1. Clipe de viaţă din oraşul nostru

Scrisă la începutul anilor 30 ai secolului trecut şi având premiera absolută în 1938, piesa lui Thornton Wilder, Oraşul nostru, marchează necondiţionata, aş spune chiar militanta adeziunea a multi-deţinătorului de premii Pullitzer la estetica şi mijloacele teatrului contemporan. Contemporaneitatea identificându-se la vremea aceea, în cea mai mare parte, cu recunoaşterea preeminenţei creatoare a regizorului.

Lista de personaje, didascaliile ca şi o seamă de replici din scrierea lui Thornton Wilder stau mărturie în acest sens. Întâmplările ca şi personajele despre care este vorba în Oraşul nostru şi prin care sunt refăcute clipe de viaţă din existenţa şi dinamica unei comunităţi sunt convocate pe scenă de respectivul Regizor. Care apare ca atare în văzul spectatorilor. În mod deliberat se impune ca scena să fie goală (aşa o cer didascaliile), doar din când în când îmbogăţită de elementare piese de decor şi de recuzită la vedere aduse de personajul care ştie şi comandă totul. Este vorba despre o concesie declarată făcută acelor spectatori mai conservatori care echivalează cuvântul teatru cu obligativitatea existenţei unor piese de decor.

Un decor minimal, îmbogăţit de nişte miniaturi care evocă biserici ale feluritelor etnii şi confesiuni, fabrici şi Teatrul caracterizează şi spectacolul după piesa lui Thornton Wilder montat la Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad de regizorul Cristian Ban, având-o drept colaboratoare la capitolul decoruri şi costume pe Cristina Milea. Poate fiindcă unii vorbesc, câteodată justificat, cel mai adesea forţând nota, despre dispariţia regizorului şi despre ceea ce s-ar chema tehnicile colaborative însuşi regizorul dispare, la o adică, din spectacol. El este numit ca atare în lista de distribuţie, dar funcţiile îi sunt oarecum metamorfozate, atenuate. Regizorul jucat de Ioan Peter este, mai degrabă, un povestitor, un narator omniscient care nu-şi supra-evaluează ori etalează agresiv omniscienţa. Care aduce pe scenă piesele de decor, pofteşte personajele să povestească, să evoce, să marcheze prin gesturi ceea ce istorisesc. Care veghează şi cronometrează montajul şi care ştie că lumea se grăbeşte, că astăzi este altfel decât era odinioară. Că nu prea mai avem timp de vorbă, că vrem poveşti şi spectacole extrem de concentrate, cu vorbărie redusă la minimum.

Acum, adevărul e că piesa dramaturgului american a prilejuit pentru Cristian Ban numai modelul, doar matricea pentru ceea ce se întâmplă cu adevărat pe scenă. Era mai potrivit să fim preveniţi că vom vedea un spectacol bazat pe o dramaturgie după o idee de Thornton Wilder. Aceasta fiindcă secvenţele abil şi coerent montate de Cristian Ban în spectacolul ce se joacă la Sala Studio a Teatrului Clasic refac co suită de episoade importante din istoria oraşului Arad. Ideea lui Cristian Ban nu e de o noutate absolută. Trebuie spus că la un Teatru din Ungaria s-a jucat în urmă cu câţiva ani un spectacol intitulat Aici trăim noi, fundamentat pe procedeele de care se serveşte acum şi eficient, şi creator Cristian Ban. Mizând corect, fără exagerări, pe melancolia trezită în sufletul spectatorilor de recapitularea unor istorii care nu se poate să nu-i intereseze şi să-i emoţioneze. De altminteri, matricea din Oraşul nostru era recognoscibilă şi în celebrul film al lui Lars von Trier, Dogville.

Cristian Ban a procedat înainte de toate la o temeinică documentare. A consultat arhive, a examinat cu maximă atenţie însemnările Mariei Braun (un personaj din spectacol, dar şi o femeie care a avut un destin aparte în Aradul despre care este vorba în spectacol), a beneficiat de consultanţa istoricului Gheorghe Lanevschi.

Regizorul a întocmit un scenariu bine articulat, care se susţine, care - asta e foarte important! - şi interesează, şi emoţionează. Sunt surprinse fapte întâmplate în anii 1910 (Aradul era atunci parte a Imperiului Austro-Ungar), în 1920, după ce intrase în componenţa României (să reamintim că oraşul a avut importanţa lui în îndeplinirea visului Unirii). Spectacolul conţine şi celebra scenă a întoarcerii înapoi, nu doar în timp, ci şi la viaţă a Mariei Braun, dar şi un epilog cu funcţii concluzive.

