Povestea unei prietenii. Criticul de artă George Banu, despre marele dispărut Radu Penciulescu. „Radu este...“

Povestea unei prietenii. Criticul de artă George Banu, despre marele dispărut Radu Penciulescu. „Radu este...“

George Banu şi Radu Penciulescu, în urmă cu 40 de ani  FOTO: Arhiva George Banu

Regizorul Radu Penciulescu, un mare regizor şi pedagog, fondatorul Teatrului Mic, a murit la vârsta de 88 de ani, la Stockholm. Criticul de artă, George Banu, prietenul şi colegul său, scrie, la timpul prezent, rânduri emoţionante despre marele dispărut. „Radu dispare pentru că nu mai ae aer să respire“, spune George Banu.

Ştiri pe aceeaşi temă

Text de George Banu

Cu câtă dezinvoltură asumăm  dispariţia cuiva trecând de la prezent la imperfect, de la este la era . Pentru Radu Penciulescu, azi, refuz aceasta grabnică conversiune a timpurilor, şi de aceea spun "el este".

Fără a se constitui in model exemplar sau a adopta discursuri moralizatoare e este personalitatea etică cea mai apropiată,  care niciodată nu m-a deceptionat. Îl iubesc cum l-am iubit dintotdeauna pe Camus.

La amândoi, opera e importantă, dar numai asociată omului şi conditiei de artist. Omul şi opera, reunite şi  nedisociabile. Ambele respectate organic, natural, firesc.

Radu este iubit de colegi si de elevi căci, teatrul, îl intelege ca o formare de sine şi o mărturie în contextul unei comunităţi. El o conduce fara a-i domina pe cei din jur, ci dimpotriva le extinde resursele, îi însoţeşte pe drumul unei împliniri proprii fiecăruia căci ceea ce cauta e "omul dilatat".

Radu este un model de pedagog ce a stiut si putut contribui la dezvoltarea unor vocatii, dar totodată un artist ce se manifestă prin respectul prietenilor si al cuvintelor, al scenei şi al operelor. Cum spunea Steinhardt el ajunge la sine "prin ceilalţi" dar, totodată, îl şi conduce pe fiecare dntre ei spre întâlnirea cu "el" şi adevărul său. Asemeni lui Peter Brook de care el rămâne cel mai profund apropiat.

Radu este...Radu este...cel care respectă viaţa, fiind totodată ironic şi lucid, un om deplin dăruit existenţei şi în acelasi timp un om de teatru ce se îndoieşte de teatru. Poate chiar că iubeşte viaţa mai mult decât scena, însa,  fără indoiala, el o hrăneste, de când îl ştiu, tocmai din aceasta iubire. Din acest respect pentru amândoua, reunite!

Radu dispare căci nu mai are aer să respire!", a scris George Banu, pentru "Adevărul".

Radu Penciulescu, fondatorul Teatrului Mic

Născut în 1930, Radu Penciulescu a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică în 1956, unde a fost coleg cu Lucian Pintilie, Sanda Manu, Mihai Dimiu, Valeriu Moisescu. După absolvire (1955), a fost regizor angajat la Oradea şi a lucrat la Craiova, unde director tocmai devenise Vlad Mugur. În 1964, a înfiinţat Teatrul Mic şi i-a devenit primul director (post din care şi-a dat demisia în 1969), perioadă în care a fost şi profesor la Institutul de Teatru, unde existau două clase de regie, una a lui Penciulescu, cealaltă a lui David Esrig.

A montat spectacole de referinţă, precum „Doi pe un balansoar" (cu Leopoldina Bălănuţă şi Victor Rebengiuc), „Richard II", „Tango", „Dansul sergentului Musgrave", „Regele Lear" la Teatrul Naţional Bucureşti (TNB), „Woyzeck" la Piatra Neamţ, „Vicarul" la „Bulandra". A fost atras de teatrul de idei, de teatrul-documentar, fiind considerat unul dintre regizorii cei mai titraţi ai generaţiei sale. În 1973, a plecat din ţară, stabilindu-se în Suedia, unde a ocupat postul de profesor la secţia de regie a Şcolii Superioare de Teatru din Malmö până la pensionare.

