PORTRET Amza Pellea, ambasadorul Olteniei. Oana Pellea: „Tata avea o inimă mare cât roata carului şi caldă ca o pâine-n ţest“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Viaţa lui Amza Pellea (1931 - 1983) începe pe prispa unei case ţărăneşti din inima Olteniei şi se încheie glorios, cu o viaţă trăită pe scenele celor mai mari teatre din România şi pe platourile filmelor româneşti care au făcut istorie. Şi, deşi nu există statistici şi nici nu este nevoie de ele, actorul este cel mai iubit oltean pentru rolul însuşit perfect şi simplu în scheciurile cu „Nea Mărin“.

E o gălăgie ca de sărbătoare în microbuzul ăsta din autogara Craiova, înghesuit de oameni, de plasele lor de rafie şi de poveştile spuse tare dintr-un capăt în altul. Vocile lor acoperă muzica populară de la radio — ce să facă ei o oră, două, cât durează drumul? Unii nici nu se cunosc, dar e suficient să locuiască în acelaşi sat ca să ştie fiecare al cui e, cât pământ are sau, mai nou, dacă vreunul are copii plecaţi la muncă în străinătate. Chiar şi aşa, cei mici dorm fără griji pe genunchii părinţilor gălăgioşi, nu bagă de seamă. Iar tânăra profesoară din rândul al treilea, scaunul de la geam, care face zilnic naveta către comuna Giubega (n.r. - judeţul Dolj) şi înapoi, e obişnuită. Are un teanc de lucrări ale elevilor care au participat la olimpiada de limba engleză, faza pe şcoală, şi, chiar dacă e concentrată pe răspunsurile la „Put the verb in brackets into the correct tense“ (n.r - „Scrieţi verbele din paranteză la forma corectă“), tot mai trage cu urechea la supărările doamnei din spate, care-i necăjită „că nu-i ia vaca viţei“.

Pe culoarul strâmt, şoferul începe să taie bilete. „Un’ mergeţî?“. Acasă, pentru câţiva, e la Perişor sau la Radovan. Doar jumătate de oră din Craiova. Cei mai mulţi se opresc la Băileşti. Pe ei i-am întrebat dacă ştiu cum se ajunge la Casa memorială „Amza Pellea“. Imaginaţi-vă un întreg microbuz, plin cu femei , muncitori şi bătrâni care sar în ajutor, certându-se între ei că unii nu spun bine adresa, că cel mai bine e aşa, domnişoară: „De la Monumentul Eroilor, nu prima, nu a doua, nu a treia, a patra stradă pe stânga, 300 de metri mai încolo şi casa e pe partea dreaptă“. Acolo e. Iar Amza Pellea avea dreptate. În tot freamătul ăsta, se simte foarte mult cum trenul sau autobuzul către casă începe să înmagazineze olteni.

În casa lui Amza Pellea, ceasurile au stat în loc la ora 7.25, atunci când el a murit, într-o zi urâtă de decembrie. Dar pozele cu zâmbetele lui largi de pe pereţi, hainele aruncate în ladă, caietele deschise pe birou cu versuri neterminate, fac ca el să fie absent doar fizic.

Despre casa în care a copilărit Amza Pellea, amintiri de când era un puşti nerod şi cum au trăit băileştenii celebritatea unui consătean de-al lor au povestit, pentru „Weekend Adevărul“, soţii Liviu şi Maria-Lila Dumitraşcu, finii lui Amza Pellea. Şi nu oricum! Lila Dumitraşcu, care este şi verişoara actorului, şi soţul ei au poveşti şi-un limbaj parcă desprinse din monoloagele lui Nea Mărin. I-am lăsat să vă povestească ei, cu umor şi zvâc, cum altfel?, la perfectul simplu.

Liviu Dumitraşcu (68 de ani): Casa memorială pe care o văzurăţi este casa bătrânească, adică cea a bunicului lui Amza, din partea mamei. Gheorghe Colan se striga. Ăsta a fost primar al Băileştiului pe timpuri, înaintea Primului Război Mondial. Una dintre fetele lui, Miţa (n.r. – de la Maria) s-a căsătorit cu Amza ăl bătrân. E, după ce s-au luat ei doi, s-au mutat în casa asta şi le-a rămas lor. E micuţă, cu trei odăi. Lângă ea, tata lui Amza a mai construit încă una, mai mare, cu patru camere, cu sufragerie şi baie – modernă pentru vremurile ălea.

Nu zisei degeaba „Amza ăl bătrân“, pentru că pe tata lui Amza, actorul vreau să spun, tot Amza îl chema. Ca să-l deosebească de taică-so, lui i-au zis Amzulică. Noi aşa îi spunem. Cum şi numele lor, Pellea, a fost dintotdeauna iscălit cu un singur „l“, dar ştiţi cum sunt copiii la şcoală – scriam, în glumă, în loc de Liviu, cum mă cheamă pe mine, Lyviu, cu „y“. Amzulică şi-a mai scris încă un „l“ şi aşa i-a rămas numele.

10 ani în gară, în aşteptarea lui Mărin
Amza ăl bătrân era un om inteligent. Terminase Colegiul Naţional Economic „Gheorghe Chiţu“ din Craiova, înainte de Primul Război Mondial. Era o realizare, nu se ducea oricine acolo. A fost citit, vreau să spun, pentru că, mai târziu, prin 1921, a ajuns membru fondator al bibliotecii din Băileşti. După aceea, a fost contabil la nişte bănci din Băileşti şi, în 1933, directorul cooperativei „Munca Noastră“ din Băileşti.

El a avut patru surori şi încă un frate, pe Mărin, care s-a căsătorit cu Veta – Elisabeta de fapt, dar toată lumea o striga Veta. Cu alte cuvinte, unchiul şi mătuşa lui Amzulică, despre care a vorbit el în monoloage. Mărin, care era un om foarte glumeţ, a plecat pe front, mai întâi în armată, înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial. Şase copii lăsase acasă. Mai venea în permisii că, până să se înăsprească războiul, avea voie. Dar Mărin nu s-a mai întors din război. Băileştenii care erau cu el pe front spuneau că nu l-au mai văzut de la Cotul Donului (n.r. – în Rusia). Prizonier, deportat în Siberia, mort – asta nu se mai ştie. Timp de vreo zece ani, Veta cu copiii se duceau în gară când auzeau că vine un lot nou cu prizonieri din URSS şi-l aşteptau.

Mai târziu, după ce Amzulică a terminat facultatea şi mergea prin străinătate cu spectacole de teatru, s-a dus în Rusia, într-un turneu, şi s-a interesat de unchiul său, dar n-a putut să afle nimic de el. Atunci s-a hotărât să creeze, în memoria lui, monoloagele lui nea Mărin.

