Piesa este un manifest împotriva clasismului, împotriva infamei idei că cineva poate trăi folosindu-se de (să nu spun exploatând) munca altcuiva. Motivele acestei situaţii: (acela) are o origine socială mai modestă (în cazul de faţă, servitoarea Jessica provine din mai săraca RDG), n-a avut acelaşi acces la educaţie etc. Este inuman ca unii să câştige (sau să aibă, pur şi simplu) mai mulţi bani decât alţii, în aşa fel încât să apeleze la puterea de muncă a acestora, cu toate raporturile de forţă care derivă de-aici (e-adevărat că mic-burgheza Ulrike are grijă să-i spună celei pe care-o „exploatează“, tratând-o cu o prietenie falsă, afectată şi tolerant-superioară, că şi ea şi soţul ei „au început de jos“, fără bani, fiind ostracizaţi de părinţi, pentru „păcatele tinereţelor“).

„Un artist al morţii“

Lucrurile astea s-au mai spus, dar ce are special textul lui von Mayenburg (particula asta nobiliară, dac-o fi reală, pică cum nu se poate mai prost pentru o scriere atât de anti-clasistă!) este că vede toate acestea prin filtrul unui galerist şi artist contemporan, numit Serge Haulupa, la rândul său angajatorul Ulrikei. Haulupa este posesorul unor discursuri fantastice, extrem de elucubrant-baroce şi deosebit de cinice, prin care urmăreşte să-şi transmute întreaga viaţă într-un performance, pe linia ideii nietzscheene de „viaţă transformată în artă“.

Este, într-adevăr, bine punctat, pentru că rar se vede mai bine ipocrizia societăţii occidentale decât în voga aşa-numitei arte angajate, a artei contemporane care nu mai e „luptă cu îngerul“, ci o instalaţie nesfârşită, un performance continuu despre te miri ce. „We Kill The World“ (à la Boney M), declamă permanent ipocritul Haulupa, clamând „sfârşitul civilizaţiei occidentale“, dar tot el e conştient că-i una dintre primele verigi ale acestei disoluţii. „Nu am nimic împotriva luxului în care trăiesc, doar că l-aş dori accesibil pentru cât mai multă lume“, spune memorabil „artistul“.

„Epoca de plastic“

Haulupa o observă „la lucru“ pe Jessica, se declară impresionat şi îşi doreşte s-o investească cu calitatea de muză a sa. Va face din munca ei instalaţia supremă, în care ea să cureţe în mod real tone de „rahat“ (cel care-i singurul produs al civilizaţiei occidentale), un manifest fără seamăn împotriva capitalismului şi a raporturilor de forţă angajat-angajator. Redegista Jessica devine astfel, în ochii dilataţi ai galeristului, artista prin excelenţă, o divă şi o zână a artei contemporane, cu mult superioară casnicei Ulrike, o textilistă ratată, în concepţia sa.

Trăim în „epoca de plastic“, se ştie, una aseptică, obsesiv-compulsiv de curată şi cu sentimentele complet efasate, ca şi suprafaţa sintetică cu pricina, iar cam fiecare scenă a piesei germanului jonglează cu unul dintre aspectele acestei metafore. Ulrike nu suportă mirosul natural al Jessicăi (sau se face că nu), o acuză de transpiraţie urât mirositoare şi e pe cale s-o dea afară. Soţul, medicul Michael, este un adept al biologiei evoluţioniste şi se declară conştient de avantajele, pentru reproducere, ale unui astfel de miros, dar e obligat de isterica Ulrike să-i transmită neplăcutul mesaj Jessicăi.

Michael se arată încântat când primeşte vestea că a fost selectat de Medicii fără Frontiere pentru un program în Africa, dar entuziasmul îi este tăiat rapid de soţie, care-i demonstrează cât de ipocrit îi este angajamentul. „Dacă nu-i tratăm noi acolo, vor veni ei aici“, avertizează ridicol(ul) Michael, în hohotele de râs ale consoartei. Băiatul cuplului, adolescentul Vincent, pare sigur de el şi obsedat de hi-tech, dar se dovedeşte un homosexual latent, chestie cu care nimeni nu prea pare să ştie cum să relaţioneze.

