"Pelicanul"  de August Strindberg, la Teatrul Maghiar de Stat Cluj

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Imola Kézdi şi Zsolt Bogdán, în Pelicanul, de Augist Strindberg
Imola Kézdi şi Zsolt Bogdán, în Pelicanul, de Augist Strindberg

Felix Alexa revine la Teatrul Maghiar de Stat Cluj şi montează din nou o piesă a celebrului dramaturg nordic, August Strindberg, "Pelicanul". Premiera va avea loc sâmbătă, 27 februarie, ora 20.00, în Sala Studio, următorul spectacol fiind programat luni, 29 februarie, 20.00.

Regizorul a declarat că Pelicanul este o piesă mult mai puţin realistă decât Domnişoara Julie, fiind caracterizată, cu precădere, de senzaţiile vizuale şi senzuale. Strindberg are, în opinia lui Felix Alexa, o viziune violentă asupra familiei şi a omenirii, lucru care îi conferă actualitate chiar şi în 2016. Această violenţă este totodată poetică, personajele fiind în acelaşi timp odioase şi sublime. Regizorul a precizat că a conceput spectacolul Pelicanul ca un fel de muzică a senzaţiilor, a sentimentelor personajelor.

A juca Strindberg ”e ca şi cum ai dansa pe muchie de cuţit, pe marginea prăpastiei, acolo unde în fiecare clipă poţi să cazi.” Rolurile din piesă sunt ”de substanţă, lucrate pe un anumit tip de senzaţie.” Din distribuţia spectacolului fac parte actorii Imola Kézdi, Zsolt Bogdán, Éva Imre, Péter Árus şi Melinda Kántor.

Teatrul dramaturgului suedez August Strindberg ( 22 ianuarie 1849 - 14 mai 1912), prin originalitatea personajelor, a constituit o influenţă importantă în literatura universală a secolului al XX-lea. În prefaţa piesei de teatru Domnişoara Iulia, Strindberg îşi prezintă „sufletele” (personajele) ca fiind „conglomerate, făcute din stadii trecute sau prezente ale civilizaţiei, fragmente de umanitate, haine de duminică peticite, toate strânse la un loc, aşa cum este fiinţa umană”. Strindberg spune mai departe despre personajele sale că a oferit posibilitatea „celui slab să repete cuvintele celui puternic” şi a lăsat „diferite suflete să accepte sugestii, unul de la celălalt”.
De asemenea, Strindberg a fost un pasionat pictor şi fotograf.

strindberg

 O viaţă de răzvrătit, trăită la graniţa dintre nebunie, în toate sensurile cuvântului, şi normalitate, orice va fi însemnând ea, 60 de piese de teatru, peste 30 de scrieri de ficţiune şi autobiografice, şi 3 „cărţi albastre", un fel de enciclopedii personale de alchimie şi ocultism.

Iată, într-o singură frază, urmele trecerii prin lume ale scriitorului suedez care s-a stins acum 100 de ani, pe 14 mai 1912, şi a fost condus pe ultimul drum de mii de admiratori. Iubit de cititori şi de oameni de litere, dar dezamăgit de ratarea Premiului Nobel, scriitorul care a dus literatura ţării sale la vârsta modernităţii pleca, astfel, spre o lume pe care o ştia din multele sale incursiuni în transcendent.

De la chimie la alchimie

În adolescenţă, fascinat de formule, a studiat intens chimia şi a dorit să devină medic, cu un ochi în tratate şi cu celălalt spre întâmplările şi personajele de pe scenele Teatrului Regal din capitala Suediei. În fiinţa lui existau încă de pe atunci cel puţin două identităţi: una interesată să desluşească mecanismele naturii şi ale obiectelor din jur şi alta dornică să experimenteze prin simţuri şi să privească înlăuntru. După ce a eşuat la un examen de chimie, a început să studieze disciplinele umaniste la Universitatea din Uppsala în 1870, începând să acorde mai mult timp interesului pentru alchimie.

