PORTRET Constantin Tănase, celebrul cupletist care n-a umblat cu nasul pe sus

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Constantin Tănase a ştiut că-şi doreşte să devină actor încă din copilăria modestă petrecută în oraşul unde „nu se petrecea nimic“, cum spunea el despre Vaslui, însă traseul său a fost de multe ori anevoios şi pe rute ocolitoare până să ajungă la destinaţia dorită. Când „actorul ăla cu nasul mare“ a devenit faimosul cupletist, a continuat să trăiască cumpătat, preocupat doar să creeze o tradiţie în teatrul de revistă şi să ajute oamenii necăjiţi.

În perioada interbelică, era bine ştiut că, dacă vrei să râzi, mergi „la Tănase“. Actorul era principalul animator de la „Cărăbuşul“, trupa de teatru de revistă pe care o înfiinţase în 1919, şi ajunsese să câştige simpatia unui public foarte larg. Spectacolele sale erau un magnet pentru doamnele suave, care purtau umbreluţe de soare albe şi se plimbau pe Calea Victoriei, dar şi pentru cetăţeanul umil, obidit. Nu pentru că era un talentat măscărici. Cupletele sale aveau priză la public fiindcă Tănase folosea satira ca să critice politicianismul, corupţia şi dispreţul faţă de nevoile cetăţenilor, reuşind un gen de divertisment care dacă nu-i alina, măcar le dădea o mică satisfacţie morală oamenilor.

„Teatrul de revistă s-a creat pornind de la mai multe rădăcini: spectacolul de cabaret franţuzesc pe muzică, la care Tănase – şi acesta a fost printre marile lui merite – a adăugat cuvântul, a adus monologul, cupletul satiric, cupletul muzical şi toate celelalte mijloace de realizare a unui spectacol de gen“, scria Alexandru Arşinel, directorul Teatrului de Revistă „Constantin Tănase“ din Bucureşti, despre marele comic, în cartea sa „De la Dolhasca... pe Calea Victoriei“.

La „Cărăbuş“, Tănase a lansat mari artişti, ca Maria Tănase, dar a adus pe scenă şi vedete internaţionale, plătind bani frumoşi pentru dansatoarea de culoare Josephine Baker. Stilul său relaxat şi vioi, în ciuda vestimentaţiei ţepene – era clasic costumul său cu pătrăţele şi crizantemă la butonieră – i-a atras atenţia până şi lui Charlie Chaplin într-o serată în Paris. Însă succesul care l-a învăluit din toate părţile nu l-a făcut să uite începuturile sale, greul vieţii de la Vaslui şi oamenii din mijlocul cărora a pornit. A fost generos când trebuia modernizată o şcoală sărăcăcioasă sau un orfelinat. Vorba românească: n-a uitat de unde a plecat. Redăm, pe larg, povestea de viaţă a actorului al cărui nume e scris mare pe Calea Victoriei, la intrarea în teatrul de revistă. Sau, mai precis, cum a ajuns „Năsăilă“, aşa cum era poreclit, mare actor la Bucureşti.


Constantin Tănase s-a născut vara, la 5 iulie 1880, într-o casă ţărănească, cu prispă, în oraşul unde „nu se petrecea nimic“, după cum glumea el în trecut despre locul natal, Vaslui. Părinţii lui erau gospodari, dar neştiutori de carte. Tatăl, Ion, era un fel de laborant la singura farmacie din centru, după ce o vreme lucrase ca servitor, iar mama, Elena, era o femeie simplă, care se îngrijea de casă. Dacă tatăl lui ştia să-şi iscălească numele, mama era dintre cei care, pe atunci, semnau prin „punere de deget“, potrivit biografiei redată de Ioan Massoff şi Radu Tănase în cartea „Tănase“.

image

Actorul-figură al revistei româneşti Fotografii: Cartea „Tănase“ de Ioan Massoff şi Radu Tănase

Bucuria lui „Năsăilă“: să tragă cortina la teatru
Poveştile despre cum arăta copilăria sa amintesc, mai întâi, de viaţa idilică a lui Nică în Humuleşti: împreună cu gaşca de prieteni întindea toată uliţa şi toate maidanele, vara înota în apa Vasluieţului şi prindea cu mâna peşti şi raci, iar iarna se dădea pe gheaţă, cu o singură patină, pe care o confecţionase chiar el. A căpătat de mic o poreclă care-l supăra, „Năsăilă“, fiind o aluzie la nasul lui lung. Peste ani, însă, această trăsătură se va dovedi cel mai bun atu al său. Şi va veni rândul său să râdă pe sub nas.