Cu văru’ Licu, la furat de struguri

Amzulică era cam năzdrăvan când era mic, ca orice copil. Ţin minte o  întâmplare cu el şi cu vărul lui primar, unul Licu. Se duse Licu la Amza ăl bătrân într-o zi de duminică. „Bă, unchiule, dă-mi şi mie să-ncur calul!“, îi zice Licu, că el avea şaretă cu cal. „Ia-l, mă, dar să ai grijă!“, îi zice ăl bătrân. Amzulică,  odată ce auzi, sări şi el: „Licule, merg şi eu!“. Lui Amza ‘ăl bătrân nu prea îi conveni că ştia că fiul său e nerod: „Mă, ai grijă de el că ăsta nu stă cuminte!“. Taman în ziua aia, Amzulică era îmbrăcat într-o salopetă cu pantaloni scurţi, albastră, şi purta o cămaşă curată, nouă. Ca de duminică.

image

Până la urmă, se urcară ei în şaretă şi plecară de-acasă. Ajunseră la marginea Băileştiului, mai prin nord, unde erau multe vii. Se opriră acolo lângă un pom umbros, cu o fântână alături, cu jgheab, şi adăpară calul. La un moment dat, Licu îi zice lui Amzulică: „Hai, mă, până la mine la vie să luăm o pălărie de struguri. Lăsăm calul aici, la umbră, şi mergem să mâncăm câţiva, că eu am dintr-ăştia româneşti“. Adică via era altoită. „Mergem, Licule!“, răspunse Amzulică (foto).

Intrară ei în vie, dar nu pe poartă, ci pe sub o sârmă ghimpată, care era de-a lungul drumului. Se aşezară la nişte buturugi de vie – Lică punea în pălărie şi mânca, Amzulică băga şi el câteva boabe prin buzunare. Lică de colo: „Mă, fii atent că vine unul pe potecă! Dă-te aşa, să vedem ce vrea să facă“. Se pitulară pe sub vie, dar ăla tot venea spre ei. Şi părea că în mână avea ori un parmac, ori o armă. Atunci Lică, speriat, strigă: „Amzulică, fuuugi, că nu e via mea!“. El îl luase la furat pe văru-so, dar, aşa, ca să mănânce şi ei de poftă (râde). Amzulică dădu să fugă înapoi pe sub gard, dar îşi prinse cămaşa nouă prin sârmă, se zgârie pe mâini. S-au pus amândoi în şaretă, năduşiţi mai mult de spaimă, şi dă-i şi fugi!

În casa memorială: haine şi străchini „de-ale bune“

După război, când au venit comuniştii, familia a fost persecutată. Lui Amza ăl bătrân i-au luat casa de la stradă – de-asta memorială zic – şi, mai târziu, pământurile, iar ei aveau hectare bune! Casa de lângă a fost ocupată de chiriaşi – nişte activişti de partid şi un avocat. Au pus ei sechestru pe case, dar tata lui Amzulică nu s-a lăsat uşor. S-a dus într-o noapte cu căruţa, cu unu’, Fane, să mai ia din lucruri. Vă daţi seama, aveau tot acolo – maşină de bătut porumbul, îmbrăcăminte pentru copii, străchini. Au intrat pe fereastra de la cămară şi au mai luat din ele. Pe unele le-au pitulat pe la vecini, pe altele la rude.

image

Casa memrorială „Amza Pellea“ FOTO Anca Vancu

Când s-au mai liniştit vremurile, unii dintre ei n-au mai vrut să le dea înapoi. N-au mai recunoscut! Mai erau şi neamuri cu ei. De-atunci, Amzulică s-a cam îndepărtat de rudele mamei, ale Colăneştilor. „Cum, mă, nea cutare să ne facă asta?“, se întreba, dar fără răutate. După Revoluţie, unii au început totuşi să le aducă înapoi. Iar câteva dintre lucrurile din casa memorială sunt ale familiei, de-ale bune.

image

Singurul băiat între patru fete
Şase copii au avut Amza ăl bătrân şi cu Miţa: Bebe, dar care a murit de copil, Amzulică, şi alte patru fete: două mai mari decât Amzulică, Elvira şi Tatiana, şi alte două surori mai mici, Irina şi Ileana. Ei se gospodăreau şi de Veta, rămasă văduvă, şi de copiii ei, tot şase. Familie mare, mai ales că, odată ce comuniştii le luaseră tot, nu mai aveau cum să-şi ţină copiii la şcoală. Amza avea trei copii la şcoală – Elvira şi Tatiana erau la facultate, iar Amzulică învăţa la liceul „Carol I“, la Craiova. Aşa că, pentru a-şi întreţine familia, tatăl lui a plecat la Bucureşti şi s-a angajat ca vânzător la un debit de tutun, cu ţigări şi cu timbre.

„Le-am pus copiilor şi nepoţilor numele «Amza»,  să-şi mai aducă lumea aminte de el“

image

Lila şi Liviu Dumitraşcu, finii lui Amza Pellea de la Băileşti FOTO Anca Vancu

Lila Dumitraşcu (67 de ani): După ce Amzulică a terminat facultatea, era invitat la tot felul de evenimente prin ţară. Chiar şi la noi apăruse „Primăvara băileşteană“, cu spectacole de muzică populară şi uşoară. Şi veneau pe-aici o gramădă de personalităţi de-ale vremii: Silvia Popovici, Silviu Stănculescu, Ion Besoiu, Iurie Darie. Ţin minte că, odată, când a venit Jean Constantin la Băileşti cu trenul, Amzulică a aranjat să-l primească în gară cu două trăsuri. Într-una erau nişte lăutari şi în alta îl aştepta el cu o pereche de porumbei, pe care o ţinea într-o mână, iar în cealaltă ţinea o cioară! Aşa, ca să glumească cu el (râde).

Dacă tot se reuneau la Băileşti, Amzulică se simţea obligat să-i cheme la o masă, ca tot omul. Şi apela la părinţii mei, pentru că tata devenise bucătar la nunţi şi la botezuri. Tatăl meu, pe care-l chema Ionel, şi cu Amzulică – veri buni. Bunicii mei erau Mărin şi Veta. Au fost apropiaţi toată viaţa.

Sunt convins că orice întâmplare poate fi povestită în aşa fel încât să stoarcă şi lacrimi, şi hohote de râs. Mi se pare o trăsătura specifică poporului român: a face haz, câteodatâ chiar de necaz. Amza Pellea, în emisiunea „La sfârşit de săptămână“ din 1981

Aveam 10 ani pe atunci şi părinţii mă luau şi pe mine cu ei la masă acolo, pentru că nu puteau să mă lase singură acasă. Cum să vă spun, erau toţi foarte veseli. Când începea fiecare să povestească câte-o amintire, o poantă, eram atât de impresionată! Auzi, era lumină pe-atunci?

Liviu Dumitraşcu: Nu mai ştiu, nu cred că aveam în casă sau se lua des.

