Facem referire la ea atunci când vine vorba despre Opera de trei parale a lui Brecht ale cărei origini se regăsesc în scrierea dramaturgului englez. Care a fost creată pentru un actor celebru din veacul al XVIII lea, pe nume John Rich. Iar cum John Rich era şi director de trupă, dar şi director de scenă, cu toate limitările şi nuanţările pe care le impunea funcţia de regizor în acea vreme, o ocupaţie care ştim foarte bine că nu a apărut decât mult mai târziu, lui îi revine meritul de a fi dat prima şansă operei-baladă creată de John Gay. Care nu l-a inspirat numai pe Brecht, ci şi pe alţi autori dramatici şi compozitori, ajungând prin aceasta să devină un veritabil „caz”. Ceva ce s-ar putea numi „devorarea tatălui”.

Care „tată” revine acum, în 2015, pe scenă, dar nu oricum. Ci modernizat, redimensionat, remuzicalizat, parodiat inteligent, contemporaneizat, ba chiar şi localizat. În aşa fel încât să poată evoca, ba mai mult, să readucă la viaţă o lume numai aparent dispărută, în realitate doar metamorfozată, cât se poate de actuală. O lume care izbuteşte să fie astfel prin reconversie, prin citare, prin parodia deja invocată mai sus. Însă şi aşa, atât de supus modificărilor şi redimensionărilor de toate felurile, în formula propusă de adaptatorii Kokan Mladenovič şi Gόli Kornélia, de regia primului, de muzica Irenei Popovič, noul text tot despre minciună, corupţie, prostituţie fizică şi intelectuală vorbeşte, respectând creator şi inventiv marile teme ale originalului de acum trei sute de ani.

Suntem, aşadar, într-un teatru din zilele noastre. Confruntat cu nenumărate dificultăţi financiare, dar şi cu orgolii actoriceşti în cascadă şi crize personale asemenea. Nu numai Teatrul o duce rău, ci şi actorii. Cărora le-a cam ajuns cuţitul la os, care s-au săturat să trăiască de azi pe mâine, din împrumuturi.  Care au salarii dar care, spre a supravieţui, au pe mai departe nevoie de „subvenţii” de la mama şi de la tata. Care pun de o revoluţie silit să o dezamorseze directorul care e şi el actor ca şi ei. Şi care nu prea poate face mare lucru de vreme ce la toate solicitările lui disperate de ajutor primeşte acelaşi răspuns negativ categoric.

Unii dintre interpreţi se gândesc să nu joace premiera, cu atât mai mult cu cât spectacolul ar fi unul lung şi solicitant, de mai bine de trei ore şi jumătate. Alţii, îndeosebi debutanţii, sunt de cu totul altă părere. Trupa e pe cale de divizare până în clipa în care se identifică soluţia de compromis. Spectacolul va fi jucat, dar nu integral, ci selectiv. Aşa cum vor actorii care îşi vor alege scenele ce le sunt fie mai pe plac, fie mai la îndemână. Scene pe care le vor introduce chiar ei înşişi cu ajutorul unor texte de legătură, improvizate, uneori tot atâtea prilejuri de confesiune. La un moment dat în spectacol se va da citire unei scrisori dojenitoare de despărţire venită din partea unei spectatoare. Scrisoare în care Teatrului i se reproşează că pe scenă se filosofează cam mult, se face în exces educaţie şi morală cu preţul excluderii iubirii. A acelei iubiri lacrimogene, ba din telenovelele sud-americane, ba din serialele turceşti, ba din filmele indiene ce fac deliciul după-amiezelor şi serilor atâtor şi atâtor semeni ai noştri. Cum Teatrul nu îşi poate permite luxul pierderii nici măcar unui singur spectator, autoarei epistolei i se va face pe plac. O secvenţă din spectacol va fi jucată în trei feluri diferite. Poate, poate că aşa spectatoarea în cauză va mai veni la teatru. Ş.a.m.d.

După cum lesne se poate deduce, regizorul Kokan Mladenovič a făcut apel în spectacolul său la formula teatrului în teatru. Despre care mulţi spun că ar fi una foarte la îndemână şi care, câteodată, ar masca lipsa soluţiilor şi ideilor mai acătării. În cazul de faţă lucrurile nu stau însă deloc aşa. Kokan Mladenovič a găsit şi a avut multe idei. A ştiut să „joace” tot. Şi „spaţiul gol” rămas gol din lipsă de bani, dar care e umplut de jocul actoricesc, şi „decorul în miniatură” (semnatară: Marija Kalabič) imposibil de finalizat din lipsa resurselor financiare, şi costumele numite, pentru izbânda parodiei, a fi proprietate personală ori create din existent şi „îmbunătăţite” cu câte un accesoriu din carton (creatoare: Tatjana Radišič), şi muzica Irenei Papavič cântată live, cu orchestra la vedere, de 15 actori foarte buni care ştiu să facă aproape orice. Să joace dramă, comedie sau dramolete, să cânte şi să danseze (coregrafia: Andreja Kuesevič), să se ia în serios ori să se autoparodieze. Totul cu o remarcabilă seriozitate şi cu un admirabil profesionalism. Numele lor sunt Aszalos Géza, Balász Attila, Bandi András Zolt, Borbély Emilia, Csata Zsolt, Kiss Attila, Lörincz Rita, Magyari Etelka, Mátyas Zsolt Imre, Molnár Bence, Molnos András Csaba, Kocsárdi Levente, Simό Emese, Tár Monika, Tokai Andrea.       

Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timişoara; OPERA CERŞETORILOR; Adaptare de Kokan Mladenovič şi Gόli Kornélia după piesa lui John Gay; Regia: Kokan Mladenovič; Compozitor: Irena Popovič; Versurile: Kokan Mladenovič; Varianta în limba maghiară a versurilor: Gόli Kornélia şi Szerda Zsόfia; Decor: Marija Kalabič; Costume: Tatjana Radišič; Coregrafia: Andreja Kulesevič; Traducerea în limba maghiară: Orbán Enikö; Cu: Aszalos Csaba, Balász Attila; Bandi András Zsolt; Borbély B. Emilia; Csata Zsolt; Kiss Attila, Lörincz Rita; Magyari Etelka, Mátyas Zsolt Imre, Molnár Bence; Molnos András Csaba; Kocsardi Levente, Simό Emese, Tar Mόnika, Tokai Andrea; Orchestra: Cosmin Hărşian, Dragalina Cristian Csaba, Szabo Csongor Zsolt, Ilko Gradev, Marcelle Poati-Souami;  Data premierei: 4 aprilie 2015