Foarte repede şi-a pierdut Constantin Tănase interesul pentru joaca cu colegii, pentru că-l fascinau concertele fanfarei militare din grădina publică şi spectacolele de teatru de la „Pârjoala“ cu I.D. Ionescu, un cunoscut cupletist din epocă.

„De câte ori veneau trupe de teatru în Vaslui căutam prin toate mijloacele posibile să trag eu cortina, aceasta fiind pe vremea aceea cea mai mare fericire pentru mine; profitam de faptul că înainte de spectacol fanfara militară cânta – pentru reclama spectacolului – vreo câteva marşuri în faţa intrării, şi când muzica termina, puneam şi eu mâna pe contrabas, mă băgam printre soldaţi şi aşa ajungeam pe scenă lângă funia cortinei“, povestea Constantin Tănase într-un interviu pentru revista „Rampa“, în 1932.

Grea meserie v-aţi ales! N-o să vă fie drumul presărat cu trandafiri. Pretenţiile ce se fac actorului sunt nenumărate: grija respiraţiei, grija sănătăţii şi a fizicului, ireproşabila conduită morală şi atâtea altele. Gloria actoricească nu se câştigă stând tolănit la cafenea, bând svarţuri. Are să fie greu, flăcăilor, până o să ajungeţi în vârful dealului. Constantin Nottara, în cartea „Oameni de ispravă“

Primele spectacole, jucate în coteţul găinilor
A fost dragoste la prima vedere a unei piese de teatru. Tănase a început imediat să adune copiii în pivniţe şi hambare, unde cu nişte cearşafuri luate de acasă şi lăicere, reprezentau frangmente din piesele văzute. Prima a fost „Meşterul Manole“, iar intrarea se făcea pe nasturi. Teatrul ăsta a continuat mult timp şi, uneori, în condiţii grele, dar cum-necum, Tănase ajunsese să fie cineva în oraş. Odată, au jucat într-un coteţ de găini „Conu Leonida faţă cu reacţiunea“, dar atât actorii, cât şi spectatorii s-au umplut de păduchi de la găini. Şi gata fandoseala!

Debutul adevărat, adică într-o trupă cu actori profesionişti, l-a avut într-o piesă care nu se juca în limba română, ci în idiş. Chiar şi rostind câteva replici, episodul ăsta avea să-l atragă şi mai tare pe Tănase spre actorie. „Într-o vară s-a nimerit să vie la Vaslui trupa lui Segalescu, care juca idiş. Cum s-a întâmplat să le lipsească un actor, şi cum eu stăteam la repetiţie şi pe deasupra mai ştiam şi ceva idiş, mi-au pus o burtă, mi-au lipit nişte mustăţi şi astfel am jucat rolul unui crâciumar – căci, deşi eram copil, totuşi mă dezvoltasem timpuriu“, îi povestea Tănase lui Nicolae Carandino în cartea „De haz şi de necaz în viaţa marelui comic Constantin Tanase“. Din primul lui spectacol, doar o singură replică mai ştia, fără alte comentarii: „Biata Zalostina! Antoniu“.

image

Respins de la şcoala militară, se face învăţător
„Actorul a încolţit în mine, pe negândite“, îşi amintea Constantin Tănase de sentimentul trăit pe scenele improvizate, chiar dacă tatăl lui îi rezervase demult o altă meserie: voia să-l vadă impiegat la gară, cu şapcă roşie. Când a absolvit cele patru clase de gimnaziu, nu s-a supus. N-a mers nici la şcoala de telegrafişti a căilor ferate, iar la actorie nu ştia cum să ajungă încă. Hotărăşte să se înscrie la şcoala militară, dar, culmea, e respins tocmai la proba fizică, unde era bine pregătit, în dauna unui concurent al cărui tată era militar de carieră. Întâmplarea îl dezamăgeşte, dar îşi revine repede, găsindu-şi resorturile în profesia de învăţător, sprijinit de o cunoştinţă de la Iaşi, Ion Adam, scriitor şi învăţător, căruia îi va ţine o vreme locul la şcoala din comuna Curseşti din judeţ. Intră la ore însă cu un complex – cel al înfăţişării fizice.

