Ei şi alţii ca ei au sesizat că la locul de muncă se fură ca-n codru. Că nu se respectă regulile, procedurile sau regulamentele. Că unii colegi nu vin la serviciu, deşi sunt pontaţi ca fiind prezenţi şi sunt plătiţi pentru o muncă neprestată. Că alţii le fac treaba. Că nu se înregistrează în contabilitate facturi. Că se fac transferuri suspecte de bani către terţi cu care firma lor nu avea nici un contract legal înregistrat. Şi că respectivi terţi îşi au sediile în paradisuri fiscale. Că într-un consiliu regional oarecare consilierii angajează cheltuieli nesăbuite, achiziţionându-şi pe bani publici obiecte de lux. Că bătrânii cu probleme grave de sănătate dintr-un cămin de asistaţi sunt trataţi mai rău decât animalele. Că şoseaua Orăştie-Sibiu aflată în custodia CNADNR se surpă, deşi s-au plătit bani grei pentru execuţia ei, iar recepţia de calitate i-a fost semnată. Că nu se încasează aşa cum ar trebui contravaloarea unor taxe. Ca banii se percep, dar nu se emit documente valabile. Ş.a.m.d. Ş.a.m.d.

Respectivii au socotit că ar fi de datoria lor să le semnaleze toate aceste nereguli superiorilor. Aceştia le-au cerut să pună pe hârtie faptele. Le-au mulţumit pentru integritate. Hârtiile au fost făcute uitate. După care a început calvarul. Colegii, adică cei reclamaţi, au declanşat asupra reclamanţilor, oamenilor aparent comuni, în realitate trataţi ca şi cu ar fi altfel, o veritabilă teroare. Posturile le-au fost desfiinţate. Când nu au fost concediaţi de-a dreptul, au fost degradaţi, li s-a diminuat salariul, au fost transferaţi departe, vezi Doamne în interesul serviciului. Li s-a găsit de lucru fireşte, cât mai departe de casă.

Năpăstuiţii şi-au căutat atunci dreptatea. Mai întâi la superiori. La oameni pe care îi credeau până atunci incoruptibili. Încarnarea moralei absolute. S-au înşelat. Pe urmă în justiţie. Procesele au durat ani întregi. Unele sunt şi astăzi pe rol. Cele mai multe au fost pierdute. Aceasta însemnând imense, insuportabile cheltuieli de judecată. Sentinţele acelor procese ce au fost câştigate nu au fost în totalitate puse în aplicare. În cazul în care oamenii au fost reintegraţi în muncă, viaţa le-a fost făcută un calvar. Dacă nu cumva li s-au inventat noi vini imaginare, noi concedieri şi o serie de alte proces.

Toate acestea s-au întâmplat fiindcă cei păgubiţi au fost, fără ca cei mai mulţi dintre ei măcar să ştie că sunt asta, ceea ce se cheamă cu un termen împrumutat din limba engleză whistleblower. Adică „avertizori de integritate”. Nu turnători, nu pârâcioşi, ci avertizori de integritate. Oameni al căror regim legal este reglementat şi în România de Legea nr. 571/2004.

Gianina Cărbunariu a fost interesată, în dubla ei calitate, de autor de literatură dramatică şi de regizor de teatru de povestea unora dintre aceşti oameni. A întreprins, în consecinţă, ceea ce se cheamă o investigaţie jurnalistică. Le-a solicitat avertizorilor de integritate menţionaţi mai sus şi nu doar lor detalii suplimentare, urmate de mărturii video.

Oameni obişnuiţi FOTO Adi Bulboacă

Poveştile lor individuale au devenit mai apoi sursa unui spectacol de teatru foarte apropiat de formula teatrului documentar. Spectacolul se joacă la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, în cadrul programului Be SpecACTives.

Atunci când nouă, spectatorilor, ni se îngăduie accesul în sală, actorii Florin Coşuleţ, Mariana Mihu, Ioan Paraschiv, Ofelia Popii, Dana Taloş, Marius Turdeanu sunt deja pe scenă. Pregătiţi să dea viaţă multiplelor personaje ce le-au fost încredinţate. Sunt îmbrăcaţi în costume office. Au în spatele lor un perete mare pe care este le sunt proiectate în priză directă chipurile şi trupurile cu ajutorul a două camere video. A căror bună funcţionare este din când verificată de unul dintre interpreţi.