Montarea este remarcabil susţinută actoriceşte, fără excese, fără patetisme, cu naturaleţe de o riguros alcătuită distribuţie. Îi am în vedere, dincolo de deja menţionatul personaj al Regizorului jucat de Ioan Peter, pe Angela Petrean-Varjasi, interpreta soţiei grijulii, a mamei iubitoare, femeia visului împlinit abia la bătrâneţe de a vizita Parisul. Dar şi pe Ştefan Statnic, soţul ei, doctorul care a străbătut la orice oră, când a fost nevoie, întreg Aradul deoarece viaţa are prioritate, doar viaţa lui fiind batjocorită de meandrele istoriei. Mă gândesc la Dorina Darie-Peter, eleganta interpretă a Mariei, mama iubitoare, ambiţioasă, cea care a ştiut să pună în practică îndemnul urmăreşte-ţi şi păstrează-ţi visul. Dar şi la Roxana Sabău şi la Robert Pavicsits, interpreţii plini de umor, de viaţă, de autenticitate a familiei de lăptari. Nu îl uit pe Călin Stanciu care îl joacă pe Arthur, cârciumarul generos şi vizionar.

Mi-a plăcut în mod deosebit cuplul Margareta-Eugen, cu exuberanţă, cu emoţie adus în scenă de Cecilia Lucanu-Donat (foarte bună îndeosebi în secvenţa revenirii în timp) şi de Alex Mărgineanu. Acesta din urmă face din evoluţia lui o adevărată bijuterie de naturaleţe, de autenticitate, de talent. Nimic nu e forţat, totul curge de la sine în jocul lui Alex Mărgineanu. Doar de un pic de noroc în plus ar avea acest minunat actor spre a fi apreciat la scară naţională, aşa cum ar merita.

Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad- ORAŞUL NOSTRU-adaptare după textul lui Thornton Wilder- Regia- Cristian Ban- Scenografia- Cristina Milea- Cu- Ioan Peter, Cecilia Lucanu Donat, Alex Mărgineanu, Angela Petrean-Varjasi, Dorina Darie- Peter, Ştefan Statnic, Robert Pavicsits, Roxana Sabău, Călin Stanciu- Data repezentaţiei- 18 martie 2017

2. Mourir, souffrir- that is the question!

Se înşela amarnic Maşa, poate cea mai nefericită dintre cele trei surori din minunata piesă a lui Anton Pavlovici Cehov, atunci când îşi imagina că povestea ei, a Olgăi şi a Irinei vor fi repede uitate. De îndată ce li se va împlini visul.

Poate că tocmai neîmplinirea dorinţei de a reveni la Moscova, în căutarea atât de des evocatei străluciri trăite pe vremea când erau cunoscute drept fiicele colonelului Prozorov, să fi fost preţul plătit pentru accesul în eternitate.

Nu doar că scrierea lui Cehov prilejuieşte anual montări de calibre felurite, nu numai că apar noi exegeze teoretice, ci, iată!, pe piaţă avem tot mai frecvente pastişe, palimpseste, rescrieri ale marilor piese. Aşa cum este şi piesa Alte trei surori a lui Jose Sanchis Sinisterra, de mulţi socotit drept farul călăuzitor al literaturii dramatice spaniole de astăzi. Piesă tradusă în limba română de Luminiţa Voina-Răuţ. Şi care este montată, dacă informaţia mea este corectă, în premieră pe ţară la Teatrul Dramatic “I.D. Sîrbu” din Petroşani de Antonella Cornici.

Nu am prea multe informaţii despre autorul piesei, ştiu însă că opera lui a stârnit deja exegeţii. De pildă, o cercetătoare cu numele de Monique Mendoza, i-a consacrat deja o monografie apărută în limba franceză. Însă văzând piesa lui Sinisterra, aşa cum este ea pusă în scenă de Antonella Cornici, mi-am mai dat o dată seamă câtă dreptate avea teatrologul George Banu, atunci când în micromonografia Le théâtre de Anton Tchekhov admitea ideea că marele dramaturg rus ar fi fost prefaţatorul teatrului absurd. Dar şi că literatura lui dramatică a avut, la rându-i, o prefaţă, scrisă de nimeni altul decât de Shakespeare. “Mourir, souffrir - That is the question!”. Din Pescăruşul, din Unchiul Vanea, din Livada de vişini, dar parcă mai abitir din Trei surori. Moartea e învinsă prin supravieţuire, suferinţa, nu!