„Întoarcerea refulatului“

Familia mic-burgheză este una complet disfuncţională, în care toată lumea urăşte pe toată lumea, inclusiv pe raisonneur-ul Serge, angajatorul Ulrikei. Până la urmă, se dovedeşte că fiecare are nevoie de simplitatea şi naturaleţea Jessicăi, dar asta la nivel libidinal: Ulrike o îmbracă (demers clasist, dar nu contează) cu rochiile sale nepurtate şi i se destăinuie că nu mai face şi nu mai simte nimic cu Michael; Vincent se roagă de ea să-i facă unghiile; iar Michael i se destăinuie, la rândul lui, asupra naufragiului său sexual, implorând să fie strâns în braţe (ceea ce-i provoacă o erecţie instantanee).

În cele din urmă, însă, toată această adunătură de idioţi se va frige cu Jessica, pentru că finalul este unul à la „Ceremonia“ lui Claude Chabrol, în care „mâţa blândă“ (care tăcuse până acum sau spusese cuminte „Da, doamnă“ / „Da, domnule“) „zgârie rău“. Este „întoarcerea refulatului“, metafora revoluţiei la care visează orice anti-clasist care se respectă. Cu ultimele puteri, Haulupa încearcă să prezinte totul ca o instalaţie uriaşă, ca un performance absolut, în care totul se repetă ciclic, cu ultimele sale cuvinte reluate la infinit. Hedonistul absolut tentează astfel să-şi asigure nemurirea, visul oricărui Dorian Gray. Pe lângă „Ceremonia“, „Plastic“ mi-a mai amintit de „Teorema“ lui Pier Paolo Pasolini, în care conformismul unei familii burgheze este zguduit de apariţia unui tânăr hippie, ipostază a lui Iisus, şi, de ce nu, de „Dogville“-ul lui Lars von Trier.

„Plastic“ e (nu prea) fantastic

Păcat, însă, că acest text excelent (ales) al lui Marius von Mayenburg nu este surprins cum trebuie, în toate articulaţiile sale, de spectacolul de la ArCuB. Regia lui Theodor Cristian Popescu este obosită şi lipsită de imaginaţie, departe de fenomenul pe care-l constituia în anii ’90 tânărul regizor. Singurul care dă cu adevărat bine în spectacol este actorul Istvan Teglas, un tur de forţă în rolul exuberantului Haulupa. Bogdan Dumitrache (Michael) şi Cristina Toma (Ulrike) sunt bine distribuiţi pe roluri, dar par obosiţi şi lipsiţi de vlagă (am văzut al doilea spectacol, din cele două jucate unul după altul, dar asta nu-i o scuză).

Ciprian Nicula, în rolul adolescentului Vincent, este ok pentru un actor (foarte) tânăr, iar Nicoleta Lefter, în dificilul rol al Jessicăi, este în excelenta notă subtil-dramatică cu care şi-a obişnuit publicul (împarte rolul cu Ioana Mărcoiu). Scenografia Velicăi Panduru (evident, de un alb orbitor) încearcă să utilizeze spaţiul redus existent la ARCUB. Muzica de scenă îi aparţine jazzistului Lucian Ban.

Să sperăm că imperfecţiunile actuale (mai ales la jocul actoricesc) au fost date de cele două spectacole în aceeaşi zi (nefericită idee!) şi că, la reprezentaţiile ulterioare, acest spectacol va creşte, pentru că textul şi tematica merită. N-am mai regăsit deloc aceleaşi senzaţii pe care le aveam în anii ’90 la spectacolele cuplului Theodor Cristian Popescu şi Cristina Toma, dar încă mai aştept de la acest regizor un spectacol mare.