Peretele e prevăzut cu scaune rabatabile, dar şi cu sertăraşe. De unde personajele pe care le joacă cei şase performeri îşi vor scoate accesorii de costum. Ori de unde vor lua şi mai apoi depozita dosare. Legate de cazurile pe care urmează să ni le prezinte cu un maximum de detalii posibil. La un moment dat, jocul lor, matematic reglat, este interferat de mărturiile filmate ale protagoniştilor din viaţa reală. Cele mai multe sunt mărturii dureroase.

Oamenii cinstiţi, deveniţi fără să ştie whistleblower-i, şi-au cam pierdut degeaba ani buni din viaţă. Mulţi dintre ei au plătit cu sănătatea pentru asta. Au contractat boli grave. Unii au ajuns să se întrebe dacă a meritat să fie cinstiţi, adică să fie altfel. Ori dacă ar fi ca totul să înceapă de la început, ar mai proceda ştiind ce-i aşteaptă. O parte încă mai speră în dreptate. Poate chiar în happy end. Un lucru de care spectacolul de la Sibiu e defectiv. Şi bine face că e altfel.     

Teatrul Naţional „Radu Stanca” din SIBIU - OAMENI OBIŞNUIŢI; Un spectacol de Gianina Cărbunariu; Scenografie şi video: Mihai Păcurar; Muzica: Bobo Burlăcianu; Documentare video: Veioza Arte, Tania Cucoreanu, Andrei Ioniţă; Cu: Florin Coşuleţ, Mariana Mihu, Ioan Paraschiv, Ofelia Popii, Dana Taloş, Marius Turdeanu; Spectacol prezentat în cadrul programului Be SpecACTives Data reprezentaţiei: 14 iunie 2016.

Apă de mină FOTO Remus Toderici

2. Poveşti din satul ce nu mai există demult pe hartă. În urmă cu vreo patru, atunci când am avut bucuria de a vedea Flori de mină, o piesă cu puternice, recunoscute şi voite inflexiuni cehoviene, graţie spectacolului montat la Teatrul Yorick din Târgu Mureş, înţelept şi eficient preluat de Secţia maghiară a Naţionalului din localitate, am dobândit o certitudine. Autorul piesei, Szekely Csaba, este un dramaturg adevărat.

Aceasta în pofida faptului că Flori de mină era doar a doua scriere dramatică a sa (prima datează din 2009 şi se cheamă Vă plac bananele, tovarăşi!). O scriere despre care mi s-a spus că ar fi parte a unei trilogii- Trilogia minelor. Cea de-a doua parte a ei, Beznă de mină, jucată de acelaşi Naţional, o scriere cu un comic dureros, virând spre tragic, substanţial altfel decât cel Flori de mină- un comic grinçant, dar infinit mai muşcător decât cel al unui Jean Anouilh, de pildă- mi-a întărit convingerea. Aveam, aşadar, toate motivele, să aştept şi cea de-a treia parte: Flori de mină. O piesă despre care mi s-a spus că ar fi şi cea mai dură, şi cea mai curajoasă din trilogie, atât de dură şi de curajoasă încât ar provoca inhibiţii din partea eventualilor producători. Căci prea ar spune şi prea ar arăta ceea ce marea majoritate a publicului, cel puţin cel de etnie maghiară, nu ar fi chiar foarte pregătit nici să vadă, nici să audă.

Nu ştiu dacă lucrurile stăteau neapărat aşa. Ştiu doar că jucată în limba română la Teatrul ACT din Bucureşti, această a treia parte a dat răspunsuri pozitive unor întrebări pe care mi le pusesem eu însumi cu ocazia întâlnirilor cu primele două părţi ale trilogiei. Şi pe care le adresasem, în aşteptarea unor drepte răspunsuri, ţi câtorva prieteni de etnie maghiară, mulţi dintre ei recrutaţi dintre foarte bunii actori târgumureşeni ce evoluaseră în cele două spectacole amintite mai sus. Prima viza întrebare faptul că acţiunea trilogiei se petrecea undeva, într-un sat din Secuime, odinioară înfloritor din punct de vedere economic graţie exploatării miniere de acolo, ajuns azi o ruină. Şi surprindea nu doar problemele cu caracter general cu care se confruntă orice localitate supusă unui atare şoc. Ci şi cele specifice unei minorităţi. Mai expusă în situaţia dată primejdiilor naţionalismului pe care Szekely Csaba le surprindea nu doar cu maximă acuitatea, ci îndeosebi cu admirabilă onestitate. Cea de-a doua ţinea de posibilitatea găsirii unor echivalenţe româneşti penetrante numeroaselor jocuri de cuvinte şi duble înţelesuri cu care se joacă cu inventivitate şi umor dramaturgul.

