Mai întâi fiindcă, pur şi simplu, alta era sarcina „juraţilor“. Şi anume aceea de a detecta şi a evidenţia valoarea în funcţie de un set de reguli clare, desprinse din studierea şi asimilarea unor cărţi, studii şi articole de specialitate, asociate unei experienţe dobândite şi consolidate în zeci, sute, poate chiar mii de ore petrecute în intimitatea sălilor de spectacole.

De altfel, problema femeilor-regizoare, a nemulţumirii şi frustrărilor acestora, multe dintre ele justificate, acumulate de acestea nu este una defel nouă. Ea apare la suprafaţă periodic. Uneori determină discuţii reale, consistente, alteori numai mizere decontări de resentimente ori încheieri de necinstite poliţe de asigurare, aşa cum a fost cazul zilele trecute. Reamintesc, de pildă, că în anii ‘90 revista Teatrul azi, aflată la acea vreme sub conducerea respectatului şi atât de echilibratului dramaturg şi specialist în estetica teatrului Dumitru Solomon a consacrat problemei o amplă şi aşezată anchetă. Din păcate, rezolvarea chestiunii nu stă în putinţa criticilor de teatru, oricât de open minded ar fi aceştia, nici a UNITER, cu atât mai puţin a unui juriu care, după părerea mea, ar comite o gravă eroare dacă i-ar oferi o soluţie provizorie, flagrant necinstită şi pe termen lung neîndoielnic proastă încurcând borcanele, oferind nedrepte prime de încurajare unui spectacol cu defecte multe şi evidente doar fiindcă este semnat regizoral de o femeie.

Bătăi de cap am avut, totuşi, şi nu doar în ziua de la mijlocul lunii februarie, atunci când am procedat la deliberare. Am mai spus-o şi cu alte ocazii. Nu cred că nici măcar un singur juriu ar putea fi suspectat de infailibilitate. Nu trag deloc nădejde că vreodată nominalizările vor fi inatacabile. Sunt absolut convins că, în orice moment, cel puţin la anumite categorii de premii, celor care se regăsesc pe lista finală li se vor putea adăuga alţii. Un juriu onest şi stăpân de meserie, dar şi, eliberat, cum spuneam mai sus de obsesia infailibilităţii, este, în opinia mea, chemat să aspire la îndeplinirea şi respectarea unor criterii de plauzibilitate. Mai concret, el trebuie să îşi încheie misiunea cu convingerea că a înaintat o listă perfectibilă, nu perfectă, dar pe care nu şi-au făcut loc flagrante erori de gust sau, şi mai rău, dovezi de ceea ce francezii numesc mauvaise conscience.

Atât colegele mele Monica Andronescu şi Oana Borş, cât şi eu am fost conştienţi că dintre nominalizaţi ar fi putut foarte bine să facă parte încă doi-trei actori şi două-trei actriţe. Ca, de pildă, Emilia Popescu (Un tramvai numit dorinţă, de la Teatrul Metropolis din Bucureşti), Györgyjakab Enikö (Neguţătorul din Veneţia, de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca), Nicu Mihoc (Navigatorul, de la Compania Liviu Rebreanu a Teatrului Naţional din Târgu Mureş), Ovidiu Ghiniţă (Tatăl de la Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad), Sorin Leoveanu (Meşterul Manole de la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca), Theo Marton (Teroare şi Navigatorul de la aceeaşi Secţie română a Naţionalului târgumureşean)sau foarte tinerii Bogdan Nechifor şi Anghel Damian (din multinominalizatul Pescăruş al lui Andrei Şerban), ori Voicu Aaniţei (Zbor deasupra unui cuib de cuci, spectacol al Teatrului bucureştean Metropolis). Numai că aici este vorba despre ceea ce se cheamă riscuri asumate.

Surprize neplăcute şi tot atâtea probleme reale au reprezentat debila ofertă a debuturilor cu adevărat notabile, numărul din ce în ce mai redus al criticilor care profesional contează şi din ce în ce mai evidenta concentrare a spectacolelor cu adevărat valoroase, a ceea ce se cheamă vârfuri, aproape exclusiv în Capitală. Această din urmă situaţie mi se pare a fi principala specificitate negativă a ceea ce a însemnat teatrul românesc în anul 2018.

Nu fiindcă eşti pentru câteva luni jurat şi deoarece ai de dus la îndeplinire o sarcină, ci pentru că, pur şi simplu, îţi place teatrul, pentru că accepţi justeţea aserţiunii lui George Banu că „teatrul este mereu în altă parte“, fiindcă îţi iei în serios profesia de critic de teatru, aşa lipsită de foloase financiare cum a devenit ea în ultimii ani, se cuvine să te îngrijoreze nu că pe listă se află prea mult Frunză, prea mult Afrim ori excesiv de mult Şerban, aşa cum aud că se tot repetă, calchiindu-se caraghios şi prostesc acea voit depreciativă exclamaţie Prea multe note!, pusă în gura Împăratului Iosif al II-lea de Peter Shaffer. Ci că de ce, de pildă, Victor Ioan Frunză, Radu Afrim sau Andrei Şerban au început să înregistreze succese preponderent în Capitală. Talentul lor este acelaşi, nu este în funcţie de meridiane sau paralele, condiţiile de lucru sunt altele, financiar tot mai precare, iar actorii tineri buni sunt tot mai dornici să îşi încerce şansa la Bucureşti.

Nu se poate să pretinzi că eşti critic de teatru şi să nu te întrebi ce se întâmplă cu viaţa teatrală din Timişoara, de pildă, acolo unde a ajuns să nu mai conteze cu adevărat decât Teatrul Maghiar. Este inadmisibil să ridici osanale unor spectacole de nişă aşa cum sunt Timişoara - capăt de linie (Teatrul Naţional) sau Jurnal de Timişoara şi să nu te macine întrebarea de ce sus-menţionatele instituţii care, odinioară, însemnau adevărate simboluri şi citadele ale valorii, care îşi adjudecau nominalizări şi premii aproape dacă mai supravieţuiesc. Cel puţin din cauza unui satrap local care are pe conştiinţă dărâmarea acelei superbe arhitecturi construite în timp de surorile Ildiko Jarcsek Zamfirescu şi Ida Jarcsek Gaza şi desăvârşită de Lucian Vărşăndan. Cu atât mai mult cu cât e foarte aproape momentul în care oraşul va deveni Capitală Culturală Europeană.

Cred că acestea sunt doar câteva dintre marile şi adevăratele probleme ale teatrului românesc de azi. Nu câte regizoare nu sunt nominalizate din lipsă de creaţii notabile, câte fac gură pentru asta şi îşi află megafoane în condeie critice demult tocite şi decredibilizate.

Comentariu apărut iniţial, la data de 12 martie 2019, în săptămânalul YORICK, nr. 442/2019