Din câte ştiu, autoarea germană Dea Loher, mult stimată şi lăudată pe toate meridianele lumii, este o “cunoştinţă veche” a regizorului Radu Afrim (şi amintesc aici „Adam Geist” montat la Teatrul Maria Filotti din Brăila şi „Piaţa Roosevelt”, la Teatrul Naţional din Timişoara). Şi pentru că dramaturga se potriveşte ca mănuşă pe intenţiile hot ale regizorului - textul ei este plin deopotrivă de bizar, poetic şi umoristic, este rupt din realitatea contemporană - nu avea cum să nu-i recidiveze în repertoriu. 

Cu alte cuvinte, textul original este numai un pre-text pentru Afrim să-şi pună pe scena viziunea spectaculară. Încă de când m-am aşezat în scaun, am fost copleşit de decor, scos din imaginaţia Andreei Săndulescu: un lac secat, cu fund crăpat, din care ţâşneşte pe alocuri stuf uscat; într-o parte, o barcă în ruină. Departe, un promontoriu îşi pierde scopul plutitor şi devine chiar o locuinţă. Unde e oare apa? Lumina se închide. Şi zeci de ochi roşii de lup copleşesc dintr-o dată scena, stârnind teamă cu urletele lor. Nu se poate altcumva: Această sălbăticie - indusă şi de muzica lui Vlaicu Golcea - mă rupe de realitate şi mă duce pe scenă, indiferent de ceea ce are să se întâmple acolo.  

Sunt câteva poveşti, cu douăsprezece personaje (plus un copil). Un frate, o soră, o mamă în azil. O femeie cu un soţ poliţist şi copil mic e angajată într-un magazin second hand şi vrea să fie promovată. O minoră vrea să scape de un copil făcut cu un bărbat mai în vârstă. Un străin misterios caută adevărul şi-i urmăreşte pe domnul şi doamna Schimdt. Un gigolo ia bani de la femei iar o cântăreaţă de bar îşi caută brusc soţul dispărut.

Unul din personajele din piesă, Finn, care se va sinucide, înecându-se (ciudat, el va regăsi apa pe care noi, spectatorii, n-o vedem) se numeşte Tomason, iar “tomason” este un cuvânt care, potrivit unui filozof japonez, înseamnă ceva ce şi-a pierdut raţiunea de a fi, ceva al cărui scop a căzut în uitare. Deşi în copilărie, Finn nu era aşa: mama lui a stat lângă el, bolnav, şi l-a-nvăţat să se lupte. Iar hoţi sunt toţi cei care nu luptă pentru viaţa lor şi o lasă aşa, furându-şi-o singuri. Iar când vor să o fure şi pe a altora, chiar o păţesc.

Poveştile sunt şi nu sunt importante. Pentru că, pe marginea lor, se construiesc roluri care fac toată reuşita spectacolului: Liliana Ghiţă (Teatrul Maria Filotti din Brăila) joacă incredibil de bine rolul unei mame abandonate într-un azil – îmi venea să sar de pe scaun s-o îmbăţişez de drag.  Prestaţia comică a Nataliei Călin e exemplară, în rolul unei ardelence deştepte care vrea şi ea un bărbat, şi se descurcă chiar când unul vrea s-o sugrume. Marius Manole construieşte un rol predominant coregrafic iar, alături de Aida Avieriţei, reprezintă un frate şi o soră ce joacă în transă - n-au avut cum să nu-mi transmit emoţie. Am mai remarcat şi alte câteva personaje pline de umor (negru) interpretate de Ana Ciontea şi Cornel Scripcariu. Prestaţii mai puţin reuşite mi s-au părut două: a lui Mihai Călin (ca şi în alte piese, actorului îi scapă simţirea) şi a lui Claudiu Bleonţ (cu multe accente de cabotinism).

Am plecat (ca de obicei de la spectacolele lui Radu Afrim) încurcat în amintirea multor scene comice ce mi-au stârnit hohote, dar şi cu un sentiment bucuros că nu semănam cu nici unul din personajele de pe scenă. De văzut deci şi de nepierdut, ca mai toate spectacolele noi ale regizorului.

Un alt articol despre regizorul Radu Afrim, citiţi aici.