Intrat în mitologia populară plicul nu mai miră aşa, dar pe nimeni azi ca odinioară, când hazul de necaz i-a însoţit circulaţia folclorică. Nu s-au scris opere de înfierare chiar când satira dădea în clocot scrâşnind din dinţi (dar la urma urmelor lui Gogol la ce i-a folosit să transforme râsul în tragedie), ci mai degrabă pagini benigne, amuzate, de băşcălie, şi ea neaoşă.

Cam din această zonă e şi comedia lui Liviu Rebreanu Plicul, o neaşteptată excepţie în mult prea serioasa operă a autorului Pădurii spânzuraţilor. Scrisă după toate regulile genului impuse de un interbelic voios şi fără prea mult spirit critic, piesa binemerită observaţia servită de Teodorescu Branişte, un faimos jurnalist care observa pe bună dreptate într-o cronică din publicaţia Vremea„prima datorie a autorului român de astăzi, care are atât de multe de învăţat de la Caragiale, e totuşi să fugă pe cât se poate de obsesia acestui titan, prin ale cărui tipuri şi prin al cărui comic verbal şi-a făcut prima educaţie evoluată de teatru autohton“. Dar cum să fugă, dacă realitatea îi dă ghes să-l urmeze pe acela care s-a făcut servitorul luptei cu proastele obiceiuri balcanice. Aşadar, nimic nou sub soare în piesa lui Rebreanu despre un primar nesătul, corupt care nu se sfieşte să-şi arunce propria nevastă drept momeală într-o afacere cu lemne. Pricepută în intrigi amoroase mondena provincială e prima beneficiară a plicului în care stau cuminţi nu doar rândurile de amor ale unui impiegat focos ci şi hârtiile după care umblă mai toţi din piesa asta, care le asigură prosperitatea. Vorbesc la fel ca pe la televizorul nostru de toate serile despre grija pentru popor dar îşi îndeasă fără jenă picurile prin buzunare fie că sunt avocaţi, jurnalişti, funcţionari locali sau inspectori de la centru.

În spectacolul TV transmis în reluare de curând subiectul iese din banalitatea şi uzura cotidiană datorită faptului că regizoarea, regretata Nicoleta Toia, tratează toată povestea în cheie cvasi-caricaturală şi autoironică. Tonul interpreţilor e unul afectat peste măsură semn că personajele nu merită altă înfăţişare în trecerea lor din viaţă pe scenă . Cel mai bine răspunde acestei misiuni Dorina Lazăr. Tânără şi frumoasă, fiind aici mobilul intrigilor actriţa uzează de nurii naturali pentru a face din acest portret unul demn de revistele lui Tănase. E îmbrăcată charleston şi-şi joacă apăsat preţiozitatea. Se alintă, dă ochii peste cap şi cochetează cu impiegatul - Valentin Plătăreanu - mai ceva ca pe scena de la Cărăbuş. Acesta cu o înfăţişare de carte poştală - bucle date cu briantină şi batista răsfrântă în buzunarul de la piept - îşi asumă rolul de cocoşel pe lângă nevasta primarului ca să-i câştige favorurile. Cu un machiaj ca la carte Octavian Cotescu e inconfundabilul prototip bine fixat în memoria spectatorilor, amestec de Caţavencu şi Gogu din Proştii sub clar de lună, personajul în care Mazilu a dus la rafinament tradiţia carageliană. Cornel Vulpe pe post de trepăduş intrigant, foarte tânăr la vremea filmărilor uzează de grimase caracteristice iar Marian Hudac, mai sobru de astă dată, afişează morga potentatului sigur pe poziţia lui socială. Mai sunt şi alte câteva personaje de fundal care se văd şi altele care doar se bănuiesc într-o scenă foarte inspirat imaginată de regizoare, respectiv şedinţa cu scaunele goale unde se iau cu unanimitate, deciziile şi se parafează inclusiv afacerea cu lemnele de Crăciun. Chiar dacă pare naivă şi neconvingătoare comedia lui Liviu Rebreanu în interpretarea unei garnituri actoriceşti de elită a teatrului românesc ne vorbeşte despre o preocupare pe care acesta a avut-o dintotdeauna, de a se aşeza de partea judecăţii morale publice când vine vorba de dreptate socială şi adevăr.