Dar şi din partea altora ceva mai noi, aşa cum sunt Întâlnirile internaţionale de la Cluj, un festival nu doar cu tematică, ci şi cu “geometrie variabilă” creat de directorul Naţionalului din localitate, regizorul Mihai Măniuţiu, festival care anul acesta îl va omagia, prin colocvii şi spectacole, pe teatrologul George Banu, festivalul Teatrului “Luceafărul” din Iaşi, cel al Teatrului “Toma Caragiu” din Ploieşti, cel ce urmează să aibă loc la Turda, festivalul Teatrului “Nottara” centrat pe comedia de bulevard. Şi lista e departe de a fi completă. Fie şi numai pentru motivul că ei trebuie să i se adauge neapărat Festivalul Naţional de Teatru care se va desfăşura la sfârşit de octombrie la Bucureşti.

Din piesa de teatrul „A douăsprezecea noapte”, selecţionată FNT pentru secţiunea „Teatrul de Mîine” FOTO: Teatrul Regina Maria din Oradea

Asta dacă Ministerul Culturii îşi va face datoria şi ministrul Daniel Barbu, ce se comportă asemenea lui Agamiţă Dandanache, îşi va aminti cu ce coledzi a fost miluit de partid, binevoind să bugeteze respectiva manifestare de cultură teatrală. Lucru pe care altminteri, dacă Ministerul şi ministrul ar şti care le e rostul, ar fi trebuit să îl facă demult. Lucru ce nu s-a întâmplat şi pentru că domnul Barbu, asemenea altor demnitari ai cabinetului Ponta, socoteşte dregătoria de la minister ca un fel de sinecură, ca a doua slujbă exercitată în part time, cea adevărată fiind, în viziunea lor, aceea de luptători pe frontul anti-băsist de la televiziunile de partid, adică ba de la Antenele  voiculesciene, ba de la România tv a lui Sebastian Ghiţă.

Din piesa de teatrul „A douăsprezecea noapte”, selecţionată FNT pentru secţiunea „Teatrul de Mîine” FOTO: Teatrul Regina Maria din Oradea

Aşa după cum am spus-o şi cu alte ocazii, nu trebuie nici să ne îngrijoreze, nici să ne mire, nici să ne scandalizeze, dar nici să ne extazieze înmulţirea numărului de festivaluri teatrale. Numărul mare de festivaluri nu e, nu s-ar cuveni să fie altceva decât un semn de normalitate. Aşa se întâmplă peste tot în lume. Iar a spune că festivalurile de teatru ar fi în exces e sinonim cu a susţine că am avea prea multă cultură. Ceea ce, evident, nu prea e cazul.

Dacă există ceva care ar trebui să ne stârnească reflecţia, atunci acel ceva e, după părerea mea, întrebarea dacă festivalurile tot mai numeroase reprezintă reflexul unei vieţi teatrale autentice, bogată nu doar cantitativ în premiere, ci îmbelşugată şi din punct de vedere valoric. Sau dacă nu cumva aceste festivaluri au fost create, şi pe alocuri au fost, asemenea unor operaţiuni de camuflaj al căror rost constă ca, de-a lungul a  câteva zile, cel mult o săptămână, să mascheze ori să suplinească ceea ce nu s-a făcut de-a lungul unui an întreg.

Din piesa de teatrul „A douăsprezecea noapte”, selecţionată FNT pentru secţiunea „Teatrul de Mîine” FOTO: Teatrul Regina Maria din Oradea

Nu cred că ar trebui să ne îngrijoreze, cu atât mai puţin să stârnească indignări editorialistice, nici faptul că festivalurile se suprapun. Iar a pretinde ca cineva, vreun “for responsabil” de sus, de la centru, să  se ocupe cu planificări riguroase ce ar permite eliminarea suprapunerilor înseamnă nu numai că cei ce solicită aceasta  duc dorul fantomei Tamarei Dobrin sau a lui Gigi Trif, nu doar că respectivii nu au realizat că de 23 de ani trăim sau măcar susţinem că vrem să trăim într-o societate concurenţială în care cel mai bun are parte de cel mai consistent aflux de personalităţi şi de cea mai mare expunere mediatică, ci şi că habar nu au pentru cine se fac ori s-ar impune să se facă respectivele festivaluri.

Nu, nici un festival de teatru autentic nu e gândit nicăieri în lume în beneficiul unor critici egolatri care mai nutresc nostalgic ambiţia omniprezenţei. O nostalgie care nu ştiu bine de ce a început să îi macine şi pe cei nou veniţi în profesie. Festivalurile nu se adresează şi, în consecinţă, nu îşi adaptează nici calendarul, nici oferta voinţei criticilor fie şi numai fiindcă criticii adevăraţi, cei ce se respectă şi care îşi respectă profesia, nu aşteaptă să vină vreun festival anume la care să fie invitaţi cu insistenţă, ori la care, pentru a li se celebra prezenţa, li aşterne covorul roşu, ca să afle ce se întâmplă cu teatrul din ţara lor. Criticii autentici călătoresc o stagiune întreagă, iau parte la premiere la care, slavă Domnului! sunt invitaţi cam tot pe socoteala teatrelor (ceea ce nu e tocmai bine, dar asta e!) şi la care foarte puţini mai catadicsesc să vină din varii motive, înfruntă disconfortul din trenurile şi autocarele second hand care circulă în libertate şi cu risc din ce în ce mai ridicat pe drumurile şi şoselele patriei, sunt informaţi la zi, nu retroactiv şi de visu cu actualitatea teatrală.

Festivalurile se fac, înainte de orice, pentru comunitatea ce le susţine financiar. Adică pentru cetăţenii care doresc ori acceptă ca o parte din banii ce le sunt reţinuţi prin felurite taxe şi impozite, bani din salariul lor, din munca lor, să fie folosiţi pentru organizarea şi finanţarea unei manifestări de cultură teatrală. Pentru oamenii care nu socotesc teatrul un moft, ci o necesitate. Pentru cetăţenii care îşi certifică acceptul şi dorinţa prin prezenţa în sala de spectacole. Şi care, pentru a dobândi dreptul de a lua parte la un spectacol, trec frumuşel înainte pe la casierie şi îşi cumpără cinstit un bilet. Pentru oamenii ce, spre a vedea un spectacol, îşi cumpănesc cu grijă propriul buget, fac sacrificii şi care firesc şi cinstit e să aibă prioritate. Care pot achiziţiona locurile bune din lojă ori din stal şi nu doar cele de la balcon, iar dacă nu pot aceasta se întâmplă deoarece au fost semeni de-ai lor mai harnici şi mai doritori, fiindcă cererea concitadinilor lor a fost mare, nu pentru că locurile nu au fost puse în vânzare deoarece au fost reţinute pentru “protocol”. Adică pentru onorarea “aleşilor” ori politicienilor care, aprobând bugetarea, nu i-au făcut, în realitate, teatrului nici un favor, ci doar şi-au făcut datoria. Sau pentru zişii sponsori care, cerând în schimbul sponsorizărilor acordate bilete de favoare cu nemiluita, nu fac decât să ia cu o mână ceea ce au dat cu alta.

Cât despre critici, corect, cinstit şi firesc ar fi ca ei să îşi reamintească mereu şi mereu că nu sunt decât nişte personaje secundare ale romanului teatral. Secundare şi nu episodice. Adică oameni de care teatrul are, fără doar şi poate, nevoie, care nu sunt nicicând de prisos, dar care nici măcar la vreme de festival nu se cuvine să îşi supraevalueze nici funcţiile şi nici rolul.