„La început aveam de luptat cu figura mea care, orice s-ar spune, nu inspiră multă încredere. Am căutat prin felurite mijloace să-mi apropii copiii şi, prin ei, părinţii. N-a trecut multă vreme şi nimeni nu s-a mai speriat de învăţătorul cu nasul mare“, povestea Constantin Tănase, potrivit datelor din cartea „Tănase“. Provocarea lui era ca metodele de predare să fie cât mai originale şi variate. La început, a pus mult temei pe muzică şi gimnastică, unde excela şi el, fapt care i-a atras imediat pe copii în clase. A organizat excursii cu copiii cu program distractiv. Uneori, cânta la piculină şi le spunea poveşti despre luptele lui Ştefan cel Mare. Ba chiar, de teamă să nu greşească în faţa copiilor cărora le câştigase încrederea, a început el însuşi să mai înveţe lucruri.

La început aveam de luptat cu figura mea care, orice s-ar spune, nu inspiră multă încredere. Am căutat prin felurite mijloace să-mi apropii copiii şi, prin ei, părinţii. N-a trecut multă vreme şi nimeni nu s-a mai speriat de învăţătorul cu nasul mare. Constantin Tănase, în cartea „Tănase“, de Ioan Massof şi Radu Tănase

Teatru în cazarmă
O vreme s-a împăcat cu prestigiul său de bun învăţător, însă chemarea lui era în altă parte. Iată-ni-l la 19 ani, de pildă, tinerel, înalt şi subţire, cu un firicel de mustaţă abia mijit, în Bucureşti, pregătit de armată, unde se înscrie voluntar. În amintirile sale, Constantin Tănase povesteşte că, în ciuda vieţii grele de ostaş, în cazarmă şi-a început adevărata carieră artistică, organizând primul teatru ostăşesc. Au fost trei ani plini, timp în care Tănase a pus în scenă – adică în sala de mese a regimentului  – câteva spectacole, a început să cânte la corul de la Biserica Popa Tatu şi – satisfacţia cea mai mare – a frecventat reprezentaţiile de la Teatrul Naţional, visând la ziua când va ieşi şi el la aplauze.

Într-o zi, un prieten îi povesteşte despre „un loc“ unde se pregătesc actori de teatru şi de operă, aşadar despre Conservator, iar Constantin Tănase se hotărăşte numaidecât să se înscrie. Amânase de prea mult timp. O face abia în ultima zi, când, lipsit de orice speranţă, primeşte de acasă cinci lei de care avea nevoie pentru înscriere.

Nottara: „Ăsta are în el un comic natural – vorbeşte doar şi râzi de el“

La examenul vieţii, se prezintă ruşinat. Poartă singurele haine decente pe care le are, nişte pantaloni şi o cămaşă din uniforma militară, pe când aproape toţi ceilalţi candidaţi defilează pe holuri cu lavaliere, pălării cu boruri şi monoclu. Vine în faţa comisiei formată din Ştefan Sihleanu, C.I. Nottara, Aristizza Romanescu, Alexandru Davila şi Eduard Wachmann cu fabula „Naiul, cobza şi vioara“, şi le câştigă simpatia când începe să imite instrumentele.

image

Într-o vreme când bântuia prejudecata actorilor „frumoşi“, Tănase, un tinerel cu nasul mare, cu ochii mici şi bulbucaţi, cu mustăcioară şi îmbrăcat grotesc, e remarcat de profesori pentru calităţile sale speciale. Fiindcă Tănase era foarte expresiv şi, potrivit scrierilor lui Ioan Massoff, avea darul de a nuanţa cele mai dificile poante, natural, fără prea mai eforturi şi fără să ridice glasul sau să-şi schimbe tonul. „Ăsta are în el un comic natural – vorbeşte doar şi râzi de el“, îl remarcă Nottara, care-i va deveni profesor. Tănase e admis la clasa de comedie şi, de fericire, fumează restul unei ţigări păstrate în buzunarul drept al vestonului.

Absolvent de conservator...

Studenţia: vindea unsoare de copite şi cânta în cor
Dar, ca orice fericire puternică, extazul de a se vedea student la actorie a durat foarte puţin. În ciuda victoriei, a urmat o perioadă dificilă pentru Tănase. Starea sa materială era foarte precară. În amintirile sale, proaspătul student descria anii de studenţie trăiţi într-o suferinţă apăsătoare: „Am dus cea mai neagră mizerie pe care şi-o poate închipui cineva! Eram admis la Conservator. Foarte bine. Dar ce mâncăm?“.

O vreme a fost nevoit să facă pe comisionarul şi vindea unsoare pentru copitele cailor. Cânta în corul bisericii, însă cei 12 lei pe lună pe care-i primea erau un fleac. Iarna, îşi amintea el, „aveam grijă în fiecare seară să-mi pun în ghete nişte cartoane, care-mi ţineau în loc de talpă. Seara le schimbam, şi aşa, în fiecare zi, aveam pingele noi“.

Metamorfozele lui Tănase
La primele ore de actorie, profesorul Nottara îi atenţiona: „Grea meserie v-aţi ales! N-o să vă fie drumul presărat cu trandafiri. Pretenţiile ce se fac actorului sunt nenumărate: grija respiraţiei, grija sănătăţii şi a fizicului, ireproşabila conduită morală şi atâtea altele. Gloria actoricească nu se câştigă stând tolănit la cafenea, bând svarţuri. Are să fie greu, flăcăilor, până o să ajungeţi în vârful dealului“, nota A.P. Bănuţ, în cartea „Oameni de ispravă“, despre profesorul Constantin Nottara.

Adesea flămând, plin de neajunsuri, cu papucii rupţi, Tănase era totuşi conştiincios şi venea regulat la cursuri. Dar îi lipsea nervul atunci când era nevoit să rostească monoloagele la ore. O întâmplare e esenţială pentru o dovadă în plus că puterea de muncă trece prin stomac. Într-o zi, a avut norocul să meargă la nunta unui coleg din corul bisericii, unde a mâncat copios. De la petrecere, a mers direct la cursuri. Nottara l-a pus să rostească monologul „Are sabie sau n-are“. Tănase l-a spus cu atâta „haz, nerv şi damf“, cum li se cerea, încât toţi colegii, printre care Tony Bulandra, Velimir Maximilian, Gheorghe Storin şi profesorul lor s-au tăvălit de râs. Elevul n-a îndrăznit să spună cum se produsese metamorfoza. Mâncase pe săturate, atâta!

image

...şi în uniorma de plutonier, la finalul armatei

Actor şi, din nou, plutonier
Atunci realizează că mizeria nu-l va ajuta în cariera pe care şi-a ales-o, aşa că se angajează în armată. Era actor şi plutonier! De fapt, capătă mai multe îndeletniciri: grefier al comisiei de disciplină, elev la Conservator, comandant al pompierilor, ajutor al ofiţerului cu îmbrăcămintea, corist la Popa Tatu şi uneori figurant la Teatrul Naţional. Alerga întruna de dimineaţa până seara. Ca să le poată dovedi pe toate, îşi cumpărase, pe credit, o bicicletă, întorcând privirile, pentru că era un vehicul nu prea obişnuit la acea vreme în Bucureşti.    

În vara anului 1905, Constantin Tănase, cel care în urmă cu câţiva ani debuta într-un spectacol în idiş, primeşte diploma oficială de actor. Tot atunci, se căsătoreşte cu actriţa Iosefina Reitman. Părăseşte şi armata, nu înainte de a face două fotografii: o dată, în ţinuta de plutonier, cu chipiul împodobit cu pampon, cu sabie, şi încă una, îmbrăcat într-o haină închisă până sus şi cu lavalieră, care era semnul distinctiv al artiştilor de diferite categorii. Ambele fotografii le-a trimis la Vaslui.

„Te duci şi-i spui lui Chaplin că sunt roumain. Artist din Bucureşti, comprenez?“

Iată-l din nou pe tânărul Tănase, dar la 25 de ani, cu mustaţă mai stufoasă, purtând lavalieră, o diplomă în mână de care e tare mândru şi o pasiune pentru care-şi va dedica viaţa. Va fi greu, aşa cum îi dictase profesorul Nottara, dar sărăcia şi necazurile care aveau să vină nu-l mai speriau. Ştia ce înseamnă să reuşeşti prin propriile eforturi.

image

„Ascundeţi muştarul că vin actorii!“
O vreme, ca actor, a jucat în tot felul de roluri neimportante la Teatrul Naţional. Ce i se cerea, aia juca. O făcea pe bani puţini. Actorul îşi aminteşte de un turneu eşuat prin ţară, în 1907, într-o atmosferă naţională încărcată, după răscoala în urma căreia căzuseră victime zeci de mii de ţărani. Lumea era îndurerată şi nu avea dispoziţia pentru a merge la teatru. „Actorii, nemâncaţi, intrau în restaurantele gărilor şi înghiţeau la repezeală, ca să nu fie observaţi de chelneri, pâine mânjită cu muştar, încât «ascundeţi muştarul că vin actorii!» nu era o vorbă goală, ci o realitate tristă“, scriau Ioan Massoff şi Radu Tănase în cartea despre viaţa comicului.