Ocultism, erotism, teatru

La nici 21 de ani, a repurtat o victorie de imaginat într-o societate încremenită în tradiţii, care însă intra în contact cu darwinismul: la 21 de ani, i s-a montat la Teatrul Regal prima piesă, intitulată „La Roma". Peste ani, când era dramaturgul cel mai important al Suediei, dar şi creatorul romanului suedez modern, scria: „Iată cum mă gândesc la viaţa mea: este posibil ca toate ororile trăite să-mi fie prezentate ca pe o scenă, permiţându-mi astfel să devin dramaturg şi să descriu toate stările de suflet şi toate situaţiile. Dramaturg am fost deja la 20 de ani, dar dacă viaţa mea ar fi decurs liniştită şi fără probleme, n-aş fi avut nimic de descris".

Tumultuoasă, intensă şi imprevizibilă, existenţa lui Strindberg se va desfăşura în culisele teatrelor, în orgii sexuale, în singurătatea biroului plin de scrierile mistice şi oculte, în şedinţe de spiritism, în sanatorii de recuperare psihică, în compania analfabeţilor şi a mai-marilor Suediei. Din vieţile trăite s-au născut vieţile închipuite din cărţile sale.

Strindberg a părăsit Universitatea din Uppsala în 1872, fără diploma de absolvire, hotărât să ridiculizeze elita universitară, ceea ce a şi făcut în mai multe povestiri. Se întâmpla după ce primise sprijinul financiar al regelui Carol al XV-lea şi scrisese una dintre piesele lui importante: „Master Olof".

Tânărul răzvrătit se face gazetar, apoi bibliotecar la Biblioteca Regală, se alătură boemilor din Salonul Roşu, la un restaurant faimos din Stockholm, se îndrăgosteşte de o actriţă care-şi părăseşte soţul, un baron, pentru el şi o ia de soţie.  Tatăl, personajul absent, îi rămâne departe pentru totdeauna, absenţă care-i hrăneşte fantasmele literare. În 1897, încrâncenatul dă lovitura hotărâtoare cu „Salonul roşu", primul roman suedez modern, în care îi caricaturizează pe snobii din elitele Suediei.

Scrie o istorie a poporului suedez, i se nasc două fiice şi un fiu, câştigă notorietate, dar se simte sufocat. „Sunt pe cale să devin ateu", scrie în 1885. Se mută la Paris, scrie „Confesiunile unui nebun" şi găseşte alinare în ideile lui Rousseau şi Nietzsche.

Din interesul pentru naturalismul de substanţă scrie „Tatăl", una dintre cele mai cunoscute piese ale lui. În periada şederii la Copenhaga îi apare „Domnişoara Iulia", o piesă faimoasă despre mecanismul erotic, despre lupta eminamente sexuală dintre bărbat şi femeie. Acest război erotic nu este urmarea dorinţei, ci a voinţei, credea Strindberg, şi câştigă întotdeauna cel care poate supune cu mintea.

În „Inferno"

La sfârşitul anilor '80, după ce întemeiase Teatrul Experimental la Copenhaga, se despărţise de naturalism şi divorţase de Siri după o lungă agonie, Strindberg a intrat în epoca „Inferno" (după cum a numit-o el însuşi), dominată de paranoia severă şi de consumul de opiacee, care-l vor trimite în lungi şederi în spitale de psihiatrie, care-i vor intensifica interesul pentru ştiinţele oculte.

Suferinţa omului, credea el, vine dintr-un plan transcendent şi este consecinţa fărădelegii. Influenţa credinţei catolice a tinerei Frida Uhl, cea de-a doua soţie, se vede şi în scrierile din această perioadă. Încurajat de Max Reinhardt, compune piese de cameră, gen dramatic inovator în cultura europeană, dar şi piese scurte despre Iisus Hristos, Moise, Platon sau Socrate.

În 1909, pierde Premiul Nobel, la care se credea îndreptăţit, în faţa Selmei Lagerlöf, prima femeie şi primul cetăţean suedez care a câştigat această distincţie. Se întâmpla la doi ani după ce întemeiase Teatrul Intim din Stockholm, centru al artelor destinat modernismului. Monomania şi convingerile mistice îl împinseseră să dedice noul spaţiu de joc exclusiv pieselor personale, care să se joace în condiţii stricte, într-o sală mică, realizată într-o cromatică simbolică descifrabilă numai pentru iniţiaţii în ocultism, în care spectatorii nu veneau să se destindă. „Sonata fantomelor" şi „Pelicanul", două dintre piesele de cameră ale autorului, texte care au influenţat considerabil dramaturgia secolului XX şi nu numai, s-au jucat acolo.