Rebengiuc: "Lui Penciulescu câţiva regizori îi datorează cariera"

Victor Rebengiuc a jucat în toate spectacolele de neuitat, montate de Penciulescu, până la plecarea acestuia din ţară: „Doi pe un balansoar” (1964), „Richard al II-lea” (1966), „Tango” (1967), la Teatrul Mic, şi „Vicarul” (1972), la Bulandra. În 1964, regizorul înfiinţa Teatrul Mic, un spaţiu îndrăzneţ prin repertoriul susţinut în perioada comunistă. Rebengiuc a fost printre primii actori invitaţi să joace aici, alături de George Constantin, Olga Tudorache sau Leopoldina Bălănuţă. „Doi pe un balansoar” a deschis prima stagiune a teatrului, cu două personaje ,,care „îşi vorbeau“ dragostea. Poldi (Leopoldina Bălănuţă) şi Rebengiuc au stilizat piesa până când a devenit un dans ciudat, un blues cu tonuri puţine, repetitive, pure, după cum descria Radu Penciulescu spectacolul care a avut nu mai puţin de 800 de reprezentaţii. Penciulescu şi Rebengiuc au deschis astfel, mână în mână, o perioadă fastă a teatrului românesc: repertoriul se lărgise, se jucau piese străine, nu numai sovietice, erau puşi în scenă autori moderni la vremea respectivă. „Penciulescu nu ştia să-ţi arate cum să joci, aşa cum fac Ciulei sau Pintilie, ci făcea un traseu psihologic al rolului care te poartă pe tine, ca actor spre punctul ţintă. Lui Penciulescu, care rămâne un mare pedagog, câţiva regizori din România îi datorează cariera. În Suedia, la Malmö, unde a predat actoria, el era sufletul acelei şcoli de teatru, mentorul ei”, mărturisea Rebengiuc.

În România, Radu Penciulescu s-a reîntors în ultimii ani pentru nişte workshopuri, după ce a montat în 2002, tot la Teatrul Naţional, alături de George Banu, spectacolul „Celălalt Cioran”, cu regretatul actor Ovidiu Iuliu Moldovan.

A lucrat mult în străinătate, în SUA, Canada, Franţa, Suedia, Belgia şi Scoţia. A avut elevi care îi pronunţă numele ori de câte ori vorbesc despre maeştrii lor, pe regizorii Andrei Şerban, Alexandru Tocilescu, Mircea Cornişteanu, Florin Fătulescu, Petrică Ionescu, Alexa Visarion, Andrei Belgrader.

După 1990, Radu Penciulescu a lucrat în România doar în sistem de workshop (la TNB, pe teme shakespeariene, sau la Olăneşti, pe texte din Cehov), cu o singură excepţie: „Celălalt Cioran", un scenariu după „Caietele" lui Emil Cioran, subintitulat „atelier-lectură", realizat de criticul George Banu în colaborare cu Radu Penciulescu în 2002, la Teatrul Naţional Bucureşti (TNB). A mai montat la TNB „Legenda Marelui Inchizitor", dramatizare după un capitol din romanul „Fraţii Karamazov", de F. M. Dostoievski, cu Victor Rebengiuc, în 2009, şi „Macbeth", de Shakespeare, cu Ion Caramitru şi Valeria Seciu, în 2011.

Andrei Şerban: „De la Radu Penciulescu, am învăţat să gândesc în teatru”

„Radu Penciulescu şi teatrul la înălţimea omului”, de Florica Ichim şi Ada Maria Ichim, este o antologie publicată în 2018 de Fundaţia Culturală „Camil Petrescu”, supliment al Revistei Teatrul Azi, prin Editura Cheiron, Bucureşti. La lansarea cărţii,  au vorbit  Anamaria Narti, George Banu, Andrei Şerban, Florica Ichim, Ada Maria Ichim, Alexa Visarion, din amintirile cărora vă redăm câteva fragmente.

Regizorul Andrei Şerban a mărturisit că îi este greu să vorbească despre un om de care a fost atât de apropiat. „Am avut trei influenţe în tinereţe, în viaţă – prima a fost aceea a lui Radu Penciulescu, de la care am învăţat să gândesc în teatru. Nu uit când m-a invitat la Teatrul Mic , pentru a monta Iona

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: