PORTRET Cum a devenit Ştefan Iordache cel mai iubit dintre actori

Ştefan Iordache Desen de Florian Marina

Numele filmului în care joacă rolul principal, „Cel mai iubit dintre pământeni“, inspirat din romanul lui Marin Preda, pare să-i fi fost predestinat lui Ştefan Iordache, care, fără să caute faima a ajuns unul dintre cei mai îndrăgiţi actori. Cel care deopotrivă l-a jucat pe „Hamlet“ cu aceeaşi pasiune cu care a cântat „Eu vreau să-ţi spun că te ador“ le-a câştigat adoraţia oamenilor tocmai prin modestia şi sensibilitatea lui.

În ultima parte a vieţii, pe Ştefan Iordache îl obseda o întâmplare.

Într-o primăvară, a văzut un domn în Piaţa Amzei din Bucureşti, care stătea în faţa unei vitrine cu mezeluri. Era un domn elegant, pe la 60 de ani, îmbrăcat într-un costum închis la culoare, cu cravată, părul ordonat, ras proaspăt, şi cu o privire care venea de foarte departe. Cum l-a ivit, aşa l-a pierdut în furnicarul de oameni cu sacoşe şi pungi care se pregăteau de Paşte. O vreme l-a uitat. L-a zărit din nou iarna, în dreptul aceleiaşi vitrine din Amzei. Purta un palton elegant şi nimic pe cap. „Fascinat de ochii săi, nu mă uitasem niciodată la picioarele lui“, îşi amintea actorul. A privit în jos. Lângă pantofii bine lustruiţi, era o pălărie în care zăceau, şifonaţi, câţiva lei. Alături, un mic carton pe care scria „un fost artist“. Nu-l cunoştea şi nici nu l-a întrebat cine e, de ce face ce face, doar s-a aplecat să-i lase şi el mărunţiş. Doar că din acea zi, de când i-a văzut pălăria pe jos, fără să ştie de ce, se ruga cu spaimă: „Doamne, cât sunt sănătos şi în putere, ţine-mi pălăria pe cap“.

Ştefan Iordache povesteşte acest episod la capătul unui drum glorios, când artiştii sunt încununaţi cu distincţii şi li se mulţumeşte pentru întrega lor activitate. Însă, în ciuda celor peste 40 de ani de experienţă în teatru şi în film, actorul părea încă să ascundă o frică. Era frica de o ieşire definitivă din scenă? Aceea că publicul îl va uita? De eşec?

Pare un paradox. Parcurgând toate textele elogioase scrise despre Ştefan Iordache post-mortem, din care zvâcnesc apelative de tipul „maestrul“, „un actor al salturilor morale“, „une bête de scène“ şi nicio slăbiciune, nu poţi să nu te întrebi oare cum s-ar simţi, acum, actorul, citindu-le? Ştefan Iordache era reticent la auzul declaraţiilor absolute. La premii, pe care le vedea ca nişte bomboane oferite copiilor când fac un lucru bun, deşi ştia că sunt necesare.

Soţii Iordache şi cei doi copii: Ştefan şi sora lui mai mică cu patru ani, Ileana Fotografii: Arhivă personală Ileana Iordache

Se schiţa pe sine ca opusul complet al omului pe care-l vedeau spectatorii pe scenă şi la cinema. Un om mai degrabă timid şi sensibil, cu un soi de pudoare şi de jenă. Nu se îmbăta de la aplauze, dar era fericit când îi ieşeau roşiile de la Gruiu, pe care el singur le semăna şi le îngrijea. Spunea că e, mai întâi de toate, un simplu pământean care iubeşte cel mai mult viaţa. Era obsedat de singurătate, aşa cum avea nevoie disperată de prietenie. Iubea oamenii, cărora le datora succesul lui, dar şi oamenii îl iubeau pe el. Fireşte, era conştient de calităţile lui, de valoarea sa ca actor, dar asta nu-l împiedica să se gândească că ar putea eşua lamentabil într-un final. Simplitatea lui, dar şi extrema cealaltă – actorul dezlănţuit de pe scenă –, felul în care cânta „sunt trecătorul, sunt doar călătorul/ce a trecut prin lumea ta, pe drumul tău, prin viaţa ta“ de parcă-şi recita viaţa, sunt câteva dintre motivele pentru care oamenii l-au iubit pe Ştefan Iordache şi în faţa căruia îşi scot pălăria.

Reţeta succesului: „Nu ştiu cum fac“
Ştefan Iordache (3 februarie 1941-14 septembrie 2008) a fost un actor-fetiş în teatru pentru Dinu Cernescu, Cătălina Buzoianu şi Silviu Purcărete şi un preferat al regizorilor de film Şerban Marinescu şi Dan Piţa. Regizorii îl descriu la unison că, în toţi anii de actorie, nu a fost deloc previzibil, repetabil, ci mereu rămânea o surpriză. Într-o seară, îl vedeai jucâd un barman bramburit de la izul de alcool. A doua seară, devenea Richard al III-lea. În următoarea, îl interpreta pe un actor la asfinţitul carierei, uimit că nu-l mai asaltează iubirea publicului. Şi, dintr-odată, îl vedeai schiţând paşi de dans în timp ce cânta alături de prietenii săi lăutari. Cum reuşea să se schimbe cu uşurinţă dintr-un rol în altul?

„Nu ştiu cum fac“, spunea Iordache într-un documentar realizat de Şerban Marinescu, care adună mai multe interviuri acordate de actor de-a lungul vieţii. „Cred în Dumnezeu şi îl am pe el martor că nu ştiu cum fac. Dacă aş şti, aş oferi reţete, aş scoate o cărţulie şi poate aş deveni bogat“, mai spunea el. Amintea însă de o lecţie-cheie primită de la unul dintre dascălii lui cei mai dragi în teatru, George Rafael . Aceea că actorul trebuie să fie ca un burete. Iar el, cât a trăit, a adunat în el orice fărâmă de viaţă. Dacă ar fi să aibă o reţetă, probabil aceasta ar fi „Trăieşte viaţa!“, oricât de clişeic ar suna. „Am trăit îngrozitor de intens. Nu pentru că am vrut ca această viaţă a mea să mă ajute să-mi construiesc cariera de actor. Nu, aşa s-a întâmplat, aşa mi-a plăcut. Dar viaţa asta, trăită în felul ăsta de mine, m-a ajutat să exist ca actor aşa cum exist acum“, explica actorul.

Îmbrăţişat de sora (în stânga), Ileana, şi soţia lui, Mihaela

Examenul la medicină, un eşec de nota 0.45
Rămâne însă o minune cum a ajuns Ştefan Iordache la Teatru. În toată copilăria petrecută la bunicii de la Calafat, în judeţul Dolj, apoi în cartierul Rahova din Bucureşti, nu a dat niciodată un semn că ar avea vreun talent artistic. La şcoală, s-a ferit mereu să recite poezii. Nu avea vocaţie şi nu i-a trecut prin minte nici măcar în glumă, aşa cum mai fac copiii când sunt mici, să răspundă că, atunci când va fi mare, vrea să ajungă actor.

Îndrumat de tatăl lui, s-a pregătit să devină medic. Actorul povesteşte, în cartea „Regele-scamator. Ştefan Iordache“, scrisă de Ludmila Patlanjoglu, momentul examenului: „ La anatomie, pregătisem foarte bine scheletul, organele interne şi circulaţia. Mi-a căzut urechea. Ce să scriu eu despre zgârciul ăla care creşte pe capul omului? Mă uitam pe pereţi, se uitau la mine toţi clasicii marxism-lenininsmului, din tablouri. Am fost notat cu 0.45“. Şi cu media aia, şi-au luat cu toţii gândul că Ştefan e făcut să salveze vieţi.

Primul rol: Moise, vicepreşedintele cooprativei „Sporul“
A ajuns contabil. Se pricepea la ştiinţele exacte, aşa că tatăl lui, care, în vremea aceea, era preşedintele Cooperativei de croitorie „Sporul“, l-a angajat să calculeze salarii. A inventat chiar o grilă ingenioasă care înlocuia un sistem greoi de calcul. Acolo, ajunge, la propunerea lui Costin Dodu – pe atunci actor la Teatrul Armatei – să facă parte din brigada artistică de agitaţie a cooperativei. Iată-l, aşadar, pe Ştefan Iordache, în primul lui rol de actor amator, într-o piesă pamflet. Îl juca pe Moise, vicepreşedintele cooperativei. Nu făcea decât să intre în scenă cu o căciulă pe ochi, să spună două vorbe, iar bătrânii croitori râdeau de el de se prăpădeau. Costin Dudu a fost primul care i-a spus tânărului că are talent şi l-a îndrumat să dea la teatru. Zis şi făcut. Restul e istorie.

În jurnalul din tinereţe, Ştefan Iordache îşi notase, după ce mersese la IATC să-şi facă vizita medicală pentru examenul la Medicină: „Azi am fost la o facultate unde n-aş dori să calc în viaţa mea. Am întâlnit nişte oameni de care n-aş vrea să fiu înconjurat“. Nu-şi imagina că, peste un an, va reveni să convingă o comise exigentă că e potrivit în acel loc.

Cu creastă de cocoş, „à la Elvis Presley“
„Mă prezentasem îngrijit îmbrăcat: o haină scurtă, de-a lui tata; o cămaşă cu guler mare, pantaloni strâmţi, şosete «sing-sing», cu dunguliţe verticale, pantofi cu talpă groasă de cauciuc făcută din anvelopă. Eram înalt deşirat, cu o creastă de cocoş, «à la Elvis Presley» – tunsoarea modernă de atunci. Arătam foarte bine, după părerea mea. E drept, n-ar fi stricat să am şi-o cravată“, îşi amintea actorul care avea să se găsească ultimul pe lista celor admişi. La sfârşitul celor patru ani de studii, va termina printre primii.

În puţinele interviuri pe care Ştefan Iordache le-a acordat, de obicei se întâmpla aşa: începea să vorbească despre el şi meseria lui, apoi muta discuţia către oamenii care l-au marcat. Avea o bucurie nemărginită să împărtăşească poveşti despre oltenii lui din Calafat, despre oamenii simpli, de nădejde de la Gruiu, comuna din judeţul Ilfov unde se mutase împreună cu soţia lui, Mihaila Tonitza-Iordache, despre bătăuşii din Rahova şi despre lăutarii care îi cântau de jale şi de dor.

Erau întâmplări pitoreşti, nişte sketch-uri simple, pline de umor, care-l îmbogăţeau sufleteşte. „Am copilărit în Rahova şi în savoarea cartierului din acea vreme. Dar de-abia aşteptam să se dea vacanţa de la şcoală şi să mă duc la rude, vara, în zona Calafatului. Mă-ngrăşam acolo de la atâta râs. Au oltenii o poftă de viaţă, un haz, o primăvară în felul de a fi cu care trec şi peste necazuri, încât nu poţi să nu-i iubeşti. Mă amuzam cu povestirile olteneşti până când trebuia să mut o gaură la curea“, povesteşte Iordache într-unul dintre interviurile sale.

„Împărate! Fă-te-ncoa’ să bem un rom!“
Îşi amintea, bunăoară, când îl juca pe Titus Andronicus, regizat de Silviu Purcărete, şi şi-a chemat prietenii lăutarii din Craiova să vină să-l vadă pe scenă. A păstrat câteva locuri pentru ei la balcon şi, la final, când actorii sunt aplaudaţi de public, de undeva de sus, nişte băieţi îi făceau galerie: „Bravo, nea Titiiii!“. Altă dată, prin Rahova, în drum spre piaţă, s-a auzit strigat de un individ: „Împărate! Împărate! N-auzi? Fă-te-ncoa’ să bem un rom!“. Era prietenul lui cu care juca fotbal pe maidan, Fane Mafoame, şi care trebuia să-i facă pofta omului de a bea un păhărel la 10.00 dimineaţa. Pentru Fane, care-l văzuse pe Ştefan Iordache în filmul „Brâncoveanu“, prietenul lui din copilărie devenise împărat.

În piesa Titus Andronicus, regia: Silviu Purcărete

Însă cea mai dragă amintire este când bunicul lui, „tata-mare“, a venit să-l vadă în rolul lui de debut, „Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită“. Ştefan Iordache povesteşte în documentarul realizat de Şerban Marinescu „Hobby-ul e viaţa mea“, cât de mult l-a impresionat reacţia omului simplu, de la ţară, care-l vedea prima dată jucând într-o piesă de teatru. „Venise, de Crăciun, să ne aducă porcul. Cum asta coincidea cu spectacolul de la Casandra, l-am invitat cu mândrie să mă vadă pe scenă. Avea o căciulă frumoasă, de astrahan, pe care n-a vrut să şi-o lase la garderobă. «Să mi-o fure ăştia?!», zicea. N-a lăsat-o nici în ruptul capului. A intrat cu ea. S-a ridicat cortina. Apăream în prima scenă îmbrăcat în zdrenţe, ca un derbedeu şi mă îmvârteam în spatele unui grup de industriaşi eleganţi. Era un contrast bine gândit. «Unde-i al nostru?», a întrebat tata-mare. «Uite-l acolo», m-a arătat mama. «Cum? Ăla-n zdrenţe? Hai acas’!»  Zicea cu voce tare: «Hai acas’ că ne-a făcut de râs!». L-a mai potolit mama şi, pe parcursul reprezentaţiei, văzând că devin important, s-a mai liniştit “.

E o falsă teorie – aceea că bărbatul cucereşte femeia. De fapt, se întâmplă invers, chiar dacă lucrurile nu sunt atât de evidente. Ea alege, ea cheamă, cucereşte şi domină.

Fraţi de cruce cu furculiţa
De la Arturo Ui, rolul său de debut, i s-au tras toate. A jucat apoi în roluri mari şi grele, şi în teatru, şi în filme. Pentru rolul în filmul său de debut, „Străinul“, în regia lui Mihai Iacob, a fost premiat cu o menţiune specială la festivalul Internaţional de film de la Karlovy Vary. În timpul filmărilor, se infiripa o poveste de dragoste cu partenera sa, Ileana Predescu, după ce ea îi declară prima sentimentele. A fost prima mare dragoste a lui Ştefan Iordache, dar, din cauză că părinţii ei nu au acceptat relaţia cu „un copil de croitor, un derbedeu“, dragostea s-a stins. Ştefan s-a mai tot îndrăgostit. Era un actor în vogă, apreciat, dorit. Parcă tot bine îl portretizează însă Horaţiu Mălăele: „Pe vremea incertitudinii, când el nu ştia nimic despre mine, iar eu nu aflasem totul despre el, Ştefan Iordache era visul bărbaţilor şi dorinţa nemărturisită a femeilor“.

Beau cu aceeşi plăcere o ţuică bună, un vin sau un whisky. De votcă nu-ţi mai spun.

Din cauza femeilor au existat şi conflicte. Ca-n viaţă. Sebastian Papaiani îşi amintea, în cartea „Regele scamator“, cum, într-o escapadă bahică, s-au certat urât din pricina unor domnişoare, cu îmbrânceli şi vorbe grele. „Oltean tâmpit!“, i-a zis el. „Grec împuţit!“, a ripostat Ştefan. A doua zi, au şters totul cu buretele şi s-au făcut fraţi de cruce. „Frăţia noastră s-a făcut într-o cârciumă, în barul «Melody», unde eu, Fănică şi Nicu Girardi ne-am crestat mâinile deasupra palmei, cu o furculiţă şi le-am încrucişat ca semn de legământ; apoi ne-am pupat şi iar ne-am îmbătat“ , povestea actorul care l-a jucat pe „Păcală“.

Mihaela, dragostea lui

Aventurile instabile amoroase s-au oprit la Mihaela Tonitza, nepoata pictorului, cea care îi va deveni soţie pentru toată viaţa. „M-am îndrăgostit, pur şi simplu. Era frumoasă, cu sufletul curat, deşteaptă, cu picioarele pe pământ. Am iubit-o şi o iubesc. Mihaela a fost şansa mea. Fără să o am alături, toate ar fi fost altfel“, spunea actorul în cartea-interviu. La femei şi amoruri va reveni mai târziu, dar altfel – cântând despre ele. Versurile de la şlagărele „Ah, femeia“, „Trecătorul“, „Nu ştiam că te iubesc atât de mult“ se vor auzi până şi în camerele de cămin ale unor studenţi oarecare la Filosofie, iubitori de romanţe şi de sexul frumos.

La fel ca partenerul lui, Gheorghe Dinică, cu care-şi petrecea serile la „Şarpele roşu“, ascultându-l pe Neluţu Ploieşteanu la acordeon, Ştefan Iordache avea o slăbiciune pentru muzica lăutărească. Îi amintea de copilărie, de Rahova şi de casa bunicilor din Calafat. „Prietenii ăştia ai mei au meseria care-mi merge direct la inimă“, spunea el şi nu mai era nevoie de alte explicaţii. Îi lua acasă, uneori – când meritau – îi plăcea să-i plătească. Şi cum ar fi seratele astea, cu cântece despre suferinţe şi iubiri neîmplinite, fără un pahar de whisky alături? De neînţeles, probabil.

Vreau să fiu în pământ românesc, să crească iarba românească peste mine, să calce peste mine talpă de român şi să zică atât: «Aici este Ştefan Iordache».

Prietenul meu, paharul
Ştefan Iordache avea o relaţie specială, romantică aproape, cu alcoolul. Paharul era „acest prieten al meu“. „Pentru mine, alcoolul e un fel a rezista mai bine. După orice întunecare vine o limpezire. De aici, vorbirea mea cu paharul, cu acest prieten al meu. Îmi place nespus un gând al lui Fănuş Neagru. În «Frumoşii nebuni ai marilor oraşe», un personaj spunea că a băut un vin atât de bun, încât îi venea să-i spună «dumneavoastr㻓, povestea el frumos în cartea „Regele scamator“.

În cei mai simpli termeni, lumea ar spune că „I-a plăcut viaţa“. I-a plăcut, o spunea şi el ori de câte ori avea ocazia. „Viaţa e hobby-ul meu“. Asta însemna să lucreze într-o zi la barul lui de la Gruiu, pe care l-a creat după schiţele lui, el a tăiat lemne, a pus balamale şi a vopsit. Altă dată, să se joace cu cele trei pisici pe care le avea, Cascarache, Timofte şi Mache. Când era mai în formă, alerga în Herăstrău cu câinele său, Ogo. Uneori se relaxa în timp ce făcea desene după personajele din Disney. Citea. Dar, vorba personajului pe care-l interpretează în filmul „Cel mai iubit pentru pământeni“ să nu trăim la infinit, să nu devenim stupizi în exuberanţele noastre.

„N-aş mai face la fel“
Ştefan Iordache a murit pe 14 septembrie 2008, la Viena, după o jumătate de an în care se luptase cu leucemia. Avea 67 de ani. A fost înmormântat la Gruiu, cu onoruri militare. Pe coroana de flori, Mihaela Tonitza-Iordache, soţia sa, scria: „Ne întâlnim curând. Ştefane, aşteaptă-mă. Fără tine nu am niciun rost“. Un an şi jumătate mai târziu, se stingea şi ea. Cuplul n-a avut copii, iar ăsta a fost unul dintre marile regrete ale actorului.

Dar a lăsat o moştenire culturală mare, pentru care a trudit mult. Cu ceva timp în urmă se gândea însă la destinul său şi spunea: „Dacă ar fi să iau viaţa mea, din momentul în care aveam 21 de ani, când am intrat în Institut şi până acum, n-aş mai face acelaşi lucru. Daca aş mai avea încă o viaţă, una paralelă, să presupunem, tot n-aş mai face la fel. Şi dacă aş avea şi o a treia viaţa, din nou, n-aş mai trăi aşa“.

INTERVIU Ileana Iordache, sora actorului:  „Mergeam de două ori la spectacolele lui Ştefan. Prima dată nu-l puteam vedea decât pe el“

Ileana Iordache (73 de ani) era cel mai devotat spectator al fratelui ei. N-a ratat niciodată o piesă, un film de-ale lui şi nu mergea să-l vadă dintr-o simplă şi firească datorie de sânge, ci pentru că era uimită. A fost mereu o mirare pentru ea şi pentru familia ei cum băiatul timid şi introvertit al casei, care n-avusese antecedente artistice de niciun fel înainte de a intra la Teatru, ajunsese să cucerească spectatori, să fie celebru, să se scrie despre el, să fie „aşa de mare“. Când toţi se ridicau să-l aplaude, ea stătea pe scaun şi plângea de bucurie şi de mândrie. La premierele fratelui ei, nu reuşea să observe decorul, jocul actoricesc al celorlalţi de pe scenă, pentru că el îi lua ochii. Era un spectator subiectiv, dar nici nu-i păsa să-i caute defecte. Mărturiile ei pentru „Weekend Adevărul“ nu sunt altceva decât simple dovezi de dragoste frăţească, pentru că, pentru „aia mică“, aşa cum mereu a alintat-o Ştefan Iordache, fratele ei a fost cel mai bun.

Ileana cu fratele său, în tinereţe

„Weekend Adevărul“: Doamna Iordache, cum era fratele dumneavoastră, Ştefan Iordache, înainte să devină un actor celebru? Ce amintiri, din acelea care fac din copilărie un fel de paradis, aveţi împreună şi vă emoţionează?
Ileana Iordache: Cred că ar trebui să povestesc mai ales despre Calafat. Acolo ne-am petrecut copilăria, la bunica din partea mamei, Năstăsia. Era o femeie foarte haioasă, care mereu avea o vorbă de duh, şi pe care noi am iubit-o foarte mult. Fusese frumuseţea Calafatului, era minionă, subţirică, brunetă, cu ochi albaştri. Stăteam la ea, împreună cu verii noştri, Tănţica şi Cristinel, cât era vara de lungă. Ne alerga prin curte până ne prindea, ca să ne spele de zoaiele de lubeniţă care curgeau pe noi îmbibate cu ţărână. Bunicii aveau bostănărie mare şi toată vara noi n-aveam chef de mâncare – ne umflam burţile cu lubeniţe ca apucaţii. Când mai făceam câte-o năzbâtie, doar atât ne spunea: „Ce mai făcurăţi, mă, afurisiţeilor?“. Dar o spunea parcă cu tot dragul din lume. Am fost mereu mai apropiaţi de bunicii mamei decât de cei din partea tatălui, care, stăteau peste stradă de noi. Ei erau mai reci cu noi.

„Muică, tu scamatoriu o să te faci“

De ce?
Bunicul din partea tatălui, după ce a venit de pe front din Primul Război Mondial, a fost împropietărit şi s-a apucat să muncească pământul. Într-o zi, când tata avea 11 luni, a avut un accident pe câmp şi a murit călcat de plug. Deci tata nu şi-a cunoscut tatăl. Bunica, mama lui, s-a recăsătorit. Noul ei soţ, care rămăsese văduv cu doi copii, era un om cam ursuz. Bunica a devenit cam nedreaptă cu tata, pe care-l tot dădea la o parte, şi se ocupa mai mult de copiii noului bărbat. Pe la 10-11 ani l-au trimis de acasă, la Bucureşti, la fratele bunicii, care lucra într-o croitorie, la „Florian“. Ca să-şi facă un rost, să înveţe meserie. Tata a suferit când era mic. A plecat de-acasă încălţat în cipici de lână. În atelier, dormea pe o masă şi a învăţat meserie cu bătaia mai mult. Până la urmă, a reuşit să ajungă, prin munca lui, director la fabrica „Arta modei“.

Avea fratele dumneavoastră în copilărie anumite antecedente artistice care să-i justifice alegerea meseriei de mai târziu?

Ileana Iordache, sora actorului

Nici vorbă! Asta a fost o mirare pentru toţi, toată viaţa. Pur şi simplu, ne jucam ca orice copii, el se  zbenguia, chiar şi atunci când se dădea în spectacol. Dar n-avea nicio aplecare pentru actorie. E însă o amintire, pe care şi Ştefan, mai târziu, şi-o amintea ca o premoniţie, dar care atunci a fost o distracţie de moment. Tot cu bunica. Era într-o seară de vară înspre toamnă, când toată familia era strânsă în ogeac. Eram noi, mama, fratele tatălui cu proaspăta lui soţie – cu care făceam nişte năzbâtii, oho! –, sora mamei mai mică.

Stăteam în jurul bunicii, care făcea bulion, şi ascultam poveştile ei. Ne spunea despre mama lui Ştefan cel Mare. N-am observat că, la un moment dat, Ştefan a dispărut. Dinspre pătul, care era vizavi, s-au auzit nişte sunete. Bunica s-a speriat că a crezut că o fi vreun hoţ la lubeniţe, a luat făcăleţul şi s-a dus spre beci. Dintr-odată, a apărut o momâie înaltă, slabă, cu părul vâlvoi, îmbrăcată într-o rochie lălâie. Era Ştefan, îmbrăcat în rochia mamei. În vremea aia, se dusese buhul că au scăpat nişte nebune de la spitalul de psihiatrie din Poiana Mare, o comună apropiată de Calafat. Bunica s-a speriat, săraca, şi a căzut. El, când a văzut-o, s-a speriat şi el. „Mam'mare, eu sunt!“. Ea nu s-a supărat, dar i-a zis: „Aoleu, muică, tu scamatoriu o să te faci“. Scamatoriu era un fel de artist, probabil, pentru ea.

Familia Iordache: de-a dreapta actorului: sora, mama, soţia şi tatăl său

„Pentru el am fost mereu «aia mic㻓

Cum vă înţelegeaţi cu el? Eraţi apropiaţi?
Când eram mică, mă ţineam după el ca scaiul. În clasa I, când el a mers la şcoală, m-am dus şi m-am aşezat în banca întâi, lângă el. A trebuit să mă ţină şi pe mine învăţătoarea la ora aia, că urlam ca din gură de şarpe. Nu pot să spun la ce subterfugii apela mama ca să mă ţină în casă până pleca Ştefan la şcoală. Când mergeam pe afară – locuiam într-o casă cu curte, în cartierul Rahova, acolo unde întorcea tramvaiul 7– mama ne spăla, ne îmbrăca frumos. Ştefan ieşea la poartă, îşi punea mâinile la spate, se rezerma de gard şi se uita la oamenii care treceau pe stradă. Era foarte cuminte. Eu, în schimb, eram pe toate gardurile, mă urcam în toţi pomii să fur caise, mere, ce găseam. Mama, când mă vedea, îşi vărsa nervii pe Ştefan. Apoi, el, pe ascuns, îmi mai dădea câte-o scatoală fiindcă trebuie să îndure toate ghiduşiile mele. (râde) Dar a fost mereu foate atent şi protector cu mine. Eu tot timpul am fost „aia mică“, chiar şi când aveam 60 de ani.

Când aţi aflat că a intrat la Teatru ce-aţi făcut? Cum au reacţionat părinţii? Ei voiau să devină medic.

Tata s-a obişnuit greu cu ideea, dar, într-un fel, a fost liniştit că nu mai trebuia să meargă în armată. Ştefan a intrat printre ultimii la Teatru, dar a dat o petrecere...
Pe atunci, admiterea era în iulie. Era cald. A adus un lăutar acasă, a pus furtunul la cişmea, s-a udat cu apă, ce mai, era fericit.

„Slăbea câte 3-4 kilograme la un spectacol“

Mergeaţi la toate spectacolele lui?
Absolut! Dar să ştiţi că până la licenţă, Ştefan nu s-a remarcat deloc ca actor. Mi-am dat seama de capacitatea lui în piesa „Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită“, în care a jucat la licenţă, când în sală erau diverşi directori de la mai multe teatre din ţară. În primul rând eram şi eu cu părinţii şi trăgeam cu urechea. „Domne, da' ce mâini expresive are!“ „Dar ce privire!“, aşa spuneau. Atunci a plăcut mult şi de la Arturo Ui i se trag toate. Dup-aia, am fost nelipsită de la piesele lui. Întotdeaua, când se termina spectacolul şi lumea se ridica în picioare şi striga la rampă, eu stăteau pe scaun. Mă umfla plânsul. Mă făceam mică şi plângeam de fericire. De fiecare dată mă duceam de două ori la spectacol, pentru că la premieră eu nu vedeam altceva decât pe Ştefan. Mai mergeam încă o dată să văd întregul spectacol, să înţeleg ceva.

Avea vreun ritual în ziua spectacolului? Spunea, de exemplu că „în pofida zvonurilor, nu beau niciodată în ziua spectacolului“.
Nimic! Nici nu mânca în ziua spectacolului. Pleca pe jos spre teatru. Ajungea cu două ore înainte de spectacol, intra în cabină, juca dame sau îşi ghicea în cărţi, timp în care repeta în gând. Uneori, la sfârşitul piesei, mai stătea o oră şi ieşea pe scenă, în sala goală, şi mai juca încă o dată piesa. După aceea, venea acasă, tot pe jos. Din cauza efortului, slăbea câte 3-4 kilograme la un spectacol. La „Richard al III-lea“ a jucat cu un medic în culise, care avea un aparat de respirat. Îşi pierdea suflu şi câteodată avea nevoie de asistenţă. Îl consuma enorm.

Nu-i plăcea în rolul de „maimuţă“

Dandy, relaxat, la Gruiu

Vă povestea din culise? Ceva ce-l deranja sau îl impresiona din lumea actoriei şi a filmului?
Nu-i plăcea deloc să vorbească despre alţii, cum nici el nu se simţea comod când era în centrul atenţiei. Nu din aroganţă, din timiditate. După spectacolele de succes, atunci îl mai simţeai că-i place. Stătea şi asculta cu interes părerile oamenilor. Îi plăcea să-i asculte pe toţi, urâţi, frumoşi, ţigani, nu conta. Cerceta tipologii de oameni, asta îl interesa. Îi chema să-i cânte, să-i audă povestind. Pe cât de mult îi plăcea să fie înconjurat de prietenii lui buni, pe atât îşi dorea să stea în solitudine, departe de ochii lumii. Eu îi mai spuneam Mihaelei, în glumă: „Hai să ieşim şi noi cu Ştefan la plimbare, să ne vadă lumea împreună cu el“. El imediat ne ironiza: „Da', sigur că da, să scoateţi maimuţa la plimbare!“.

Despre Mihaela Tonitza, soţia lui, spunea în interviuri, că a „a fost şansa vieţii lui“. A fost marea lui dragoste?
Mihaela l-a iubit enorm pe Ştefan. A renunţat la multe din viaţa ei, la carieră, la cărţile pe care putea să le scrie – era profesor universitar la Teatrologie – şi i s-a dedicat lui. Şi el a iubit-o mult şi a spus de multe ori că, atunci când a cunoscut-o, a simţit că soarta e mai blândă cu el. El, fire nonconformistă şi foarte independentă, a întâlnit o persoană ponderată şi înţeleaptă, care l-a echilibrat. Ştefan ar fi avut foarte puţin să cadă în patima petrecerilor, a alcoolului, însă Mihaela l-a salvat. Singurul regret al lui Ştefan în relaţia lor a fost că n-au avut copii. Ea nu şi-a dorit atât de mult şi o vreme au amânat până când era deja târziu. El, în schimb, adora copii. Ştiu că ultima partea vieţii, nu se mai gândea la case, la roluri, la trofee, ci la supărarea că nu creştea alături de el un copil. Dar a avut, însă, trei pisici care erau foarte dragi: domnul Timofte, domnişoara Cascarache şi duduia Mache.

Cum a înfruntat boala? Spunea, într-un interviu, că ar prefera să lupte cu moartea decât să piară în somn, de exemplu.
Eu multă vreme n-am ştiut, pentru că Ştefan nu a vrut ca eu să ştiu. Cum spuneam, era un tip foarte interiorizat. De boală el a aflat la câteva săptămâni după ce a împlinit 67 de ani (n.r. – în februarie). După mai multe zile de ceea ce părea o gripă, din care nu-şi mai revenea, a ajuns la spital. Meidicii au zis că sigur e o răceală. S-au făcut investigaţii şi a venit diagnosticul: leucemie. A început tratamentul, iar după o vreme şi-a revenit, pentru că, prin mai-iunie, a jucat Prinţul Potemkin, în „Ecaterina cea Mare“. A fost extraordinar! Apoi, în august, a ajuns iar la spital. Ţin minte că avea rezerva lângă Fănuş Neagu şi se amuzau: „Ia uite, maestre, ce am ajuns noi să bem!“, în timp ce-şi dădeau pe gât medicamentele. La un moment dat, a hotărât să plece la un spital în afară, deşi el nu-şi dorea asta.

„Acum nouă ani, pe vremea asta...“

Dar era necesar.
Din cauza presei! Pur şi simplu, se aflase că e spitalizat la Elias şi jurnaliştii dăduseră năvală. Măi, se îmbrăcau în halate albe ca să intre prin saloane şi să afle câte ceva despre starea lui! Era ceva... Atunci a acceptat să plece. A ajuns într-o vineri în Viena, împreună cu prietenul lui cel mai bun, Cucu, iar duminică dimineaţa s-a stins. Ieri (n.r. – interviul a avut loc pe 15 septembrie, Ştefan Iordache a murit pe 14 septembrie) stăteam pe burtă şi mă uitam printre fotografii. Am bâzâit puţin. M-am uitat pe geam şi m-am gândit, aşa, fără un rost, că, exact în ziua aia, în urmă cu nouă ani, era o vreme de coşmar, de palton cu cizme, aşa cum a fost şi la înmormântarea lui, iar acum sunt 34 de grade.

Cea mai fericită seară petrecută împreună cu Ştefan Iordache

Dinu Cernescu (81 de ani) este primul regizor cu care Ştefan Iordache a lucrat, la Teatrul Nottara, după ce actorul a terminat facultatea. După patru ani de studenţie scurşi într-un anonimat perfect, Iordache dădea examenul final într-un rol îndrăzneţ. Era prima ieşire în scenă şi nu-şi îngăduia să se împiedice tocmai atunci. A fost pregătit. Şi-a calculat atent fiecare pas, încât, în scurt timp, lumea teatrului a început să vorbească despre talentul lui. Vestea s-a răspândit până la Dinu Cernescu, care a venit special la Studioul Casandra să vadă „un student absolut extraordinar“, după cum i-l descrise Aurelia Marcu, o prietenă regizoare.

Puştiul cu scoarţă de copac pe el
„M-am dus şi am văzut «Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită». M-a impresionat, pentru că juca un fel de bătrân. Era un matur, înăcrit, parcă avea o scoarţă de copac pe el. L-am aşteptat după spectacol să-i spun că mi-a plăcut. A apărut un puşti timid, care de-abia vorbea. Aia era adevărata faţă a lui Ştefan. Trebuia să fii atent la cum se uita Ştefan la tine. Asta m-a frapat mereu la el. Avea o privire în care puteai citi că e cu totul altceva decât ce vezi“, povesteşte regizorul pentru „Weekend Adevărul“.

Nu peste mult timp, cei doi aveau să lucreze împreună pentru prima piesă a lui Ştefan Iordache pe o scenă bucureşetană. „În «Tigrul», puştiul nebun de la Casandra a fost excelent“, îşi aminteşte regizorul. Ce-l făcea special? „Ştefan s-a mişcat întotdeauna expresiv, a avut un fel de voluptate a corpului, fără să-i dea nici cea mai mică însemnătate acestui lucru“, îl descrie Cernescu, adăugând că avea „o agilitate de felină“.

Stefan Iordache, în rolul său de la licenţă: dictatorul din „Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită“

„Da’ unde n-am jucat?“
Au urmat ani plini de spectacole şi turnee împreună, multe şi în străinătate. Mărturie stau, bunăoară, reprezentaţiile pieselor „Viziuni flamande“ şi „Hamlet“, care s-au jucat în Franţa, Danemarca, Finlanda, în Mexic! „Da’ unde n-am jucat?“, se întreabă retoric Dinu Cernescu. Însă nu cu aceste enumerări se mândreşte regizorul. Sigur că îşi aminteşte cu plăcere călătoriile, aplauzele, bucuria pe care o simţea, privindu-l pe Ştefan Iordache la repetiţii, de a lucra cu un om atât de talentat, însă altă amintire îl emoţionează. Aceasta:

„Foarte rar beam cu Ştefan. S-a întâmplat de câteva ori, când eram amândoi foarte trişti. Dar am una dintre cele mai frumoase amintiri legată de o astfel de ieşire. Eram după premiera piesei «Viziuni flamande». Ştiti cum e: vine lumea, te felicită şi pleacă. Şi tu, vedeta, şi tu, regizorul, rămâneţi singuri, în faţa scenei. Stăteam amândoi, aşa, necăjiţi, că fusese un mare succes, ha-ha!, n-aveam pe nimeni cu noi alături, când Ştefan mi-a zis: «Hai să mergem să mâncăm împreună». Am fost de acord. «Dar să mergem undeva unde să ne simţim boieri» «Bine, să mergem la Capşa». Ne-am dus la Capşa, am mâncat lucrurile cele mai rafinate, am băut o sticlă de vin şi n-am vorbit unul cu altul două ore! N-am vorbit! El mânca, se mai uita la mine, eu mă uitam la el. La plecare, am ieşit afară şi ne-am despărţit – el a luat-o într-o parte, iar eu am căutat o maşină. Şi am fost amândoi foarte fericiţi“, rememorează, înduioşat, Dinu Cernescu un moment de care îşi dă seama că aproape uitase. Brusc, are şi o revelaţie. După două cărţi-portret publicate în ultimii ani, „Regizorul“ şi „Întâlniri“, crede că e momentul pentru a dezvolta o altă temă: o carte despre singurătatea regizorului şi a actorului.