Rapunzel cu semne noi

Piese din teatrul pentru publicul tânăr.

În conferinţa din cadrul Festivalului Internaţional al Teatrului de Animaţie „Bucurii pentru copii. Spectacole de colecţie”, organizat de Teatrul Ţăndărică, Stephan Rabl (membru în Comitetul Executiv Internaţional ASSITEJ, actor, regizor şi director artistic al unor festivaluri de prestigiu din Austria), dădea exemplu de numeroase experimente din teatrul pentru publicul tânăr.

 „În teatrul pentru adulţi, există multe stiluri. Uităm că acelaşi lucru s-ar potrivi şi pentru copii, şi pentru tineret. În teatrul pentru copii, adulţii se gândesc mai degrabă la lucruri de acum douăzeci de ani”, opina profesorul Rabl, atenţionând, totuşi, că „există mult mai multe posibilităţi”.

Stephan Rabl Pentru şi-a ilustrat teza cu extrase video din producţii noi, interdisciplinare, cu dans contemporan, media şi muzică modernă, scrisă de compozitori pentru fiecare spectacol. Un mod de a forma din fragedă pruncie publicul, familiarizându-l cu mutaţiile din estetica zilelor noastre.

Ce se întâmplă la noi? Mai nimic din toate acestea. Teatrul nostru se îndreaptă către aceleaşi poveşti frumoase, clasice, în care inventivitatea creatorilor trebuie să se muleze pe schemele tradiţionale.

Dacă lumea occidentală se adresează copiilor de peste doi ani deja cu propuneri moderne, care cuprind diversitatea de mijloace menţionate, copiii din România, lipsiţi de această alternativă, se adâncesc în continuare în mirajul poveştii spuse clasic. Şi, totuşi, în spectacolul Rapunzel, ultima premieră a Teatrului Ţăndărică, în regia lui Gavriil Pinte, pare să se strecoare o direcţie nouă. 

Fără să-şi dea seama, prichindeii iau contact cu o formă incipientă de metadiscurs teatral. Păpuşile vorbesc, iar actorii care le mânuiesc, deveniţi la rândul lor personaje, îşi exprimă atitudinea faţă de ceea ce se întâmplă pe scenă. Se croieşte astfel, cu cusăturile la vedere, o relaţie permanentă între poveste, text şi personaj.

Îmbrăcaţi în costume de zi cu zi, actorii merg cu păpuşile prin public, respectând intenţia regizorului de a răstălmăci o parte din mirajul clasic. Când, după un dialog cu publicul şi cu actorii, Povestitoarea va decide „renunţăm la vrăjitoarea cea bună pentru că e bună”, actorii se grăbesc să ia atitudini umane faţă de ceea ce se întâmplă în poveste. Când aceeaşi Povestitoare cere „Un zid!”, sosirea acestuia va fi pregătită cu muzică şi suspans. Fapt nou, articulaţiile interioare ale spectacolului sunt pe jumătate expuse. Ritmul e sprinten, iar construcţia, cu siguranţă, modernă.

În spatele meu, un băieţel se plânge dezamăgit: „E cu oameni, nu cu păpuşi!”. Cu toate acestea, în anumite momente, în lipsa iluziei date de păpuşi, interpreţii par chitiţi să deconspire convenţia.

Singurul personaj care se menţine în tiparul clasic din istoria teatrului, îmbrăcat, de altfel, în costum somptuos, rămâne Povestitoarea. Faţă de textul acesteia şi de întâmplările de pe scenă personajele au reacţii diferite. Actorii (evident, nu ei ca persoane, căci nu părerile lor le auzim neapărat) pun distanţă critică faţă de identităţile pe care le vor împrumuta pe parcursul poveştii.

Curios să descifreze relaţia între toate aceste entităţi, regizorul Gavriil Pinte va găsi soluţii noi şi haioase să integreze sala, cum se întâmplă la coborârea vertiginoasă, pe frânghie, a păpuşii-vrăjitoare, de la balcon pe scenă, pe deasupra capetelor tuturor.

În rest, povestea în sine păstrează structura clasică. Din când în când, un element de decor de mari dimensiuni, nu neapărat plăcut ochiului, întruchipează grădina unde creşte planta pe nume rapunzel, cea care dă şi titlul spectacolului. În schimb, cele trei păpuşi, Vrăjitoarea, Prinţul şi mai ales frumoasa Rapunzel, sunt expresive foc.

Printre momentele cele mai savuroase se numără cele în care Rapunzel îi trage cu ajutorul scripeţelului, pe părul ei frumos, pe vrăjitoare şi pe prinţ, în turnul unde stă închisă fără ferestre şi uşi. Sau coregrafia spectaculoasă a păpuşii-prinţ care, orbit după căzătura din turn, va trebui la un moment dat să meargă pe scânduri mobile, dovadă palpabilă a măiestriei actorilor-păpuşari.

Construcţia spectacolului îi obligă pe artiştii din rolurile amintite la reacţii proaspete. De o parte, avem istoria teatrului, cu structură, poveste şi interpretare tradiţională, ca în cazul Povestitoarei, de cealaltă o interpretare modernă, adaptată la mutaţiile epocii. E un mod nou de a face teatru de păpuşi care ar trebui salutat, căci spectacolul câştigă un aer îndrăzneţ, nu prea des întâlnit în producţiile destinate copiilor şi tineretului.