarea purităţii omului în lume, puritate nu eroică, ci umană, cotidiană şi concretă. Puritate nu doar principiaă, ci puritate personaă, căci, asemenea lui Penciulescu, el invită a fi prezent în lume fără a capitula. Rari sunt actorii în care identificăm o conduită umană atât de explicită. Rebengiuc face parte dintre ei. Şi de aceea când l-am regasit în ’90, în plină luptă, n-am fost surprins: în viaţă recunoşteam vechea imagine scenică cu care de atunci îl identificam.

Apoi l-am revăzut, uimit şi câteodată derutat, într-o altă postură, nicidecum, ca odinioară, etică, ci agresiv cinică. După douăzeci de ani de separaţie, actorul care personifica expresia însăşi a moralei se compăcea în zaţul mahalalei, „eroul etic“ sfârşea în caricatura de carnaval sau în deşeu uman. Cu excepţia lui Moromete…

Mă îndepărtam atunci de Victor actorul, fără îndoiaă pentru că eu însumi nu mă puteam disocia de motivele pentru care îl iubisem odinioară, dar, în acelaşi timp, descopeream omul care, asemenea lui Montand, îmi apărea ca o personificare în care recunoşteam interpretul – responsabil. Dincolo de scenă şi de ecran, fiecare, în felul lui, se implica pentru a apăra valori ce legitimează viaţa ca act social.

Nici unul nici ceălalt nu invoca „spiritualităţi“ străine Occidentului, căci ei afirmă nevoia acestei clarităţi morale care ne permit aici, în Europa, să trăim împreună. Montand şi Rebengiuc, fiecare în felul său, depăşesc condiţia de actor pentru a vorbi şi se exprimă în numele lor personal. Rebengiuc nu e prizonierul ficţiunii, el îndrăzneşte  să vorbească la persoana I. De aceea poate e atât de cinematografic.

Rebengiuc mi-a apărut ca o exemplificare a moralei în act, şi nu numai a moralei formulate, reprezentate scenic, văzându-l în Danaidele, spectacolul lui Silviu Purcărete. El aducea acolo precizia obsesionaă a unui artizan de teatru care, într-o limbă străină, departe de contextul local, se impunea prin precizie şi exactitudine fără a sacrifica însă  darul de sine.

Din nou, pe un platou, asemenea lui Penciulescu, Rebengiuc m-a fascinat prin morala lucrului. Ei se regăsesc la toate nivelele. Ca şi la acela al discreţiei, căci, cum aş putea să uit dimineaţa în care Mariana Mihuţ, soţia lui, repeta şi el, pentru a nu deranja, n-a intrat în sală preferând să aştepte afară, în stradă. Ca atunci când Grotowski, venind să-l vadă pe Brook n-a întrerupt repetiţia şi eu, recunoscându-l, la intrare a trebuit să-i previn „marele prieten“. Rebengiuc respectă morala teatrului, dar în acelaşi timp nu încetează să-i denunţe pe impostori.

Drumul către împlinire mi s-a părut atins în ultimul film al lui Lucian Pintilie, căci acolo Rebengiuc reuneşte cele două drumuri, morala şi deriziunea. El mi-a apărut ca un Lear deposedat de putere, abandonat şi marginalizat, şi, în acelaşi timp ca o Vitoria Lipan, exasperat de imoralitate şi viciu. Din această tensiune explodează actul asasin! Şi în acest gest ultim am avut sentimentul că se reconciliau aceste două figuri exemplare care, la vârste diferite, l-au acompaniat pe Victor: Penciulescu şi Pintilie. El încarnează pacificarea lor şi a valorilor opuse pe care fiecare dintre ei le apară.

Rebengiuc, în marile sale creaţii, dincolo de joc, a reprezentat mereu un raport cu lumea. Şi de aceea, spre deosebire de alţii, el e mai mult decât un actor….

P.S. Îmi permit să relatez public o mărturie a lui Radu Penciulescu fără a-i fi cerut permisunea, dar uneori vorbele răspândite în jur merită reţinute. Pentru minte şi pentru inimă, împreună. Vorbind despre actori, despre marii actori şi despre aptitudinea lor de a se revela ceea ce e dincolo de rol, Radu îmi vorbea şi despre importanţa regizorilor care descoperă în ei acea dimensiune secretă pe care apoi, în lucru, caută să o integreze:

„Această dimensiune nu e aceeaşi de-a lungul vieţii. Eu când l-am distribuit pe Victor vedeam în el un om tânăr, fragil şi romantic. Aşa l-am simţit tot timpul. Pur. Apoi, a venit Pintilie şi m-a făcut să descopăr ceea ce eu ignoram şi nici nu bănuiam: Victor ca actor concret şi violent. Actor al mizeriei umane, al mocirlei şi al mediocrităţii. Actorul din el vorbea mereu, dar de asta data spunea altceva decât ceea ce văzusem eu. Acum cred că Victor a ajuns la alianţa între cele două dimensiuni, le reuneşte pe amândouă şi de aceea aş vrea să mai lucrez o dată cu el. Îmi visez să pun în scenă un Harold Pinter cu Victor tocmai pentru a mă bucura de această împlinire deplină la care a ajuns ”.

(Radu Penciulescu)

Diagrama drumului parcurs de Victor Rebengiuc nu mi se pare că poate fi mai clar desenată …din interior! Şi de aceea, din exterior, am îndrăznit să o divulg.

Textul a apărut în monografia Victor Rebengiuc, omul şi actorul, de Simona Chiţan şi Mihaela Michailov, publicată de Humanitas în 2008.