Lila Dumitraşcu: În orice caz, îmi amintesc că tuşica Miţa, mama lui Amza, avea nişte lămpi mari, cu gaz, frumoase, care luminau în toată curtea. Şi-ntr-o seară, la ei la masă, erau Dumitru Rucăreanu şi Constantin Rauţchi, care cântau foarte frumos. Luau lămpile să dea focul mai încet la ele, să fie o atmosferă mai de petrecere, şi începeau şi cântau... Aveam şi eu voce şi mă puneau pe masă, într-un colţişor, să cânt cu ei. Îi spuneau lui tăticu’: „Mă, fata asta trebuie dusă la Conservator!“. „Păi, cum? Eu am o singură fată, cum s-o trimit la Craiova? Rămâne aici cu mine!“. Aşa era tradiţia. Nu m-am dus la muzică şi 20 de ani am fost navetistă, profesoară de istorie.

image

Vinovaţi de umor calificat: Ştefan Radof, Jean Constantin, Dem Rădulescu, Florin Piersic şi Amza Pellea FOTO Yiarul Ring

„Bine că venişi, că am născut acum cinci zile!“
Ţin minte că, de când eram eu mică, Amzulică voia să se pună naş la nunta mea. Zicea că şi dacă viitorul meu soţ va avea pe cine să pună naş, se pune şi el al doilea! Când a venit vremea să mă căsătoresc, tata i-a telefonat: „Mă, tu ai spus nişte vorbe cândva. Te ţii de ele? Ca să ştim ce facem, pentru că noi vrem să facem nunta în primăvară“.  „Nici nu mă gândesc să nu fiu!“, a zis el. Şi Amza şi cu Domnica au fost naşii noştri la nuntă şi la botezul copiilor, în următorul an.

Liviu Dumitraşcu: Noi am avut doi copii gemeni, dar nu ştiam dinainte, că pe atunci nu era ecograf ca acum. Predam matematica în comuna Gubaucea – ştiţi că e şi-o vorbă: „Parcă-ai fi de la Gubaucea sau de la Palilula“, adică înseamnă că spui multe (râde). Şi vine într-o zi gazda mea să mă anunţe că soţia a născut şi că am doi băieţi gemeni. Dăduse cineva telefon – pe atunci era un singur telefon, cu manivelă, la CAP, dar centrala era în altă comună, la Terpeziţa şi se mai făcea legătura printr-un alt sat, la Bucovicioru. Foarte complicat, orişicum. Eu când am auzit, m-am crucit. „Mă, fi-v-ar telefoanele ale dracu’ să vă fie vouă, ce înţeleserăţi acolo?“. Nu pricepeam de unde doi.

Amza şi Domnica, proaspăt căsătoriţi

image

Luai cursa de la Bucovicioru şi mă dusei la Craiova, la spital, în centru. Coborî nevastă-mea. „Mă, câţi avem?“, o întreb. „Doi! Şi bine că venişi, că am născut acum cinci zile!“. Ea n-a putut să anunţe, că erau telefoanele defecte. Trebuia să declarăm repede copiii, dar nu ştiam ce nume să le punem. Tata-socru tot spunea că trebuie să-l întrebăm pe naşu’, că ăsta e obiceiul. Sunai eu – ei n-aveau pretenţii. Insistai şi, până la urmă, Amzulică a zis că, fiind gemeni, să sărbătorească şi ziua numelui, nu doar cea de naştere. Ne gândirăm noi, ce sfinţi erau? Mihail şi Gavriil. „Mai ales că pe nevastă-mea o cheamă şi Mihaela“, a zis naşul atunci. Eu nici nu ştiam! „Bă, păi, atunci e clar, zice, unul să fie Mihai şi altul să fie Gabriel.“ „Dar să aibă şi două nume“, am vrut eu, să fie ca mine. Aşa că pe primul născut l-am numit Amza Gabriel, iar pe-al doilea Liviu Mihai. Şi unuia dintre nepoţi i-am zis Amza Ştefan. Am păstrat numele după naş. Am zis că poate atunci când îi mai strigă careva, să-şi aducă aminte şi de el.

„Păi, n-aduserăm noi porcul gata făcut?“
Ne-am ţinut de tradiţie şi-am mers cu plocon la naşi. De Sfântul Ion ne duceam. Odată, ne dă naşul telefon şi vorbeşte tata-socru cu el: „Mă, dacă tot veniţi la Bucureşti, să-mi luaţi şi mie un porc, dar nu mare, unul de vreo 75-90 de kilograme. Şi să veniţi cu el pregătit, tranşat, cu cârnaţii făcuţi“.

Plecarăm noi pe la 10 seara din Băileşti, ajunserăm a doua zi, dimineaţa. Văzurăm că naşul şi naşa erau îmbrăcaţi să plece. „Unde plecaţi, mă?“, îi întreabă tata-socru. „Voi puneţi şi mâncaţi că noi ne întoarcem repede.“ „Păi, unde vă duceţi?“ „La o masă tovărăşească.“ „Fi-v-ar masa tovărăşească“ – zice tata-socru, care-şi mai permitea să glumească cu ei – „Păi, nu aduserăm noi aici porcul gata făcut?“ „Suntem invitaţi la masă, la tovarăşul Ion Gheorghe Maurer!“

Maurer, care nu mai era prim-ministru, făcea o masă de ziua lui, că-l chema Ion. Invitase mai mulţi oameni, printre care şi pe ei. Amzulică era pasionat de vânătoare, ca Maurer. N-au stat mult acolo şi ţin mine că, după ce s-au întors, mai comentau: „Hai că venirăm repede. Cred că nici nu ne văzură când plecarăm“, zicea naşa. Da’ naşu de colo, ca să facă o poantă: „Cred că fu notat şi când venirăm, şi când plecarăm!“.

Băileştenii, la cinema: „Tuşe Veto, îl omorâră pe Amzulică!“

Kirk Douglas (în dreapta), Amza Pellea (în centru), în timpul unei filmări din „Dacii“ FOTO Ziarul Metropolis

Liviu Dumitraşcu: Iarna, prin noiembrie-decembrie, când se termina muncile agricole, activiştii de partid îi chemau pe ţărani la film, să se culturalizeze. Veneau pe rând, cum aparţinea fiecare de CAP, că erau trei – 1 Mai, 7 noiembrie şi 23 august. Şi veni vremea să se ducă şi mam’ mare, Veta, cu sora ei, Şica, şi fină-sa Ghena. Ele, mai bătrâne, ce se gândiră? Să stea în primele rânduri, că nici nu mai văd bine, nici nu prea mai aud. Se puseră prin rândul trei. Înainte să înceapă filmul, era jurnalul de actualităţi. E, în timp ce se vorbea despre economia socialistă română, apăru pe ecran o locomotivă, care părea că se îndreaptă spre ele. Pof-pof-pof-pof! Ăstea când văzură că se apropia tot mai mult, se ridicară în picioare şi începură să vorbească tare: „Păzea, că vine trenul!“. Şi au ieşit de la film, n-au mai văzut nimic.