Aceasta este ideea şi din piesa lui Sinisterra. Pe care în reprezentarea de la Petroşani, Antonella Cornici o îmbogăţeşte cu sugestii, cu citate, cu referinţe din alte mari creaţii cehoviene. Sinisterra le aduce pe scenă doar pe Olga, Maşa şi Irina. Îl mai vedem şi pe Verşinin, simbol al masculinităţii, un om chinuit de propria lui nefericire, contorsionat, spasmodic. Sunt evocate, sunt citite, sunt rezumate în trei momente ale zilei şi destinele altor personaje. Ne sunt reamintite ratarea tânărului Anton Prozorov, căsătoria lui nefericită, distrugătoare cu Natalia Ivanovna (un personaj obsedant de-a dreptul pentru isterica Maşa), Tuzenbah, atât de ştersul Solionîi.

Însă Antonela Cornici merge puţin mai departe şi face din Maşa un fel de sinonim feminin al lui Treplev (ea ne vorbeşte despre supravieţuirea teatrului, cu condiţia ca acesta să fie deschis unor forme noi). Verşinin este un alter-ego al lui Trigorin (el e cel care, la final, se serveşte de notiţe spre a scrie povestea aceloraşi/altor trei surori), al lui Cehov, dar, posibil, şi al lui Firs. În spectacolul Antonellei Cornici, cele trei surori au de la bun început geamantanele pregătite. La fel cum le are şi simbolicul Verşinin. Numai că, în vreme ce Olga, Maşa şi Irina pleacă (nu prea ştim bine unde, probabil în eternitatea literaturii), Verşinin e uitat închis în casă. Înlătură husele de pe mobile, se aşează la masă şi se apucă de scris.

Decorul spectacolului este extrem de simplu. Câteva paturi, mese, trei cadre. În care cele trei surori apar câteodată ca şi cum ar fi nişte tablouri. Olga, jucată de Irina Bodea Radu, este prematur îmbătrânită. Cea mai împăcată cu sine. Aproape că nu mai crezi că şi-ar dori aievea să mai plece la Moscova. Simona Codreanu este Maşa. Un pachet de nervi, etern nemulţumită, le personnage-chaudière, cum ar fi spus Jean-Pierre Richard. Măcinată de nemulţumiri, de greu de ţinut în frâu impulsuri erotice. Şi Olga, şi Irina sunt înveşmântate în negru. Văzându-le, mi-a venit în minte superbul spectacol din 1988, dacă îmi amintesc bine, de la Teatrul Naţional din Timişoara în care Olga (Larisa Stase-Mureşan) purta o rochie neagră, Maşa (Irene Flamann Catalina) era îmbrăcată în gri, iar Irina (Margareta Avram) avea haine albe. Aşa cum are şi acum, când în piesa lui Sinisterra şi în spectacolul Antonellei Cornici este cea mai pozitivă. Aşa o joacă actriţa Corina Vişinescu. Are şi Irina momentul ei de revoltă, de nerăbdare, de explozie, i se pare că are de aşteptat o eternitate din februarie până în iunie, când ar urma să fie devină realitate plecarea plănuită, acceptă să plătească preţul căsătoriei cu Tuzenbah.

Montarea este scăldată în muzică spaniolă, are şi o coregrafie în consecinţă ( o semnează cu competenţa-i recunoscută Victoria Bucun). Nu trebuie atunci să ne mire că Verşinin, jucat în reprezentaţia văzută de mine de Radu Tudosie, e îmbrăcat în negru. Cu sombrero. Cu ochelari de soare. Ca un macho. Ca un cavaler al morţii.

Mourir, souffrir - that is the question!

Teatrul Dramatic “I.D. Sîrbu” din Petroşani- ALTE TREI SURORI (Variaţiuni după Cehov) de J.S. Sinisterra; Traducerea de: Luminiţa Voina- Răuţ; Un spectacol de : Antonella Cornici; Coregrafia: Victoria Bucun; Video&light- design: Lucian Moga; Cu: Irina Bodea Radu, Simona Codreanu, Corina Vişinescu, Radu Tudosie; Data reprezentaţiei: 19 martie 2017