Răspunsurile primite au fost în marea lor majoritate negative. Dar, iată!, în bună, în consistentă parte infirmate de spectacolul montat în colaborare de Teatrul ACT şi Scena9.

Apă de mină FOTO Remus Toderici

Da, e adevărat. Aveau dreptate cei ce susţineau că acţiunea piesei Apă de mină e mult mai dură decât cea a primelor două componente ale trilogiei. Nu neapărat fiindcă preotul catolic Ignacius are apucături şi tentaţii de o morală mai mult decât îndoielnice, motiv pentru care se face că îl adoptă pe tânărul Márton. Nu obligatoriu fiindcă nici Învăţătorul satului pe nume István nu e nici el ceea ce ar trebui să fie, oricum tare departe de ceea ce ştiam noi de la Octavian Goga, de pildă, că era el în sate transilvane, în vremuri de restrişte. Nu în mod expres deoarece bătrână Irén pare mai degrabă că simulează amnezia decât îi e aievea victimă, făcându-se tocmai spre a se proteja de duritatea confruntării cu realitatea că e demult singură pe lume. Şi nu fiindcă alcoolismul vesel din Flori de mină e unul şi generalizat, şi tragic în Apă de mină. Ci, pur şi simplu fiindcă de data aceasta orice speranţă e definitiv exclusă. Aşa cum ne avertizează, de altfel, din primul moment al spectacolului cântecul în cheie de rap folcloric, reluat ceva mai încolo à capella, cântec compus de Bobo Burlăcianu: „Din fum şi cenuşă se-arată/Un sat ce nu mai e demult pe hartă”.

Acţiunea piesei şi a spectacolului interesează, provoacă, iată, şi râs, şi îngândurări, poate şi lacrimi şi altundeva decât în Secuime. Aşa se întâmplă, mi se spune, la Bucureşti, aşa s-a întâmplat şi la Arad. Acolo unde am văzut eu montarea cu ocazia celei de-a patra ediţii a Festivalului de Teatru Nou. Din câte se pare cam la fel s-au petrecut lucrurile şi la reprezentaţia din cadrul FITS. Textul e nu doar traductibil, ci chiar îşi conservă savoarea şi în româneşte, în pofida faptului că traducerea lui Sándor László ar mai putea suporta o seamă de ameliorări. Cum ameliorări ar mai putea suporta montarea însăşi. Una nu tocmai consecventă stilistic. Lucru explicabil prin aceea că povestea şi istoricul regiei şi ale feluritelor persoane ce şi-au asumat-o, în diversele şi lungile etape ale naşterii spectacolului, e una complicată. De aici, desigur, şi unele inconsecvenţe în elaborarea rolurilor. Consecvenţe mai evidente în cazul lui Alex Potocean care parcă-parcă fragmentează în două personajul Márton, altminteri amândouă admirabil jucate. Foarte bine, dar cam tot pe cont propriu îşi structurează personajele Virginia Mirea, în rolul bătrânei Irén, Alin Florea, interpretul în cheie uşor caragialeană a învăţătorului István, şi Irina Antonie, jucând-o cu aplomb pe dezorientata Imola.

Marea surpriză a spectacolului e Ioan Coman, în rolul Preotului. Nu doar prin relativizarea pe care o presupune simpla raportare la ceea ce înseamnă cariera personală a actorului, ci la repere mult mai ample şi mai pretenţioase. 

Teatrul ACT din Bucureşti şi Scena9 - APĂ DE MINĂ de Szekely Csaba; Traducerea: Sándor László, Un proiect coordonat de: Oana Stoica; Scenografia: Vladimir Juganu; Muzica: Bobo Burlăcianu; Cu: Ioan Coman, Alexandru Potocean, Virginia Mirea, Alin Florea, Irina Antonie; Data reprezentaţiei: 7 mai 2016 (Arad); 15 iunie 2016 (Sibiu)