În 1910, teatrul lui inovator, care pleda deja pentru estetica minimalistă, a dat faliment, dar s-a închis abia în 1912, după moartea scriitorului. Aceasta a survenit în urma unei pneumonii şi a unei afecţiuni şi mai vechi, despre care medicii nu erau tocmai siguri. Forţa scrierilor lui, cu puternice accente expresioniste, dar şi cu anticipări ale suprarealismului care stătea să se nască, avea să se intensifice după dispariţia sa, când şi opera, şi viaţa vor intra în legendă şi vor stârni interesul, uneori pasional, al marilor artişti, printre care Ingmar Bergman, Tennessee Williams sau Eugene O'Neill.

Posteritatea avea să descopere în sertarele lui Strindberg scrisorile criptice pe care le schimbase cu Nietzsche şi fotografii făcute de scriitorul însuşi, într-un stil care întrecea cu mult preferinţele epocii. Printre ele, o mulţime de autoportrete.

Tot târziu, specialiştii vor considera că scriitorul August Strindberg, pentru care esenţa omului era visul, nu gândul, a trăit în acelaşi corp cu pictorul August Strindberg, autor a peste 100 de lucrări valoroase, mai ales peisaje sufleteşti. Alchimia şi practicile magice, ştiinţe în care credea mai mult decât în arte (un derivat al primelor), precum şi iniţierea „suedezului zburător" în lumile spiritului şi ale spiritelor au furnizat materia literaturii sale până în ultima clipă. Stă mărturie, printre ele, şi ultima lui piesă de teatru, „

PREMIERA "PELICANUL" DE LA CLUJ

felix alexa

Regizorul Felix Alexa despre spectacol:

”Pelicanul este o piesă de cameră, face parte din cele cinci piese de cameră, pe care Strindberg le-a scris spre sfârşitul vieţii. Sunt nişte piese foarte muzicale, la nivelul muzicalităţii stărilor sufleteşti, muzicalitatea ritmurilor scenelor. Am şi mers în această direcţie în spectacol. Am lucrat mult la ritmurile diferite ale fiecărei scene. Strindberg era pasionat de muzică, cânta la unele instrumente, şi cumva când a scris piesele avea în cap o anumite muzicalitate interioară a pieselor. Relaţiile dintre personaje se dezvoltă cu suişuri şi coborâşuri violente, ca un fel de partitură muzicală foarte ritmată.”

”În Pelicanul am mers într-o zonă mult mai absurdă, şi nerealistă, şi în acelaşi timp am păstrat ceea ce, pentru mine, este un numitor comun al pieselor lui Strindberg: intensitatea jocului actoricesc, o anumită emoţie dusă uneori la extreme, o încărcătură emoţională dusă la limită aproape. Piesele lui Strindberg cu toate că au fost scrise în urmă cu aproape 100 de ani, sunt şi azi foarte moderne, tocmai pentru că sunt scrise de un om, care a avut o viziune aproape apocaliptică a lumii în care trăim.”


„Acest spectacol este o imagine a lumii în care trăim, cinică, de o violenţă latentă ce izbucneşte uneori exploziv. O lume a distrugerii şi autodistrugerii sufleteşti. Strindberg este de o modernitate acută tocmai prin detaliile acestei apocalipse familiale pe care ne-o prezintă cu umor negru şi prin situaţii limită. Acolo unde speranţa a murit şi iluziile devin inutile, începe teritoriul senzaţiilor şi emoţiilor extreme.

Acest teritoriu straniu l-am explorat în Pelicanul, alături de o echipă de actori minunaţi.”

PELICANUL

de August Strindberg

Traducerea în limba maghiară: László Kúnos

Elise ............................ IMOLA KÉZDI

Axel ............................ ZSOLT BOGDÁN

Gerda.......................... ÉVA IMRE

Fredrik......................... PÉTER ÁRUS

Margaret..................... MELINDA KÁNTOR

REGIA: FELIX ALEXA

Scenografia: CARMENCITA BROJBOIU

Dramaturgia: ZOLTÁN CSÉP

Lighting design şi ilustraţie muzicală: FELIX ALEXA

Regia tehnică: PÁL BÖJTHE

Data premierei: sâmbătă, 27 februarie 2016, ora 20.00, Sala Studio

Următorul spectacol: luni, 29 februarie 2016, ora 20.00, Sala Studio

.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite