Ba că juraţii ar fi cam tot aceiaşi, ceea ce arată că ar fi „verificaţi“, „slugarnici“, oricând gata să răspundă la comenzi, ba că nominalizările sunt din cale afară de previzibile, ba că ignoră ori nu acordă suficientă importanţă teatrului independent şi că nu empatizează cu condiţiile eroice în care acesta încearcă să reziste, ba că sunt avute în vedere eminamente producţiile marilor companii teatrale, ba că favorizat ar fi numai canonul învechit al teatrului de artă, ba că pe liste nu s-ar regăsi decât aceleaşi şi aceleaşi persoane care şi ele nu fac decât să repete formule artistice specifice anilor ’70,’80,’90.

E drept, lumea teatrală a cam ostenit să plece urechea la strigătele din ce în ce mai răguşite, obosite şi tot mai fără vlagă ale eternelor revoltaţi şi revoltate care, având deja o vârstă, nu mai pot avea aceeaşi vigoare. Lumea teatrală s-a cam plictisit şi s-a şi lămurit şi ce hram poartă contestatarele de profesie, Creatorii adevăraţi şi-au dat demult seama că nominalizările, făcute de o  echipă de trei critici care sunt şi ei oameni, nu au cum să fie infailibile, ci trebuie să treacă doar proba plauzibilităţii şi să facă dovada bunei credinţe a celor în sarcina cărora a căzut misiunea de a le face.

 În plus, cum anul acesta lista nominalizaţilor este consistent împrospătată şi aceasta doar fiindcă lucrul acesta a fost impus de realitatea teatrală, cum se găsesc pe ea şi nume de spectacole şi de artişti care ilustrează cu onoare şi fără derogări de la criteriul valoric teatrul independent, taifunul aşteptat nu a putut decât să aibă anvergura unui anemic vânticel de primăvară. Stârnit de o regizoare care, după ce i s-a dat iluzia că ar fi dat gaură în cer cu un minuscul, plăpând spectacol de nişă, şi-a metamorfozat crunta deziluzie în denunţarea absenţei de pe liste a creaţiilor semnate de femeile-regizoare. Iar cum aceasta se întâmplă atât la nominalizările de la premiile Gopo, cât şi la cele de la UNITER, mai mult ca sigur că sigur trebuie să fie ceva putred în Danemarca.

Desigur, nu contează că regizoarei revoltate chiar mai ceva decât erau odinioară personajele principiale din literatura bulevardieră de partid a lui Aurel Baranga şi celorlalte fiinţe la fel de gingaşe şi de ultrasensibile care i s-au alăturat spunând că de la Cătălina Buzoianu încoace nici măcar o singură femeie-regizoare nu a mai avut parte de recunoaştere şi premii din partea breslei (de precizat că minunata doamnă Buzoianu nu a cerşit niciodată premii şi nici nu a dat cu pumnul în masă atunci când nu le-a luat), le-a fost imposibil să dea măcar un singur exemplu de spectacol care ar fi fost omis de pe listă din cauza cecităţii nominalizatorilor.

Nu, nu importă valoarea, nici criteriile estetice! Ce sunt alea, să facă bine juriul să enumere vreo câteva, să îl supunem la un examen!, a clamat o cronicăreasă româncă tocmai din America. Adoptând  o voce la fel de plină, de acuzatoare şi de sigură pe sine precum era odinioară aceea a Mariei Banuş care cerea socoteală Americii ori aceea a vechilor tovarăşi de la Secţia de repertorii a Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste. Valoarea poate fi oricând pusă între paranteze. Juriile au obligaţia de a crea ceea ce se cheamă statement.

Iar cum nu memoria, nici respectarea adevărului, cu atât mai puţin buna credinţă reprezintă punctul forte al felului în care se manifestă public etern nemulţumita doamnă critic, veşnic voiajoare între două oceane, însă foarte puţin cunoscătoare a ceea ce se întâmplă în teatrul românesc, îndeosebi în cel ce se face „dincolo de Chitila“, ci comportamentul de Miţă Baston ce vrea scandal cu orice preţ, desigur puţin contează că atât colega Monica Andronescu cât şi supraiscălitul au făcut parte din juriul ce a nominalizat acum vreo şase ani la categoria „Cel mai bun spectacol“ montarea Gianinei Cărbunariu For Sale de la Teatrul Odeon. Notabilă şi îndrăzneaţă realizare ce şi-a adjudecat, de altfel, premiul. Iar acum doi ani tot noi am făcut parte din juriul care a nominalizat la categoria „Cel mai bun spectacol“ Artists Talk de la ArCub al aceleiaşi regizoare. Omiţând însă să ne lăudăm că am fi creat astfel un statement. Am făcut doar ceea ce am crezut de cuviinţă că trebuie să facem. Fără să se gândim, precum odinioară cenzorii comunişti la norme de reprezentare. Ca, de pildă, câte spectacole montate de femei şi câte de bărbaţi se vor afla pe listă, câte abordează lumea marginalilor, câte problema luptei pentru pace şi câte problema internaţională.

La fel cum nici de astă dată nu vom cădea în greşeala de a ne pierde vremea cu reflecţii despre cât de aducătoare de bani, de beneficii, de false glorii sunt pentru criticii ce se erijează în toboşari ai vremurilor noi alimentarea unor dispute sterile, deturnând de la menirea lor firească, aceea de a face spectacole, dacă se poate chiar spectacole bune, pe ultra-feministele noastre regizoare.

Comentariu apărut iniţial, la data de 5 martie 2019, în săptămânalul YORICK, nr. 441/2019