Cred că Todorov e ceva mai aproape de adevăr deoarece nu trebuie să fii chiar expert în istorie ca să ştii că secolul al XX lea a fost răvăşit de două mari conflagraţii mondiale, că prima dintre ele a creat condiţiile pentru ca doar, câţiva ani mai târziu de la încheierea sa, alte două mari rele, nazismul şi comunismul fie să se înfrăţească, fie să se se situeze pe poziţii antagonice.

Fără doar şi poate, nu ne este îngăduit nici să nu vorbim, nici să uităm comunismul, nazismul, Gulagul şi Holocaustul. Trebuie să o facem la modul cel mai serios cu putinţă. Cum teatrul- o ştim încă de la Shakespeare- este „oglinda Lumii”, ar fi imposibil, impardonabil de-a dreptul, să nu o facă şi el. Amintindu-şi zicerea Ridendo castigat mores, scena îşi poate îngădui luxul de a vorbi despre „relele” trecutului secol nu doar prin intermediul dramelor şi al tragediilor, ci şi prin comedii, prin satire, adesea burleşti şi – de ce nu?- chiar prin farse.

În urmă cu vreo zece ani, regretatul Alexandru Tocilescu râdea la modul grotesc, însă teribil de necruţător şi de acuzator de comunism, arătându-i toate racilele, în spectacolul O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu, montat la Teatrul Mic. Acum, la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca, regizorul Alexandru Dabija construieşte un spectacol ca un imens hohot de râs despre nazism, originile Holocaustului, Hitler şi hitlerism slujindu-se de piesa lui George Tabori, Mein Kampf. Tabori a scris farsa cu pricina în anii 80 pentru uzul Broadway-ului, a montat-o şi a jucat el însuşi în spectacol cu dorinţa ca în sală să se râdă cu gura până la urechi.

Aceeaşi dorinţă a nutrit-o şi Alexandru Dabija. Tocmai de aceea i-a cerut lui Cătălin Ştefănescu, dramaturgul montării, să supună traducerea lui Alexandru Al. Şahighian unui, câteodată, radical proces de înnoire, de radicalizare lexicală şi nu numai, să lege istoria tinereţii vieneze a pictorului nătâng şi caraghios pe nume Adolf Hitler de contemporaneitatea noastră, să pigmneteze textul cu nenumărate acroşuri la real şi cotidian.

Cătălin Ştefănescu a făcut ceea ce i s-a cerut, în cea mai mare parte bine, pe alocuri prea invaziv şi cam prea licenţios. În cea mai mare parte bine, câteodată chiar foarte bine şi extrem de savuros, pe alocuri cu regretabile şi inexplicabile căderi de ritm şi de tensiune (mă gândesc îndeosebi la scena Shabbatului) a montat spectacolul regizorul Alexandru Dabija la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca. Dabija şi-a ales câţiva colaboratori de nădejde, la sprijinul cărora a mai apelat şi cu ocazia unor montări anterioare.

George Tabori cere ca acţiunea piesei să se petreacă într-un azil de noapte vienez de la începutul secolului. Azil ai cărui locatari sunt în cea mai mare parte de origine evreiască. Aici soseşte tânărul Hitler, cu gândul de a da admitere la Academia de Arte Frumoase, cu ambiţia de a se face pictor. Aici e el satirizat de cei din jur, aici îşi trăieşte nenorocirea de a fi categoric şi definitiv respins la examenul de admitere, aici e ocrotit şi, din nefericire, deturnat spre politică de Schlomo Hertzl, vânzător ambulant de Biblii şi scriitor în timpul liber.

Acţiunea piesei are loc într-un azil de noapte vienez FOTO Nicu Cherciu

Scenografa Carmencita Brojboiu nu a luat povestea cu azilul à la lettre. A transplantat lumea mizeră ce îl populează într-o baie de lux dezafectată, baie din vremea Jugendstillului. Ada Milea şi Anca Hanu au compus o muzică fermecătoare, cu sonuri vii şi cu versuri satirice, în care se râde deopotrivă de viaţă şi de moarte. Muzică ce nu avea cum să nu îi placă lui Dabija, mare admirator şi consumator de poveşti, tocmai fiindcă temele esenţiale ale acestora sunt viaţa şi moartea. Secvenţele susţinute pe această muzică, foarte bine articulate actoriceşte de Anca Hanu ( Mizzi, o găină), Ramona Dumitrean (Doamna –cu- coasa), Cristian Rigman (Leopold, şoferul Doamnei) şi Alexandra Tarce (Dina, secretara), ca şi cele în care apar Angelica Nicoară (Gretchen), Romina Merei, Diana Buluga şi Patricia Brad (Gretchen, Handchen, Fretchen) sunt vii, animate, amuzante. Ba chiar mai mult decât atât. Cum sunt şi scenele bărbaţilor, cu umorul lor evreiesc şi nu numai, cu jocuri şi jucării, abil contrapunctate de meditaţii dintre cele mai serioase. Scene în care îi revedem şi îi regăsim în vervă şi într-o bună condiţie artistică pe Ionuţ Caras (Schlomo Herzl), Cristian Grosu (Zweizl), Radu Lărgeanu (Dreizl), Cătălin Herlo (Lobkowicz) şi Silvius Iorga (Drinkowitz). Dar şi pe Matei Rotaru, interpretul neajutoratului, caraghiosului prieten al lui Hitler, Himmlisch Heinrich. Nume ale cărui rezonanţe nu se poate să nu te ducă cu gândul la unul dintre cei mai mari fruntaşi nazişti şi campioni ai crimelor împotriva umanităţii.

„Mein Kampf”, la TNC, în regia lui Alexandru Dabija FOTO Nicu Cherciu

În Hitler e excelent, câteodată fabulos de-a dreptul, Sorin Leoveanu. Rolul îi vine actorului ca o mănuşă, iar caraghioslâcul absolut cu care îşi capitonează personajul e desăvârşit controlat actoriceşte. Hitler a fost un nou, dar şi un altfel de Caligula. E ceea ce a înţeles, ceea ce ştie foarte bine Sorin Leoveanu. Or, tocmai de aceea evoluţia sa nu e una „de transfer”, dinspre felul în care a jucat personajul camusian în spectacolul craiovean de acum câţiva ani, ci „de creaţie”. Semn bun, semn de bun augur pentru revenirea lui Sorin Leoveanu pe scena Teatrului Naţional din Cluj-Napoca, locul ce l-a lansat ca mare actor în imensul, de neuitatul, fundamentalul Hamlet al regretatului Vlad Mugur.

Teatrul Naţional din Cluj-Napoca- MEIN KAMPF de George Tabori;

Traducerea: Alexandru Al. Şahighian;

Regia: Alexandru Dabija;

Scenografia: Carmencita Brojboiu;

Dramaturgia: Cătălin Ştefănescu;

Muzica originală: Ada Milea şi Anca Hanu;

Cu: Ionuţ Caras, Cristian Grosu, Radu Lărgeanu, Cătălin Herlo, Silvius Iorga, Sorin Leoveanu, Matei Rotaru, Angelica Nicoară, Romina Merei, Patricia Brad, Diana Buluga, Anca Hanu, Ramona Dumitrean, Cristian Rigman, Alexandra Tarce;

Data reprezentaţiei: 10 februarie 2015