image

Mai târziu o ţâră, jucă naşul în filmul „Haiducii“, dar el avu rol negativ. Era Sârbu, care îi trădează pe haiduci şi pe el îl omoară. Iară îi chemară la cinema. De data asta, Veta nu se mai duse. Înţelesese ea ce e şi cu filmele astea – cai verzi pe pereţi. După terminarea filmului, veniră unii la ea acasă: „Tuşeee Vetooo, îl omorâră pe Amzulică! Unde l-or înmormânta? Pomană i-ar face?“, strigau la ea. „Cum mă, muri, când fiul-meu, Ionel, vorbi cu el la telefon, de-i ură sănătate de Crăciun?“ „Cu ochii noştri văzurăm, n-auz?“

La filmări, la Mihai Viteazu FOTO Adevărul

image

A, dar să vedeţi comedie la „Mihai Viteazul“ (n.r. – Amza Pellea în rolul principal)! Două femei, una mai tânără şi alta mai bătrână tăinuiau în timpul filmului. ’A bătrână întreabă în şoaptă: „Auzi, fă, cine e asta?“. „Păi, e Tudora, mama lui Mihai Viteazul.“ „Taci, fa, fată, din gură, că asta nu e ţaţa Miţa. Eu o ştiu bine pe Miţa, mama lui Amzulică!“ (râde). Se contopise realitatea cu filmul.

„Amzulică nu ne-a minţit pe noi“
Vedeţi de ce l-am stimat noi pe Amza? Nu doar pentru calităţile lui sufleteşti, că a fost un om extraordinar, dar şi artistice. Pentru că a păstrat şi ne-a povestit limba, obiceiurile, chiar şi năravurile. „Poriclele“ sunt adevărate, foarte multe dintre întâmplări la fel – sigur, unele erau mai înflorite artistic, pentru poveste, sau cenzurate ca să nu deranjeze. De-asta l-au iubit mult băileştenii şi toţi oltenii până la urmă – pentru că el nu ne-a minţit pe noi.

Să râdem cu... Nea Mărin, cinematograful şi gura lumii

image

Amza Pellea s-ar fi putut numi în mai multe feluri, după oricare din personajele cărora le-a dat viaţă. Ar fi putut fi Horaţiu din „Hamlet“, Manlache Preda din „Osânda“, Sârbu din „Haiducii“ sau însuşi Mihai Viteazul. Cei mai mulţi l-au simţit mai ales ca olteanul „Nea Mărin“, pentru că numai cu acesta actorul, crescut chiar pe maidanele din Băileşti, s-a identificat până la contopire.

Cine şi-l mai poate închipui pe Amza Pellea altfel decât cu pălăria ponosită pe ceafă şi exclamând mucalit: „Băăă, tată, bă!“? Şi cine nu-l aştepta în faţa televizorului, în nopţile de 31 decembrie dinainte de Revoluţie, să povestească „O afacere oltenească“, năzdrăvăniile lui „Sucă în armată“ sau să afle ce cadou i-a luat Nea Mărin Vetei de „Zîoa fomeii“?

„Şi alţi colegi mint, dar eu am memorie mai bună!“
Popularitatea lui Nea Mărin din cercurile restrânse de prieteni s-a transformat repede în cel mai de succes film românesc din toate timpurile – comedia „Nea Mărin miliardar“. Dacă mai întâi Amza Pellea obişnuia să le spună colegilor din liceu şi pe urmă din facultate întâmplări de la el din sat, mai târziu a făcut-o la microfon, într-un studio de radio, „cu inima îndoită c-or să prindă“, după cum spunea el într-un interviu din 1981,  în emisiunea „La sfârşit de săptămână“ cu Tudor Vornicu.

După ce-am jucat în Mihai Viteazul, unii trecători mă arătau cu degetul: «Uite-l pe Amza Pellea!». După ce-am apărut la televiziune, alţii, mai mulţi, mă arătau familiar: «Uite-l pe Nea Mărin!». Amza Pellea, în revista „Teatrul“ din 1972

Or, printre prietenii şi colegii de film şi de scenă în spectacolele din ţară, poveştile cu oltenii lui erau savurate din plin în pauzele de la repetiţii. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Stela Popescu (79 de ani), îl descrie pe „nobilul“ Amza Pellea: „Era un mare povestitor! Unul care nu doar reda nişte fapte, ci le înfrumuseţa, le gonfla, aşa, le rotunjea artistic. Şi el era întotdeauna un drăguţ şi spunea: «Sunt şi alţi colegi de-ai mei care mint, dar eu am memorie mai bună!»“, îşi aminteşte actriţa printre hohote de râs.

image

Prietenii Amza Pellea, Draga Olteanu Matei, Sanda Toma, Gheorghe Cozorici, George Constantin, Mircea Albulescu şi Silviu Stănculescu

„Nea Mărin miliardar“, cel mai vizionat film românesc
După ce televiziunea l-a băgat în casa omului, ca şi cum „fusesem în vizită, stătusem de vorbă cu el, în halat şi în papuci“, oamenii s-au dus după el în număr record în cinematografe, să-l vadă în „Nea Mărin miliardar“. Prima comedie regizată de Sergiu Nicolaescu, în 1979, a numărat aproape 14,5 milioane de spectatori, potrivit unui studiu realizat în 2006 de Uniunea Autorilor şi Realizatorilor de Film din România. Iar Stela Popescu este convinsă că acest film a fost făcut pentru Amza Pellea: „Sergiu îl iubea foarte tare pe Amza şi a vrut să arate şi altă faţetă a lui la nivelul cinematografiei“, crede actriţa care interpretează rolul de „vampă“ în film.

Cel mai mult îmi plăcea la el că avea o anumită nobleţe. El era un fiu de ţăran ceva mai răsărit din sat. Dar avea un fel de a se comporta, o rasă, care n-avea nicio legătură cu vulgaritatea sau cu lejeritatea de exprimare a oameilor din ziua de azi. Stela Popescu, actriţă

Cu un regizor adus pe targă la filmări, într-un scenariu cu doi Amza Pellea, când Nea Mărin, când Mr. Juvett, şi cu improvizaţii furate din comediile americane şi amestecate cu umorul oltenesc, comedia a fost filmată în 32 de zile, printre puţinii turişti rămaşi în septembrie la Mamaia.

Sergiu Nicolaescu: „Mă duceam pe targă la filmări“
„Mi-a fost foarte frică de o comedie, pentru că eu făcusem până atunci numai filme istorice. Înainte de a începe filmările, m-am orientat asupra unor filme americane, cu Charlie Chaplin şi cu alţi mari actori de comedie. Le-am analizat, am scos zgomote pe care le-am băgat şi eu în film. A fost şi mai complicat pentru mine pentru că, înaintea filmărilor, mi-am scrântit, să spun aşa, coloana. Din cauza asta mă duceam pe targă la filmări. Colegii mei ridicau targa sus, în poziţia de drepţi, şi aşa conduceam actorii“, a povestit Sergiu Nicolaescu într-un interviu pentru „Adevărul“ în 2008.

„Dacă teatrul te împinge la lăfăială, în film eşti asemenea unui alergător pe 100 de metri“

Dar drumul lui Amza Pellea către actorie n-a fost unul uşor şi drept, cum nici şoseaua din Craiova spre Băileşti nu e. Era un copil timid, dar se ambiţiona să-şi depăşească tremurul din voce pentru că îi plăceau atât de mult poeziile, încât voia să le recite pe toate la festivalurile şcolare. Primul său rol într-o piesă de teatru a fost chiar în clasa I. Pe scena improvizată la şcoala din Băileşti, a jucat lupul din „Scufiţa Roşie“, dar nu dintr-o potrivire de caracter cu personajul fioros, ci pentru că, ruşinos fiind, putea să apară mascat.

image

Amza Pellea, în rolul lui Hlebnikov din „O chestiune personală“ (1957)

Până la urmă, întâlnirea cu teatrul „adevărat“ a venit mai târziu, aşa, într-o doară. În salopetele lui de muncitor într-o uzină electrică din Timişoara, după ce terminase Colegiul Naţional „Carol I“ din Craiova, vede într-o zi un afiş care anunţa ultima zi de înscriere pentru examenul la „Institutul de Cinematografie“. Se prezintă mai mult din curiozitate, ca să se intereseze de o prietenă care dăduse examen la actorie. Şi, după mai multe probe, e admis pentru examenul final, nu la cel pentru regie cum şi-ar fi dorit, ci la actorie. Se dezbracă atunci de hainele uzate, de electrician, pentru a se îmbrăca, după patru ani, la absolvire, în cele ale lui Trigorin, din piesa „Pescăruşul“ a lui A.P. Cehov.

Nu cred că există o diferenţă adâncă între actorul de film şi cel de teatru. Diferenţa stă în mijloacele de expresie, condiţionate de elemente specifice ale tehnicii: fondul este unul şi acelaşi. Dacă însă, pe scenă, sentimentul trăirii sincere, credinţa în ceea ce joci trebuie subliniată, în film, aceleaşi stări se cer estompate. Ecranul îţi amplifică fizionomia: capul actorului apare pe dimensiunea unui metru pătrat. O mimică, ce pe scenă ar trebui să sugereze doar o stare de mirare, pe ecran ar fi similară ca o mască de groază.  Amza Pellea, în emisiunea  „La sfârşit de săptămână“, din 1981


„Am simţit liniştea nefirească a sălii“
Vreme de trei ani, numele său este cap de afiş în mai toate spectacolele din Teatrul Naţional din Craiova, unde îşi face stagiatura până în 1959. Acolo, nu se îndrăgosteşte doar de Domnica Mihaela Policrat, „la prima vedere“, cu care se şi căsătoreşte, dar şi de meseria lui, de teatru şi de public, după cum mărturisea mai târziu.  „Jucam Horaţiu. După moartea lui Hamlet, Horaţiu are un monolog care încheie piesa. În timp ce îl debitam, am simţit dintr-odată liniştea nefirească a sălii. Ştiam că nu e datorată exclusiv interpretării mele. Înţelegeam exact mecanismul: era un 

spectacol bun şi toată emoţia acumulată pe parcurs se concentra în mod firesc pe final. Dar liniştea aceea m-a făcut să realizez marea forţă a cuvântului rostit de pe scenă, să înţeleg legăturile secrete care se încheagă între noi şi oamenii din sală, psihologia spectatorului şi a spectacolului. (...) Oamenii au nevoie de exemple, de modele şi ei caută – de fapt se caută pe ei înşişi, aşa cum s-ar dori, buni şi frumoşi, într-o imagine ideală – pe scenă. De aici cred că vine şi fascinaţia pentru spectacol. Pentru că, altfel, se întâmplă lucruri senzaţionale pe stradă, dar oamenii nu se caută în ele, ci vin la teatru. Sau la film“, scria Gaby Michailescu mărturia lui Amza Pellea în cartea „Cuşca sufleorului. Însemnările unui impresar“.

image

În „Umbra“ : Dumitru Rucăreanu, Amza Pellea şi Gheorghe Dinică

Sacrificiile pentru rolurile mic
Îşi face loc printre roluri mici în filme şi-n teatre încă din facultate, iar când revine în Bucureşti de la Craiova, din cauză că erau posturi puţine în teatre, nu le refuză nici pe cele în care doar „treceam cu scaune prin faţa cortinei“. Ion Besoiu, colegul său în aproape toate filmele din acea vreme, îşi aminteşte că, în „Ciulinii Bărăganului“ (1957), Amza avea o scenă scurtă în care apărea ţinând o lampă. „Mi-a povestit că firul care-i trecea prin pantaloni avea curent în el, nu mult, dar tot se simţea pe piele cât să te bage în bâţâieli. El însă nu voia să spună nimic, de teamă să nu-l schimbe cu un alt actor“, spune actorul în vârstă de 84 de ani pentru „Weekend Adevărul“.

Din 1961, Radu Beligan îi propune – spre surprinderea lui – să se angajeze la Teatrul de Comedie. Din nou, hainele lui Trigorin sunt cu noroc. „Chiar el (n.r. – Radu Beligan) mi-a mărturisit că n-am ce căuta în acest colectiv, dar, deocamdată… Cred că mă lua de fapt pentru rolul lui Trigorin într-un viitor spectacol cu «Pescăruşul». Aici, am jucat aproape în toate piesele“, spunea Amza Pellea într-un interviu apărut în revista „Teatrul“.

image

De-atunci, jonglează cu rolurile din teatru şi din filme, din dramă în comedie, din comedie în dramă, fără să dea greş. Poartă permanent cu el o altă pereche de ochi, de profesor la IATC, cu care se critică şi se analizează. Poftiţi explicaţie: „Personal, ca actor de teatru, am avut numai de câştigat făcând film. Din arsenalul teatrului m-a ajutat foarte mult sistemul construcţiei unui personaj, desfăşurarea evoluţiei cronologice a unui destin. Apoi, marcarea punctelor culminante, de tensiune. De la film, am învăţat necesitatea folosirii economice a expresiei, concentrarea maximă pe o perioadă scurtă. În film eşti asemenea unui alergător pe 100 de metri. Teatrul te împinge la lăfăială, ai timp să te desfăşori, poţi aborda un joc în sine. Joci pentru o seară sau alta. În film secunda solicită totul“.

