Rămăşagul Ancăi Sigartău

Devenită în urmă cu foarte puţin timp, să fie patru sau cinci luni, manager al Teatrului „Bacovia” din Bacău, binecunoscuta actriţă Anca Sigartău pare a avea planuri mari. Pe cele legate de viitorul, de strategia artistică, de repoziţionarea Teatrului pe harta teatrală a ţării le vom afla, probabil, la începutul şi în cursul stagiunii 2015-2016, sigur pentru moment fiind doar faptul că noua directoare va avea mult de lucru.

Aceasta ţinând cont de faptul că starea de interimat care a durat prea mult după plecarea predecesorului său, actorul Adrian Găzdaru, a lăsat urme, vizibile mai ales în golurile imense din oferta repertorială a Teatrului. Dar şi în relaţia acestuia cu publicul spectator. Un public pe care Anca Sigartău s-a gândit să pornească a-l recuceri chiar înainte de începerea stagiunii, dăruindu-i ceva ce părea până mai ieri inimaginabil. Un festival în plină vară, în prima jumătate a lunii august, atunci când, cu excepţia independenţilor care mai de degrabă de nevoie decât de voie, mai joacă câte un spectacol, mai nimeni nu se mai gândeşte la teatru în România.

Theaterstock, aflat în august 2015 la prima ediţie, a fost nu doar un festival sau un megafestival exclusiv de teatru. Ci unul al artelor spectacolului, modelul său nerecunoscut, dar evident fiind, cred, nu atât celebrul, legendarul Woodstock, cât mai degrabă Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu. Ca şi în acest caz, organizatorii, considerabil sprijiniţi financiar de Consiliul local Bacău, finanţatorul Teatrului „Bacovia”, au făcut apel la cifre. De pe un panou plasat la vedere în holul Teatrului, am reţinut că la prima ediţie, Theaterstock le propune, în principal băcăoanilor, dar şi celor aflaţi în trecere pe acolo, 16 zile şi vreo 300 de ore de spectacole, 138 de reprezentaţii oferite de 38 de companii româneşti şi de 19 companii străine al căror efectiv se ridică undeva la 1600 de artişti care se desfăşoară în 23 de spaţii.

Nefiind contabil, nu am stat să verific riguros cifrele. Însă pot să certific că cel puţin în cele 9 zile petrecute de mine la Bacău, spectacolul teatral, muzical, coregrafic au pus zilnic stăpânire peste oraş şi devenindu-i principală dominantă. Începând cu mult înainte de asfinţit, de pe la 5-6 seara, până târziu în noapte, adesea mult după ora 24. Desigur, nu toţi localnicii au fost necondiţionat fericiţi de această nouă realitate, pe unii neobişnuita agitaţie chiar i-a supărat, i-a scos din sărite, i-a făcut să bombăne. Nici nu se putea să fie altfel. 

Dar, la urma urmei, nu bombănitul contează. Poate cel mai important lucru ce merită relevat e că acest megafestival, cu toate bunele sale majoritare, dar şi cu inerentele şi, la urma urmei, explicabilele sale lipsuri, a confirmat zicala „pofta vine mâncând”.  Numărul aderenţilor, al partizanilor festivalului a sporit pe măsură ce acesta a înaintat în desfăşurare, fapt vizibil în creşterea semnificativă a numărului de spectatori prezenţi nu doar în locurile de acum consacrate (cele două săli ale Teatrului, sala Teatrului de vară „Radu Beligan”, Centrul de Cultură „George Apostu”), nu numai la spectacolele de stradă şi de pub, ci şi în locuri mai puţin accesibile, aşa cum e, de pildă, Centrul de Afaceri şi Expoziţii „Mircea Cancicov”. Sălile au fost pline, uneori chiar până la refuz, iar lumea a venit cam la tot ceea i-au oferit organizatorii, indiferent că era vorba despre spectacole din secţiunea Focus (Teatrul „Bulandra” ori regizorul Cristian Juncu) sau din secţiunea Independent, de cele grupate sub genericul programului Shakespeare 365 sau sub cele numit cum altfel decât à l’anglaise , Street Art Performance sau RythmiCity.

O selecţie valorică nu s-a operat, dar nici nu prea avea cum să se producă, având în vedere dimensiunile manifestării şi timpul scurt în care ea a fost plănuită şi înfăptuită. Aşa încât la Bacău au fost primiţi cu braţele deschise  toţi cei ce au dorit să vină. De la mai toate Teatrele Naţionale, cu excepţia celor din Sibiu şi Târgu Mureş, până la Teatre de Stat, ca cele din Tulcea sau Constanţa, altminteri mai puţin răsfăţate de festivaluri. De critici cu atât mai puţin. Nu au existat nici un fel de restricţii, nici un fel de segregări. Aşa că „independenţii”, generos, consistent şi deloc nesemnificativ valoric reprezentaţi în festival  (Godot Cafe Theatre, Unteatru, Teatrul ACT, Teatrul Regina Elisabeta oferind adevărate microstagiuni) s-au simţit foarte bine alături de Teatrul „Bulandra”, Teatrul German de Stat din Timişoara, Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul „Tony Bulandra” din Târgovişte (readus la viaţă de neobositul Mihai Ranin), Teatrul „Regina Maria” din Oradea. 

Spectacolul comercial de genul Boeing-Boeing a convieţuit fără diferende cu Artă sau Conversaţie după înmormântare de la Teatrul „Bulandra”. Montări mari, cu distribuţii numeroase precum Furtuna de la TNB, O furtună de la Naţionalul craiovean, Ţarul Ivan îşi schimbă meseria ori Tarelkin de la Metropolis sau  Mein Kampf de la Naţionalul clujean au făcut figură frumoasă alături de recitalul Elizei Noemi Judeu sau  de cel al lui Lari Giorgescu. Maia Morgenstern a evoluat impecabil ca actriţă în Frau Hess şi grădinile ei, dar şi în ipostază de cântăreaţă de muzică tradiţională evreiască şi de muzică populară românească. Leonce şi Lena de la Oradea a schimbat sala Teatrului cu rumoarea străzii. Nu s-a semnalat nici un fel de conflict între genuri, dar nici între generaţii. Multe nume mari ale teatrului românesc, de la Mihai Măniuţiu la Alexandru Darie, Alexandru Dabija, Silviu Purcărete şi Alexander Hausvater au stat alături de cele ale unor tineri promiţători cum sunt Alexandru Mâzgăreanu, Andreea şi Andrei Grosu, Horia Suru, ş.a.m.d. A fost prezent la Bacău cam tot ce e grăitor pentru teatrul românesc al momentului. Cu bunele şi relele sale. Unii artişti au fost prezenţi şi fără să fi fost preveniţi de instituţiile producătoare ale spectacolelor pe care le-au semnat că vor fi. Un fapt şi el în specificul, de astă dată negativ, al aceluiaşi teatru românesc.

Multe dintre erori s-au corectat pe parcurs. Managerul de proiect Dragoş Pandele a soluţionat cu maximă promptitudine micile conflicte, inerentele dispute, certurile gata-gata să se declanşeze. Iar dacă nu a putut să le găsească rezolvarea pentru moment căci aceasta îi depăşea competenţele a ştiut să managerizeze cu calm şi amabilitate crizele de nervi ce păreau că vor izbucni. Mai toată lumea plecând împăcată din biroul său. Din păcate, nici Anca Sigartău, nici Dragoş Pandele nu au putut stopa crizele de personalitate şi încatenarea în orgolios şi găunos provincialism ale unor „localnici” nu prea dornici de schimbare cărora presa locală le-a oferit, nu din cale afară de înţelept, un spaţiu editorial nemeritat. 

Fireşte, Theaterstock, ediţia întâi, a trecut şi e de sperat că vor veni şi a doua, şi a treia, şi următoarele ediţii, finanţatorul principal având- sper- înţelepciunea de a nu pleca urechea la vocile unor reclamagii şi nemulţumiţi de profesie. E cert că Anca Sigartău a câştigat rămăşagul şi a biruit împotrivirile. E de sperat însă că de aici încolo  vom putea asista la spectacole valoroase şi vom avea şansa de a  consemna victorii ale Teatrului „Bacovia” şi  pe parcursul stagiunii. Cu actorii şi cu colaboratorii Teatrului.