Juca, oscilând între operetă şi comedie, în trupe particulare, care purtau numele celor care le înfiinţaseră: Compania Grigoriu, Nicu Poenaru, N. Niculescu Buzău. Numele său încă nu vrăjea mulţimile. Faima apare mai târziu, în trupa lui Alexandru Bărcănescu, la „Asociaţia lirică“. O notă de subsol: Alecu Bărcănescu era fiul lui Constantin Bărcănescu, vestit tenor, prieten cu Mihai Eminescu, despre care se spunea că avea o voce unică. „Asociaţia lirică“ lua naştere în 1912, cu câţiva membri în board, iar singurul caital erau aptitudinile artistice ale lui Alexandru Bărcănescu, Constantin Tănase, G. Niculescu Basu, Robert Frank şi P. Ghimpeţeanu. Poate ne sunt mai familiari, astăzi, contemporanii Vasile Muraru şi Nae Lăzărescu, actori cunoscuţi de comedie lansaţi pe scena de la Tănase, dar se cuvine consemnat că oamenii aceştia au fost protagoniştii operetei româneşti, mergeau la Viena pentru cursuri sau măcar să asiste la repezentaţiile de acolo ca să „fure“ meserie.

„Fusta, fusta, fusta-i cu belea“
Artiştii simţeau că era timpul şi pentru altceva în afară de operetă, ceva nou, proaspăt pe scenă, care să aibă umor şi muzicalitate. Aşa s-a introdus cupletul, spus de Tănase, cu versuri compuse de prietenul său de la Conservator, Casimir Belcot. Primele cuplete aveau ceva mai puţin ascuţiş satiric. Poantele semnănau cu cele din revistele umoristice, care făceau referire la aspecte din viaţa de familie burgheză. Cert e că aveau din ce în ce mai mare priză la public. Anii se scurgeau, iar Tănase răsuna altfel pentru oameni. Pe străzi oamenii se amuzau de poantele sale. Era celebră: „Fusta, fusta, fusta-i cu belea/Toate-n lume se învârt după ea,/Hai, Tănase, întinde pasul/Că ţi-e în pericol nasul/Fusta, fusta, fusta-i cu belea“. Pam, pam!

Ţine spectacole cu Enescu pentru răniţii din război
În perioada Primului Război Mondial, Tănase întrerupe stagiunea şi se prezintă la regiment. În amintirile sale, povestea că, pentru a ridica moralul soldaţilor români, George Enescu a adunat câteva echipe de artişti care să-i binedispună pe răniţi în spitale. Tănase a primit ordin să meargă la Buftea. „În timpul unui spectacol, într-un spital de oameni mutilaţi, doi ostaşi, cu ochii strălucitori, care demult nu mai avuseseră prilejul să râdă, s-au ridicat în capul oaselor să aplaude. Dar fiind cu câte un braţ tăiat, cei doi oameni, vecini de paturi, s-au apropiat pentru a aplauda în comun. Lui Tănase, deşi interpreta ceva care ar fi vrut să fie vesel, i-au dat lacrimile“, notau autorii cărţii „Tănase“.

image

Împreună cu Casimir Belcot, prietenul din studenţie care i-a scris multe cuplete

Dar care era principalul merit al actorului? Ce-l făcea special?  Se spune că cei care-l vedeau pe Tănase pentru prima dată erau surprinşi de simplitatea şi firescul jocului său, în care nimic nu era forţat, teatral, având gesturi cuprinzătoare şi pline de tâlc. Tănase a creat acel spectacol de revistă închegat, modern, adăugând dansul, baletul, muzica şi fastul marilor montări pe scenă, după cum îi portretizau criticii stilul. Prin cupletele sale, devenise un purtător de cuvânt al oamenilor de rând amărâţi. Se inspira din actualitate, era curajos, ironizându-i adesea pe cei de la cârma ţării, fapt care a atras de multe ori atenţia cenzurii şi a ciuntit vorba ascuţită a lui Tănase.

40 de ani şi un nou vis împlinit: Cărăbuşul
Aproape de vârsta de 40 de ani, după un divorţ şi un nou mariaj, cu Virginia Niculescu, Tănase nu mai era doar „cineva“ la el în oraş, ci în toată ţara. Îi năzăreşte ideea de a avea propriul său teatru. Închiriază Grădina Academiei din Bucureşti şi, astfel, ia naştere Compania „Cărăbuş“. Numele trupei fusese dat întâmplător, fără o poveste deosebită, după ce Tănase, plimbându-se în grădina de vară, observase amuzat că terenul avea forma gâzei. Şi „Cărăbuş“ a rămas. Inaugurarea a avut loc pe 2 iulie 1919, cu spectacolul „Cotoiul e pe varză, pisica pe orez“ . Fastul, baletul, paietele, orchestra, dansatorii au uimit spectatorii de toate categoriile. Serile la „Cărăbuşul“ erau adevărate evenimente pentru bucureşteni, în care Tănase era principalul animator. Devenise o stare de fapt: dacă voiai să râzi, mergeai „la Tănase“.

Cu trupa Cărăbuşului în turneu ,în 1939,  în Egipt

image

Situaţia tensionată din politica internă era permanent comentată la revistă. Să luăm alegerile parlamentare din 1922, de pildă. Moment artistic: pe scenă, la „Cărăbuş“, apărea un agent electoral care avea menirea să-l prevină pe alegător: „Votu-i liber şi toţi votează cum socot,/Dar vă previn c-ajungeţi la spital/De nu votaţi cu partidul liberal“. Lângă el, cetăţeanul turmentat al lui Caragiale, înfăţişat de Tănase, venea să-l întrebe pe agent, retoric, veşnica nelămurire „Eu cu cine votez? “. Şi începea Tănase: „Musai cică să votez,/Candidaţi o sută cinci,/Care-n frac,care-n opinci./Şi mă jur, chiar de-aş fi treaz,/ Tot n-aş şti care-i mai breaz./ N-aş şti, zău, vă garantez/ Pentru cine să votez!“.

Maria „Atanasiu“ Tănase de la „Cărăbuş“
În virtutea primirii cu răsunete a spectacolelor de varietăţi de public, Tănase începe să caute noi talente. Angajează o stea a cinematografului francez mut – Charles Prince – , cunoscut sub numele de Rigadin. Întâlnirea dintre cei doi a fost cu cântec: s-au întâlnit în gară, unde Rigadin a fost întâmpinat de sute de oameni, care s-au amuzat de contrastul nasurilor celor doi artişti: Rigadin era blond, cu un nas foarte cârn, Tănase – cum îl ştim. De asemenea, în ansamblu va apărea, mai târziu, un alt nume nou, care avea să devină, în câţiva ani, una dintre cele mai mari cântăreţe: Maria Tănase. Pe atunci, doar o tânără speranţă. Apărea în program cu numele de Maria Atanasiu, „speriată parcă de asemănarea de nume“, după cum nota Tănase în memoriile lui.

Organizează o coridă autentică la Arenele Romane
Dar tot nu erau îndeajuns noile talente, balerinele angajate de la Londra şi cântăreţii de jazz. Tănase voia să prezinte publicului spectacole de amploare, neobişnuite la noi. Aşa că, în 1927, organizează în România lupte cu tauri, potrivit datelor din cartea „Tănase“, scrisă de Ioan Massoff şi Radu Tănase. Aduce din Spania 12 tauri şi 15 toreadori. Vestea a făcut senzaţie în acele vremuri, iar cei mai mulţi bucureşteni refuzau să creadă că o să aibă loc în oraş o coridă autentică. Printre ei, şi prefectul poliţiei de pe atunci, care, în cele din urmă, a refuzat autorizaţia de spectacol sub pretextul că el crezuse că e o glumă şi că taurii vor fi de carton. După mai multe intervenţii şi aşteptări, a venit şi acceptul prefecturii – spectacolul avea să aibă loc la Arenele Romane, dar publicul nu s-a arătat foarte încântat, iar corida de la Bucureşti a fost mai degrabă un fiasco. ;

