Puterea visului sau Kimberly la Teatrul de Comedie

Kimberly e o fetiţă, o adolescentă despre care regizoarea ne spune că are 16 ani şi merge pe 60. Asta pentru că în visele ei (aici, personajul Andreea Vulpe ia locul eroinei, sau invers) Timpul nu există, ci doar un fel de maşină a Timpului cu care călătorim prin lume dacă suntem în stare. Sau dacă ea e în stare.

Fiindcă maşina din care Kimberly visează să vadă şi să înţeleagă lumea e un hârb, drept pentru care viaţa cam trece pe lângă şi o lasă pe marginea drumului cum chipurile ne spune autorul. În această piesă poetică, deosebit de frumoasă, nici familia lui Kimberly nu e una obişnuită. Cu un tată beţiv care se abureşte la gândul că trebuie să se ducă acasă, cu o mamă fixată în coconul gravidiei fiindcă  vrea să facă un alt copil şi să-l nimerească fără boli moştenite, şi cu o soră care trăieşte pe lângă pubele şi plănuieşte spargeri fantasmagorice, fata de 16 spre 60 are o viaţă plină de surprize. I le împărtăşeşte lui Jeff, care e îndrăgostit de ea şi de anagramele cu care se distrează citind lumea pe dos, adică la dimensiunile ei normale, fiindcă ea, lumea, e de fapt pe dos. Întâmplările pe care le imaginează Domnul David Lindsay Abaire (sper că i-am transcris corect numele de pe cartea poştală pe post de program) sunt la fel de trăsnite, protejând fondul tragic pe care această comedie neagră îl are.

Luzerii, dezmoşteniţii sorţii pe care autorul american îi ia drept purtători de cuvânt ai propriilor obsesii, sunt însă mult mai mult de atât, iar condiţia lor mizeră nu generează o dezbatere socială. Cu talentul observatorului de fapte mărunte de viaţă, autorul angajează o pledoarie tandră despre puterea visului prezent în oricare din noi. Toate personajele, dar mai ales Kimberly, ştiu sau învaţă să-şi depăşească situaţia, condiţia visând la călătorii fantastice, intra şi extraplanetare. În acest fel, piesa dobândeşte o dimensiune aproape suprarealistă, îmbinând abil situaţii cotidiene grotesc-absurde cu aventuri spirituale de înaltă valoare umanistă. Descoperirea textului, pe care l-a şi tradus, a mers pentru regizoarea Andreea Vulpe mână-n mână cu alegerea echipei care o susţine în demersul ei de a duce spectacolul pe drumul acestei speranţe frumoase, salvatoare, mai ales pentru cei care nu mai au nimic de pierdut. Mai întâi, Kimberly, rol care-i dă prilejul Virginiei Mirea să realizeze o frumoasă creaţie, evaluându-şi talentul pe linia unei candori nebănuite. Emană înţelegere şi bunătate. E atât de nevinovată, de sfioasă în gândurile şi trăirile ei încât chiar şi gesturile brutale, cum e cel al plecării de acasă, au frumuseţea şi poezia lor. Prin intermediul acestei interpretări, personajul asociază condiţia oarecum excentrică a personajului unei înţelepciuni care scoate din cauză maladia ei congenitală în favoarea unei „anormalităţi” ce ţine de înţelegerea mult mai profundă a lumii, a oamenilor şi a relaţiilor dintre ei.

În acest sens, rolul lui Jeff, prietenul ei de suflet, devine unul revelator, de confruntare. Lângă el, Kimberly se simte normală, află dimensiunea reală a lucrurilor, fiindcă Jeff vine spre ea cu inima deschisă pentru planuri fantastice, salvatoare. Vlad Bîrzanu are toate datele pentru a se plasa cu succes în poziţia acestui partener de visare. Jocul lui natural induce implicit puritate şi sinceritate, scoţând aceste trăsături din cadrele vârstei (el e un adolescent) şi dându-le importanţa unei concepţii de viaţă. Actorul a mai exersat cu succes ipostaza şi în alte apariţii bucureştene. Şi Ion Coman merge pe această linie (probabil indicaţie regizorală), creând în rolul tatălui un portret al perdantului vesel, fără complexe şi ranchiune. Interpretarea lui plină de căldură contribuie la definirea atmosferei spectacolului în care momentele de încordare sunt repede dezamorsate de reacţiile sale înţelegătoare. E o ocazie să ne bucurăm încă o dată de prezenţa bucureşteană a acestui talentat actor al teatrului din Ploieşti.

Pattie, mama gavidă a lui Kimberly, e potretizată de Laura Creţ prin mici istericale şi exagerări absurde de la înfăţişare la comportament, pe care actriţa le cultivă consecventă cu personajul ei antipatic. Mama gravidă e menită să ilustreze categoria inşilor care trăiesc împotriva firii şi aspiră să obţină de la viaţă imposibilul. Sora lui Kimberly, în schimb, în interpretarea plină de ocheade şmechereşti simpatice a Mihaelei Teleoacă, e un fel de copil al străzii, care, între Opera de trei parale şi Cuore, ne stârneşte mai mult râsul decât plânsul melodramatic, ceea ce e de bine. Împreună, cei patru alcătuiesc o comunitate urbană veselă în tristeţea ei la care singura care nu are acces e Pattie, cea care a căutat pe stradă doar hormoni mai sănătoşi decât ai bărbatului ei legitim. Kimberly e o piesă ciudată, în stilul nonşalant american, din care Andreea Vulpe a făcut un spectacol încântător cu contribuţia scenografei Cristina Milea, care a imaginat un dispozitiv scenic extrem de original şi funcţional; şi, bineînţeles, a actorilor care performează, individual şi în echipă.