Ion Besoiu: „Cum să-l uiţi chiar pe Mihai Viteazul pe «câmpul de bătăie»?“

image

„Setea“, „Tudor“, „ Neamul Şoimăreştilor“, „Haiducii“, „Adevărul şi puterea“, „Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte“, „Revanşa“, „Răscoala“, „Mihai Viteazul“ (foto) sunt doar câteva dintre titlurile care i-au unit pe Ion Besoiu şi pe Amza Pellea pe aceleaşi locuri de filmare. „Era un actor foarte disciplinat şi exact. Nu avea acea boemie debordantă, dimpotrivă, venea cu textul ştiut mereu şi-şi lua foarte în serios profesia. De altfel, cred că el mi-a fost model de viaţă prin seriozitatea cu care-şi trata munca“, şi-l aminteşte Ion Besoiu, fostul director al Teatrului Bulandra pe colegul său pe care l-a cunoscut mai bine când filmau „Tudor“, la Craiova.

image

„Cel mai bun actor“ pentru  rolul din „Osânda“

Numele:  Amza Pellea

Data şi locul naşterii: 7 aprilie 1931, Băileşti (judeţul Dolj) 

Studiile şi cariera: 

-A urmat cursurile Colegiului Naţional „Carol I“ din Craiova şi o şcoală electrotehnică, după absolvirea căreia a căpătat calificarea de ,,specialist în aparate de calcul de înaltă şi joasă tensiune“. A lucrat la uzina electrică din Timişoara, până în 1951.

-În perioada 1952-1956, a urmat cursurile Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, secţia actorie, unde i-a avut profesori îndrumători pe Mihai Popescu, Alexandru Finţi şi Pop Marţian

-După absolvirea facultăţii, a jucat la teatrul din Craiova, în perioada 1957-1959. Tot acolo, în zonă, şi-a cunoscut viitoarea soţie, pe Domnica Mihaela, cu care a avut o fiică, actriţa Oana Pellea.

-Nu mai puţin de 14 roluri a jucat în perioada stagiaturii de trei ani de la teatrul din Craiova, printre care: Jack Worthing („Ce înseamnă să fii onest“ de Oscar Wilde), Otto Katz („Soldatul Svejk“ de Jaroslav Hašek) şi Horaţiu („Hamlet“ de William Shakespeare).

-În 1959 s-a întors  în Bucureşti şi a jucat la Studioul Armatei (Teatrul „Nottara“), pentru ca, din 1961, să se angajeze la Teatrul de Comedie, la propunerea lui Radu Beligan. A interpretat roluri în mai multe piese de comedie, cum ar fi: „Prietena mea Pix“, „Mi se pare romantic“, „Şeful sectorului suflete“, „Nicnic“, „Capul de răţoi“, „Croitorii cei mari de Valahia“.

-A avut roluri mici în filme la începutul carierei, urmând ca, în timp, să fie cap de afiş în cele mai importante filme istorice şi de dramă. A jucat în „Setea“ (1961), „Tudor“ (1963), „Neamul Şoimăreştilor (1965), „Haiducii“ (1966), „Dacii“ (1967), „Mihai Viteazul“ (1971), „Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte“ (1972), „Osânda“ (1976).

-Pentru rolul său din filmul „Osânda“, a câştigat, în 1977, premiul pentru cel mai bun actor, la Festivalul Internaţional de Film de la Moscova.

-În perioada 1972-1973 a fost directorul Teatrului Naţional din Craiova şi o vreme profesor la IATC.

-A devenit celebru şi îndrăgit de români şi datorită  scheiurilor televizate cu ţăranul oltean „Nea Mărin“, urmând să-l joace şi în comedia „Nea Mărin miliardar“.

-A fost pasionat de vânătoare, pescuit şi i-a plăcut să scrie poezii.

Data şi locul decesului: 12 decembrie 1983, Bucureşti. La doar o zi de la decesul său, a murit şi poetul Nichita Stănescu, care a fost depus la biserica de lângă casa lui Amza Pellea.

Dar nu şirul lung de filme comune contează în biografiile celor doi actori. Tot jocurile din culise, şuetele, poveştile cu haz, plimbările i-au apropiat aşa de mult că Ion Besoiu, împreună cu actorul Emanoil Petruţ s-au pus şi ei co-naşi la botezul fiicei lui Amza şi Domnicăi Pellea, actriţa Oana Pellea. Au petrecut în grădina casei boiereşti din Craiova unde locuiau, pe muzica frumos cântată de actorul foarte drag lor, Constantin Lungeanu. „Din cioburi de iubire/ Zadarnic draga mea/ Să legi o fericire/ Precis nu vei putea“, şi-acum mai ştie versurile Ion Besoiu.

Besoiu şi Petruţ, co-naşi la botezul Oanei Pellea
Îşi mai aminteşte şi de-o plimbare cu el pe Calea Victoriei, când au dat peste un bătrân cu pălărie trasă pe ochi, care vindea loz în plic, din borcane. „Mergeam cu el şi, dintro-dată, Amza zice «Vino să-ţi arăt ceva». S-a dus, a băgat mâna să scoată un loz, dar când să ridice mâna, haţ!, bătrânul l-a prins şi i-a zis «Dă banii!». Când a ridicat privirea, l-am văzut pe tatăl său! (n.r. – tatăl lui Amza Pellea s-a mutat la Bucureşti să muncească) Amza ştia că e el şi se făcea că-l apostrofează: «Băi, tată, aici te-ai aşezat şi tu? Şi ce-i cu pălăria asta?». «Stătui şi eu aici şi o trăsei pe ochi că mă gândii că poate trece ‘fro unul din Băileşti şi mă recunoaşte». Erau formidabili!“.

„El m-a făcut să iubesc Oltenia şi oltenii“
Cu Amza n-au lipsit nici la filmări întâmplările cu haz. De pildă, Ion Besoiu încă se amuză că, în timp ce jucau în „Tudor“, Amza s-a dus la regizorul Lucian Bratu să-i spună că are idei de câteva replici noi pentru că i se părea că el are prea puţine. „Era o scenă când îi prindem pe câţiva arnăuţi care-i prigoneau pe oamenii săraci şi începem să-i lovim cu biciul peste picioare. Şi-atunci, Amza a inventat replica aia care bubuia în sală şi care a făcut senzaţie la premieră: «Pă’ cu noi, oltenii, vă puneţi, mă?» „Până la urmă, el m-a făcut să iubesc Oltenia şi oltenii.“

Sau, mai târziu, fiţi atenţi poveste: „În timp ce înregistram «Mihai Viteazul», Amza Pellea a venit tuns. «Ce-ai făcut, mă?», l-a întrebat Sergiu Nicolaescu, care era regizorul. Zice: «M-am dus la frizer să mă tund. Dar ne-am luat cu vorba şi m-a tuns mai scurt decât trebuia!». Aşa că i-a facut cineva o perucă şi aşa a intrat. Ca să nu mai spun că am fost uitaţi pe «câmpul de bătaie»... Pe mine, care jucam principele Sigismund Báthory al Transilvaniei şi pe Amza, însuşi Mihai Viteazul! Hai, se mai întâmplă, dar să-l uiţi chiar pe Mihai Viteazul? Au plecat cu toţii şi ne-au lăsat acolo. Trei zile n-am vorbit cu Sergiu...“, îşi aminteşte actorul, care, înţelegând, totuşi, absurdul întâmplării, a pornit împreună cu colegul său la „Ia-mă nene!“.

„Mă, e ceva grav?“ „Nu e, mă...“
Pentru un om care-şi trăia viaţa, orice moment de pe stradă sau de pe scenă cu o bucurie „de copil“ –  după cum spune Oana Pellea – vestea că are cancer pulmonar l-a îngrozit. Amza a crezut mult în vindecarea lui şi n-a vrut să se predea. Liviu Dumitraşcu, finul lui Amza Pellea, îşi aminteşte că, atunci când şi-a băgat telefon, primul număr pe care l-a format a fost către naşul lui, la Bucureşti. „Se auzise că e bolnav, dar nu îndrăzneam să-l întreb. L-a sunat tata-socru: «Mă, e ceva grav?» «Nu e, mă...», ne liniştea el. Când boala a început să se agraveze, Amzulică l-a chemat pe tata-socru, care s-a dus şi a stat două luni cu el. Ţin minte că cerea apă de la fântână. Când ne-am dus şi noi, în vizită, am dus apă din fântână într-un bidon. A apucat să bea“, poveşteşte, cu lacrimi în ochi, finul lui, care s-a străduit împreună cu primarul din Băileşti să construiască o fântână în numele lui.

E chiar lângă monumentul de unde, dacă o ţii drept şi nu pe prima, nu pe a doua, nu pe a treia, pe a patra stradă la stânga, mai mergi 300 de metri şi găseşti casa memorială „Amza Pellea“. 

INTERVIU Oana Pellea, actriţă, fiica lui Amza Pellea: „Tata avea o inimă mare cât roata carului şi caldă ca o pâine-n ţest“

image

Oana Pellea (53 de ani) vorbeşte în cuvinte mari despre tatăl ei, dar până la urmă cine nu? Omul generos, cald, care a iubit viaţa şi oamenii din jurul lui încă îi sensibilizează nu doar pe cei care i-au fost atât de aproape, ci până şi pe vânzătorii de pe stradă. În cartea sa, „Jurnal“, actriţa scrie o întâmplare de-acum câţiva ani cu tatăl său încă viu în sufletele oamenilor: „Pe un ziar se odihneşte chipul lui tata. Se uită la mine zâmbind. E discul de vinilin cu Nea Mărin. Nu ridic ochii şi o întreb pe cea care-l vinde: «Cât vrei pe Amza Pellea?». «Zece lei, domniţa…», vine răspunsul. Nu zic nimic. Adaugă: «Haideţi că nu e mult. Merită, săracu’. A fost artist mare şi om bun». Scot zece lei şi plec cu tata acasă“. Şi în sânul familiei, tatăl răspândea aceeaşi bucurie şi afecţiune. Dar punea şi piciorul în prag atunci când era minţit, nu-i plăcea când oamenii nu-şi ţineau promisiunile faţă de el sau erau lăudăroşi. Cum programul actriţei este foarte încărcat, Oana Pellea a acordat ziarului „Weekend Adevărul“ un interviu pe e-mail,  în care rememorează amintiri, de data aceasta nepreţuite, cu tatăl ei.

„Weekend Adevărul“: Amza Pellea spunea, plin de mândrie, că „am o fată care face cât doisprezece băieţi“. Vă răsfăţa?
Oana Pellea: Nu ştiu ce înseamnă răsfăţ. Mă iubea. Întotdeauna mi-a spus că nu e frumos să mă laud cu ceea ce am. „S-ar putea să-i faci să sufere pe cei ce nu au ce tu ai“, îmi spunea.

image

Ce era important pentru Amza Pellea în educaţia dumneavoastră? Avea anumite principii pe care voia să vi le însuşiţi?
Pentru tata era important să primesc o educaţie solidă. Era un om bun, cinstit, cu o inimă mare cât roata carului şi caldă ca o pâine-n ţest. Era generos, cult şi muncitor. Sigur că şi-a dorit ca şi fata lui să aibă aceste calităţi şi multe altele.

Familia Pellea: Amza, Domnica şi micuţa Oana 

Cine venea, de pildă, la şedinţele cu părinţii de la şcoală? Mama sau tata?
Mergeau pe rând la şedinţele cu părinţii. Doar că, atunci cand se ducea tata, nu prea se mai ţineau şedinţele. Toată lumea voia să stea de vorbă cu el, să se bucure de prezenţa lui.

„Şi-a jurat că n-o să mai vâneze niciodată“

Cum îşi petrecea timpul liber familia Pellea? Descrieţi-ne cum arăta o duminică petrecută împreună.
Pentru orice actor, nu duminica este ziua liberă, ci luni. În weekend, actorii au spectacole, aşa că timpul lor liber este la începutul săptămânii. Or, luni, tata preda la Institutul de Teatru sau filma, era la radio ori la televiziune. Cu toate acestea, nu i-am simţit niciodată lipsa, pentru că iubirea lui pentru mine şi pentru mama nu se măsura în cantitatea timpului petrecut împreună, ci în calitatea timpului. Când eram toţi trei, timpul petrecut împreună purta numele „fericire“ , care ne hrănea pe toţi.

Este bine cunoscut faptul că Amza Pellea avea o pasiune pentru scris poezii – v-a dedicat chiar o poezie atunci când v-aţi născut. Mai puţin cunoscut, după cum spuneaţi dumneavoastră, este faptul că el însuşi a scris scheciurile cu poveştile lui Nea Mărin. Mai avea şi alte asemenea obiceiuri, hobby-uri? Sunt multe fotografii cu el la vânătoare. Era pasionat?
Da, i-a plăcut poezia şi a scris. I-a plăcut viaţa şi a trăit! I-a placut şi vânătoarea, dar, odată, când a împuşcat o căprioară, a plâns în pumni şi şi-a jurat că nu o s-o mai facă niciodată pentru că a văzut-o cum suferea. Şi-a cerut iertare de la cer şi şi-a respectat promisiunea. I-a plăcut, de asemenea, să scrie despre Nea Mărin, iar textele îi aparţin în totalitate! Lui tata i-a mai plăcut să pescuiască, să râdă, să plângă, să traiască... Dar poate – nu poate, ci sigur! –  hobby-ul lui preferat a fost viaţa!

Oamenii îşi amintesc de Amza Pellea cu zâmbetul pe buze, gândindu-se mai ales la poveştile despre Sucă şi Veta, la poantele sale. Multe dintre poveştile cu Nea Mărin erau mai întâi repetate acasă. Aveţi, dintre toate monoloagele, vreunul preferat?
Sper din tot sufletul ca oamenii să nu-şi aducă aminte de el doar în hainele personajului lui Nea Mărin. Nici el nu şi-a dorit asta! Nea Mărin este doar o faţetă a personalităţii lui artistice. El a fost şi Mihai, şi Ipu şi Manlache. Are foarte multe roluri la activ şi în teatru, şi în film. Personajul Nea Mărin este exclusiv creaţia lui. Cum am spus, toate textele erau scrise de el. Se regăsesc în cartea „Să râdem cu Nea Marin“, apărută anul trecut la editura Humanitas. Nu pot alege un text, toate îmi plac! Pentru că toate au poezie, haz sănătos, de foarte bună calitate.

image

„La Băileşti, îşi încărca bateriile“

Mergea des acasă, la Băileşti? Ce-i plăcea cel mai mult să facă acolo? 
Mergea când avea timp. Nu atât de des cât şi-ar fi dorit. Îşi încărca bateriile acolo. Avea rude acolo – un văr pe nume Ionel pe care-l iubea tare mult. Se simţea acasă la Băileşti! Îi erau dragi oltenii şi vitalitatea lor!

Care erau oamenii din preajma lui? Mai mulţi actori? Avea casa deschisă prietenilor?
Casa noastră a fost întotdeauna deschisă prietenilor şi studenţilor lui tata. Se vorbea mult despre teatru, despre profesiunea de actor, despre viaţă. Se râdea mult, dar se şi tăcea mult.

Amza Pellea călătorea des. Vă povestea din turnee? Era darnic, vă aducea cadouri?
Dacă era darnic? Amza mi-a dăruit viaţa şi mi-a lăsat exemplul lui – de cum se poate trăi frumos. Cadouri sigur că-mi aducea, ca orice tată pentru copilul lui. 

„Olteanul Amza, născocitor, umflă ciorapii Domnicăi...“

„Se bucura de succesele celorlalţi, ca de o reuşită a lui. Stăruia ca la un spectacol să mulţumească în totul, nu numai ce desăvârşea el. La numele lui, n-a fost nevoie să-i aleg localităţile. Am jucat prin toate satele, rupte de drumurile principale, pe coclauri. Cu mic cu mare, populaţia asalta căminul cultural, de fiecare dată neîncăpător. După primele spectacole făcute de el la Oneşti – era şi Domnica – am plecat a doua zi spre Bucureşti. Amza la volan, în dreapta soţia, în spate eu, boscorodind despre rampele aprinse. Lăsăm în urmă Valea Trotuşului. Maşina, care nu era nici Mercedes-ul lui Spiess, nici Ford-ul lui Birlic, ne face figura. I se face bucăţele cureaua de transmisie. Rămânem în câmp. Bucureştiul, urbe iluzorie, cu spectacolul de seară, ameninţat. Olteanul Amza, născocitor, umflă ciorapii Domnicăi, răsucindu-i, şi umple cu ei lipsa curelei. Motorul accelerat de cureaua întinsă se porneşte. După care începe să miroasă a ars… Cu o brişcă îi retează de unde lasă scrum, şi, răsucindu-i, îi întinde în locul curelei de transmisie. Vehiculul ne duce. Din nou firele de mătase fumegă. Iarăşi brişca. Şi aşa, ieşind în şoseaua principală, la Adjud, în faţa unui autoservis, ciorapii cedează definitiv“, scria Gaby Michailescu, fost impresar de teatru al lui Amza Pellea şi al mai multor artişti români, în cartea sa, „Cuşca sufleorului. Însemnările unui impresar“.

„Îl nemulţumeau lipsa de punctualitate, răutatea şi minciuna“

În spatele acestui fir roşu întâlnit în impresiile oamenilor – olteanul celebru, modest, care avea o bunătate aparte – avea Amza Pellea şi anumite căderi, supărări? Ce-l nemulţumea?
Ca orice om, avea perioade de interogaţie. Îl nemulţumeau lipsa de punctualitate şi faptul că unii
nu-şi respectau cuvântul dat, minciuna sau răutatea. Însă, în general, nemulţumirile erau legate de propria performanţă în meserie. Era un profesionist şi un perfecţionist desăvârşit.

image

După plecarea lui Amza Pellea, la numai cinci zile aţi jucat în comedia „Bună seara, domnule Wilde“, acesta fiind examenul de diplomă. Nu era copleşitor, după tumultul evenimentelor de dinainte?
Am jucat pentru că şi tata, la randul lui, juca o comedie ,„NIC NIC“, la Teatrul de Comedie, când, în pauza spectacolului, a primit un telefon prin care era anunţat că tatal lui, bunicul meu, murise. Iar tata a continuat piesa până la capăt şi pe urmă s-a dus acasă, la tatăl lui. A făcut-o din respect pentru publicul din sală. Mi-am spus că trebuie şi eu să fiu în stare dacă el a putut. Şi am fost.

Sunt un mare iubitor de poezie. Iubesc cuvântul, sensibilitatea în stare pură de cristal. De altfel, am o memorie afectivă şi ţin minte enorm de multe poezii. Cuvintele îmi sunt deşteptate, readuse pe buze, de o anume stare sufletească pe care mi-a declanşat-o iniţial o poezie.  Amza Pellea, în revista Teatrul“ din 1972

„Ar fi privit ziua de azi cu o bucurie de copil“

În ziarele vremii, la zece ani după decesul lui Amza Pellea, mama dumneavoastră declara: „Iubirea naşte iubire. Bunătatea naşte bunătate. Amza a iubit şi a fost bun. Drumul lui Amza în veşnicie este luminat de bunătatea şi iubirea voastră. O aducere aminte este un semn de dragoste. Un gând e o lumină. Nu-l uitaţi, oameni buni!“.  Oamenii nu l-au uitat nici astăzi – la televizor încă se dau filme sau scheciuri cu el.  Privind retrospectiv, care credeţi că a fost cel mai mare merit al lui Amza Pellea?
Cuvintele mamei mele sunt esenţa iubirii. Cel mai mare merit? Tata a avut geniul de a fi OM, cu litere mari. Un om adevărat care-a avut un har dăruit de bunul Dumnezeu.

Pe 7 aprilie Amza Pellea ar fi împlinit 84 de ani. Vă propun un exerciţiu de imaginaţie. Ce ar mai fi făcut Amza în continuare, chiar şi azi? Oare cu ce ochi ar fi privit ziua de azi?
Ar mai fi vrut să joace şi ar mai fi vrut să scrie. Sunt absolut convinsă că ar fi privit ziua de azi cu aceeaşi uimire şi bucurie de copil, aşa cum a privit fiecare zi a vieţii sale.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“. „Amza Pellea, ambasadorul Olteniei“ este al doilea episod al serialului „Vinovat de umor calificat“, în care sunt prezentate portretele a trei mari actori români: Toma Caragiu, Amza Pellea şi Dem Rădulescu

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite