Mai exact, cu eliptismul, cu ceea ce critica a numit gradul zero al expresivităţii, cu muzicalitatea incantatorie conţinută în replici, cu acel set de însuşiri şi dominante care fac ca multe dintre textele lui Jon Fosse să pară mai curând poeme decât teatru. Poeme aflate deopotrivă în afara şi înăuntrul teatralităţii.

Unul dintre exegeţii acestui fel bizar de dramaturgie - l-am numit pe Stéphane Lambert - căruia îi datorăm observaţia esenţială că, asemenea altor scriitori majori, Fosse întreţine raporturi complicate cu ideea însăşi de literatură, citează în textul pe care i l-a dedicat autorului piesei Rambuku (2006) o frază ce îi aparţine unui alt scriitor din aceeaşi zonă dramaturgică. Este vorba despre Lars Norén care mărturisea că scrie spre a se îndepărta de ceea ce a scris deja şi că trăieşte spre a lua distanţă de ceea ce a trăit deja (cf. Ecrire au bord du monde in Alternatives théâtrales, no. 106-107).

Fraza aceasta a suedezului Norén, despre care aflăm că se numără printre zicerile favorite ale dramaturgului norveg, cred că i se potriveşte de minune spectacolului cu sau, mai exact, după piesa Rambuku, realizat la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara de Mihai Măniuţiu, Anca Măniuţiu, Andrea Gavriliu, Adrian Damian, Mihai Dobre cărora li s-au alăturat Luiza Enescu (creatoare de costume), Lucian Moga (light design), actorii Claudia Ieremia şi Ion Rizea şi încă alţi vreo 17 tineri care sunt şi actori, şi dansatori. E vorba despre Ada Dumitru, Adrian Loghin, Alexandru Ioan Pântea, Ana Negrescu, Bianca Pintea, Ciprian Valea, Andreea Elena Giurgiu, Eugen Curelici, Ioana Repciuc, Mario Valdelvira Garcia, Roxana Fanaţa, Eva Maria Danciu, Ionuţ Iova, Raul Lăzărescu, Sebastian Vâlcea, Ştefania Misăilă, Vlad Cireşan.


Rambuko FOTO Adrian Pîclişan

Fiindcă şi aici, în spectacolul cu Rambuku, Mihai Măniuţiu şi echipa lui se şi îndepărtează, dar se şi reapropie de cele anterior scrise pe scenă.

Am decis să amintesc de la început şi într-un mod care poate sugera că aş intenţiona punerea semnului egalităţii atunci când se ridică problema evaluării contribuţiei fiecărui artist la crearea acestui spectacol de excepţie nu fiindcă aş crede că el s-ar înscrie în rândul acelora care ar milita în favoarea sfârşitului regiei şi pentru supremaţia tehnicilor colaborative. Nici vorbă. Dimpotrivă. Rambuku mi se pare o dovadă vie a importanţei spiritului de echipă, de trupă, în absenţa căruia nu poate fi imaginată adevărata creativitate teatrală. Un spirit care nu exclude însă nici o clipă existenţa ierarhiilor, a disciplinei, integrarea într-un model la a cărui conturare regizorului Mihai Măniuţiu îi revine rolul primordial.

Revin numai pentru o clipă la deja menţionatul studiu al lui Christian Lambert despre literatura dramatică a lui Jon Fosse. O fac spre a desprinde acele observaţii care atrag atenţia asupra importanţei exercitate de prezenţa, de obsesia mării în formarea viitorului dramaturg, fapt ce se concentrează în obsesia repetării unor replici grăitoare pentru un anume univers tematic , ambele generatoare de o anumită formă de imobilitate în mişcare. Dar şi asupra importanţei frigului, a vântului, a ambiguităţii dorinţei de singurătate.


Rambuko FOTO Adrian Pîclişan

Toate acestea se regăsesc în spectacol. Am în vedere când spun asta zidul acela, la început în formă de V, care se tot închide şi deschide, sugerând o anumită nehotărâre, un entre-deux, zid ce reprezintă piesa esenţială din decorul conceput de Adrian Damian. Piesa aceasta de decor e însă doar unul dintre semnele prin care se concretizează sus-menţionata imobilitate în mişcare, excelent marcată de dansurile concepute de Andrea Gavriliu, dansate de ea şi de cele şaptesprezece alter-ego-uri ale personajului.

Am deopotrivă în vedere ploaia, vântul care se asociază ori completează starea cuplului ce se pregăteşte să plece la Rambuku. Ambiguitatea fundamentală a plecării, îndeosebi ambiguitatea destinaţiei. Un El şi o Ea se pregătesc să plece, precum se pregăteau cele trei surori ale lui Cehov, către o altă, însă mult mai incertă Moscovă. Se pregătesc dramatic, tragic, de unde şi patetismul în creştere al intonaţiei, să părăsească un spaţiu ce se arată parcă şi mai neprietenos încă decât acela al Boemiei din Neînţelegerea lui Camus spre a se îndrepta către un enigmatic şi tot mai plurisemantic Rambuku. Care e orizont, mare, incertitudine, Templu ( cât de frumos şi de inspirat e completată ideea de muzica lui Mihai Dobre), început şi punct terminus al vieţii. O fac oare spre a fi satisfăcută dorinţa insistentă, repetată până la exasperare a Femeii, Femeia care se spală, se fardează pentru acest moment fundamental al existenţei, Femeie excelent interpretată de Claudia Ieremia, sau fiindcă trebuie să urmeze destinul, ceea ce scrie în carte? De unde şi repetarea obsesivă a imperativului citeşte!, de unde şi dansul care enunţă primul metafora cărţii. O fac pentru a se regăsi pe ei înşişi, pentru că Barbatul, nuanţat jucat de Ion Rizea, omul cu joben şi cu haine la patru ace, îmbrăcat parcă asemenea unui personaj din Ibsen (costume: Luiza Enescu) să îl regăsească pe cel care a fost, pe Tânărul de odinioară?


Rambuko FOTO Adrian Pîclişan

Şi mai revin o dată la studiul lui Stéphane Lambert. La pasajul care face vorbire despre obsesia morţii şi a amintirii acesteia în literatura dramatică a lui Jon Fosse.

Amintirea, împuţinarea amintirilor prezentului, dramatismul întrucâtva calm, în orice caz scos din zona panicii, dramatismul conştientizării pierderii memoriei, fapt înţeles ca o anticameră a morţii, era tema principală a spectacolului Vertij, realizat de Mihai Măniuţiu pe un text propriu la Teatrul Municipal „Aureliu Manea” din Turda. Or, iminenţa plecării, pregătirea omului pentru ceea ce înseamnă anticamera morţii, pregătirea pentru întâlnirea cu această experienţă definitivă, iată tema fundamentală a acestui răscolitor spectacol al lui Mihai Măniuţiu şi al echipei sale.

Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara- RAMBUKO de Jon Fosse; Traducerea: Daria Ioan; Adaptarea: Anca Măniuţiu; Regia: Mihai Măniuţiu; Coregrafia: Andrea Gavriliu; Decorul: Adrian Damian; Costume: Luiza Enescu; Muzica: Mihai Dobre; Light design: Lucian Moga;Cu: Claudia Ieremia, Ion Rizea, Andrea Gavriliu şi Ada Dumitru, Adrian Loghin, Alexandru Ioan Pântea, Ana Negrescu, Bianca Pintea, Ciprian Valea, Andreea Elena Giurgiu, Eugen Curelici, Ioana Repciuc, Roxana Fânaţă, Eva Maria Danciu, Mario Valdelvira Garcia, Ionuţ Iova, Raul Lăzărescu, Sebastian Vâlcea, Ştefania Misăilă, Vlad Cireşan; Data premierei: 15 iulie 2017