Cum a adus-o Constantin Tănase în România pe „cea mai senzaţională femeie“

Tănase reuşeşte să-şi surprindă din nou publicul organizând un spectacol cu cel mai mare star de music-hall de la acea vreme, Josephine Baker (foto) Pentru un onorariu exorbitant – de aproape 100.000 de lei, potrivit unor informaţii din presa de atunci –, „Nefertiti din zilele noastre“, aşa cum o numea Pablo Picasso, avea să ajungă în Gara de Nord din Capitală în 1928.

image

Josephine, star şi spion
Josephine Baker era cu adevărat o mare apariţie în România şi oriunde în lume. Artista a făcut senzaţie pe scenele de music-hall pariziene şi de la Berlin, la Londra, la începutul anilor ’20, devenind cea mai bogată femeie de culoare. Era născută la St. Louis, statul Missouri, dar, din cauza segregaţiei rasiale, a părăsit SUA după debutul său în New York. În plus, contractele din Europa erau mai generoase, pentru că era cu adevărat o prezenţă exotică. Pe scenă, apărea mai mult goală decât îmbrăcată, cu nişte frunze de palmier pe talie. Cânta, dansa, făcea furori. Era răsfăţata publicului, mereu cap de afiş. Mai târziu, în anii ’40, artista a devenit agent secret în Franţa ocupată de nemţi. A lucrat pentru Rezistenţa franceză, mai precis pentru serviciile de informaţii ale generalului de Gaulle, şi a fost recompensată după război cu Legiunea de onoare.

Plimbată cu o şaretă trasă de struţ
Când a coborât din Orient Expres la Gara de Nord, unde era întâmpinată de o mulţime de români, Baker a fost impresionată mai ales de pitorescul ţigăncilor florărese, scriau Ioan Massoff şi Radu Tănase. S-a plimbat cu o şaretă trasă de struţ prin Bucureşti, adusă special din Paris.

image

„Deodată, prin dreptul Capşei, zăresc (şi mă frec la ochi), o tânără negresă purtând pantaloni. Haida-de! O fi fenomenu-acela, cum îi zice? A, fata morgana… Nu, nu-i fata morgana, e fata tropicala de vreme ce o cheamă Josephine Baker şi coboară dintr-o trăsurică ancorată de un struţ şi aşază în faţa struţului un pumn de alune cojite şi păşeşte în Capşa şi bea un mazagran într-o societate mie-n sută virilă şi fâlfâie, şi se unduie, şi glisează dinaintea privirilor cloroformizate ale clienţilor şi trecătorilor care uită să mai petreacă“, scria Mircea Constantinescu în cartea „După Bucureşti potopul…“ .

A revenit în România la „Cerbul de Aur“
A avut două spectacole în Bucureşti, intitulate „Negru pe alb“, care s-au ţinut în sala Eforia. Nu a putut juca la grădina Cărăbuş din cauza ploii. Josephine Baker a fost clou-ul stagiunii. Lumea s-a înghesuit s-o admire pe „cea mai senzaţională femeie pe care a văzut-o cineva vreodată“, după cum credea scriitorul Ernest Hemingway. Baker a revenit în România, dar la Braşov, după 40 de ani, fiind invitata specială a Festivalului „Cerbul de Aur“.

image

„– Tănase! – Chaplin!“

Într-o seară în Paris, Constantin Tănase are parte de o întâlnire neaşteptată. Cu Charlie Chaplin. În cartea „Tănase“, autorii Ioan Massoff şi Radu Tănase rescriu, pornind de la memoriile actorului, cum s-au cunoscut şi au dansat împreună cei doi artişti într-un restaurant parizian.

image

Tănase, în rolul lui Charlot

„În restaurantul «El Garon», din Paris, se găseau la o masă Tănase cu soţia si cu actriţa Mia Apostolescu. La o altă masă, Chaplin, fiind, bineînţeles, ţinta multor priviri din local. Când celebrul artist s-a ridicat să danseze, lumea l-a aplaudat. Tănase, care avea o mare admiraţie pentru Charlot, aplauda de asemenea. Ceva mai târziu, s-a hotărât şi a invitat-o la dans pe Mia Apostolescu. Dansa cu uşurintă, mişcându-se, în ciuda corpolenţei sale, cu multă dezinvoltură (…). Printre cei care-l admirau pe Tănase era şi Chaplin, care simţise de îndată că Tănase nu-i un consumator oarecare. Chemând un chelner, Chaplin se interesă, arătându-l pe Tănase:

- Cine este?

- Cred că un american bogat şi excentric, răspunde chelnerul, încercând să găsească o explicaţie, apoi se apropie de masa lui Tănase şi îi spuse că Chaplin a vrut să ştie cine e:

- I-am spus că sunteţi american… aşa credeam, se scuză omul.

- American? Asta-i bună, sări Tănase, te rog să te duci imediat si să-i spui ca sunt român… înţelegi? Roumain… artist din Bucureşti… Bucharest… comprenez?

Chelnerul s-a executat întocmai si cei doi actori s-au întors, zâmbind, unul spre altul. În clipa următoare, cum mesele nu erau prea depărtate, amândoi se apropiară şi-şi strânseră mâinile:

– Tănase!

– Chaplin!

Apoi, la îndemnul discret al orchestrei, ce urmărise scena, atât Tănase, cât şi Chaplin şi-au invitat din nou partenerele, dansând încă o dată, spre satisfacţia publicului.“

„Toată viaţa m-am ferit de onoruri“

Dacă pe scena „Cărăbuşului“ era hazos şi binedispunea oamenii, Tănase devenea grav şi trist atunci când aceleaşi realităţi crude despre care vorbea le întâmpina în viaţa de zi cu zi. Chiar şi în mijlocul spectacolelor opulente, luxoase, îmbrăţişat de femei frumoase cu picioare lungi, Tănase nu şi-a uitat originile. A căutat de multe ori că obţină ajutoare sau fonduri modeste pentru repararea unor şcoli, spitale, materiale de construcţie pentru atenee culturale sau burse pentru tineri actori. Odată, într-un drum cu trenul, a găsit într-un coş un nou-născut părăsit. Întâmplarea l-a marcat profund, aşa că l-a ţinut în grija lui pe cel mic până când i-a găsit o familie. Noii părinţi l-au botezat pe copil Constantin Cărăbuş.

image

Când a împlinit 50 de ani, năpădit de emoţii, Tănase a ţinut unul dintre puţinele sale discursuri pe scena teatrului: „De 30 de ani publicul e obişnuit ca de câte ori apar pe scenă să-l înveselesc. Cer scuze dacă astă seară îl voi decepţiona. Iertaţi-mă dacă vă spun, dar toată viaţa mea m-am ferit de onoruri, am trăit ca un om modest, cinstit, fără să iau locul nimănui, fără ambiţii materiale. Am făcut şi puţin bine – atât cât am putut, nu atât cât aş fi vrut. Şi niciodată, pe nimeni, n-aş fi îndrăznit să-l tulbur cu prilejul împlinirii a 30 de ani de activitate teatrală, dacă alţii, din prietenie şi din amabilitate, n-ar fi luat iniţiativa acestei sărbătoriri“.

Teorii despre cauza morţii lui Tănase
Constantin Tănase a murit în Bucureşti pe 29 august 1945. Au existat zvonuri despre moartea sa. Unele voci susţin că actorul ar fi fost ucis de Armata Roşie. În acea vreme, Tănase încă mai juca în Bucureşti, la un an după sosirea ruşilor, şi ar fost ucis din cauza satirei la adresa soldaţilor ruşi care aveau obiceiul să „rechiziţioneze“ toate bunurile personale purtate la vedere, mai ales ceasuri, pe care le cereau spunând „Davai ceas“. Tănase a compus un cuplet: „Rău a fost cu «was ist das»/Da-i mai rău cu «davai ceas»/De la Nistru pân’ la Don/Davai ceas, davai palton/Davai casă şi moşie/Haraşo, tovărăşie!“.

Potrivit datelor din cartea „Tănase“, scrisă de Ioan Massoff şi de nepotul actorului, Radu Tănase, publicată în plin comunism, Tănase a murit în urma unei banale amigdalite, declanşată de o bere rece. A făcut febră şi infecţia s-a răspândit. Cu o noapte înainte de a muri, i-a spus medicului: „Doctore, să ştii că asta-i ultima noapte a lui Mihai Viteazul!“.

Este înmormântat la cimitirul „Bellu“ din Capitală. Deasupra cavoului cu ferestre mari, din când în când, veghează un cărăbuş.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite