Pământul făgăduinţei

Nu foarte cunoscut la noi, oricum mult mai puţin familiar cititorului român decât Procesul sau Castelul, arareori reeditat, America inaugura ceea ce în planurile lui Franz Kafka ar fi trebuit să fie seria marilor lui romane dedicate „dorului de libertate şi de ţările îndepărtate”.

Romancierului nu i-a fost dat să îşi ducă la bun sfârşit proiectul, la fel cum neîncheiat a rămas şi romanul cu pricina. Din care Kafka a admis să fie publicat un singur fragment, cel intitulat Fochistul, tipărit în 1913. Poate şi deoarece scriitorul nu era din cale afară de încrezător în valoarea de ansamblu a primei lui tentative de a scrie proză de mari dimensiuni.

Cu totul alta a fost opinia cititorilor cărţii. Îndeosebi aceea a cititorilor avizaţi. André Gide, de pildă, cel care s-a înşelat teribil atunci când a fost solicitat să pună un diagnostic corect asupra vastei construcţii proustiene În căutarea timpului pierdut, era cum nu se poate mai încântat de America, evidenţiind felul în care se consumă în intimitatea respectivei scrieri „lupta” dintre realism şi imaginar. „Realismul descrierilor lui Kafka- nota autorul Falsificatorilor de bani- impietează neîncetat asupra imaginarului şi n-aş putea spune ce admir mai mult la el: notaţia naturalistă  (s.m. M.M) despre un univers fantastic, dar care, sub ochii noştri, devine real datorită minuţioasei exactităţi a descrierii, sau inefabila îndrăzneală  de a devia brusc spre straniu”.

Marxistul Roger Garaudy, autorul unei cărţi celebre, Despre un realism neţărmurit, apărută în Franţa în anul 1963, tradusă în româneşte de Paul Dinopol şi a cărei apariţie în 1968 la Editura pentru literatură universală a reprezentat, conform mărturiei foştilor mei profesori de la Filologia clujeană, un adevărat eveniment (Louis Aragon, semnatarul prefeţei, nutrea aprecieri absolut asemănătoare, pe care a dorit să le întărească de câteva ori în textul său, repetând cuvântul eveniment). Drept pentru care pune America alături de Procesul şi de Castelul, văzând în trilogia cu pricina o „proiecţie sub formă mitică a întrebărilor şi spaimelor lui Kafka”. Garaudy socotea America un bildungsroman, „un roman de formaţie” motiv în virtutea căruia i se părea  cum nu se poate mai just just să îl compare cu scrieri precum Anii de ucenicie a lui Wilhelm Meister de Goethe sau de David Copperfield a lui Dickens. Traducătorii români ai ediţiei din 1979 de la editura bucureşteană Univers, Pop Simion şi Erika Voiculescu, ţineau să evidenţieze într-o scurtă notă, calităţi precum „transparenţa, evoluţia enigmatică a aventurii, candoarea care îl aureolează pe Karl Rossmann, personajul central, omniprezent, al Americii, profunzimea analitică, precum şi nesfârşita compasiune pentru cei obidiţi, înstrăinaţi şi dezrădăcinaţi”. Îi datorăm lui Radu Enescu, autorul unei monografii Kafka, apărută în 1968, o foarte bună şi complexă analiză a romanului.

E cum nu se poate mai clar că Michal Dočekal, autorul, alături de Iva Klestilova, al dramatizării dar şi semnatarul regiei artistice a spectacolului de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca a citit cu infinită atenţie textul romanului. A parcurs, cred, cu conştiinciozitate şi bibliografia critică. Deşi, şi aici trebuie deja să semnalăm un merit al regizorului, montarea nu e una centrată pe bibliografie, ci pe operă. Ceea ce nu înseamnă însă că Dočekal ar fi nutrit obsesia fidelităţii absolute. Şi Michal Dočekal  socoteşte America a fi înrudită cu alte texte kafkiene. Tocmai de aceea în scenariul dramatic al spectacolului se amestecă fragmente ori referinţe directe la Procesul, asociate cu citate din Colonia penitenciară sau din Dorinţa de a fi indian. Cu un plus dintr-un discurs al lui Václav Klaus şi o poezie de Egon Bondy.  

De citat, de supradilatarea acestuia, de jocul cu citatul, mergând până la parodia rafinată deloc maximizată se serveşte regizorul permanent în spectacol.

Dorind să procedeze la demitizare, intenţionând să spulbere locuri comune, aproape luându-se la trântă cu prefabricatele optimiste şi perspectivele edulcorate despre America la terre promise, Pământul făgăduinţei, dar fără a forţa limitele până acolo încât să aducă pe scenă „o Americă înfricoşătoare”, aşa cum a făcut-o Edward Behr într-o carte apărută şi în româneşte la editura Humanitas, regizorul avea nevoie de recursul la astfel de citate. Însuşi personajul Unchiului, doar unul dintre rolurile jucate foarte bine şi cu mare forţă în spectacol de Bács Miklós, este un „citat”, modelul evident fiind cel oferit de Marlon Brando în filmul Naşul. Michal Dočekal tratează creator şi voit dinamic materia textuală, o transferă pe scenă în cheia realismului supra-dilatat. Pornind de la un realism în crescendo şi ajungând la coşmar. Cu detalii din ce în ce mai apăsate, mai îngroşate pe măsură ce povestea tânărului Karl Rosmann, un rol de mare complexitate, un dificil examen profesional trecut cu brio de excelentul actor care e Bodolai Balász, capătă aspecte din ce în ce mai nefireşti, mai înspăimântătoare, mai stranii. Mai coşmardeşti. E un vis negru, trăit cu ochii deschişi ceea ce i se întâmplă tânărului Karl. Iar pe măsură ce întâmplările devin din ce în ce mai dramatice, mai tragice, mai imprevizibile, mai ieşite din ţâţâni, mai ostile tempo-ritmul spectacolului se amplifică punând la grea încercare nu doar actorii din distribuţie, aproape toţi deţinători ai mai multor roluri. Ci şi personalul tehnic.

Reprezentaţia începe relativ calm. Cu publicul pe scenă şi cu actorii în centrul acesteia. Karl ajunge în America după o lungă călătorie pe un vapor german, cu un fochist german, alături de alţi şi alţi călători sosiţi şi ei din felurite ţări, cu toţii în căutarea fericirii. Formalităţile de început trec fără probleme, regizorul contrapunând falsului calm iniţial şi bun venitului formal agitaţia unui mare port. O face exploatând inteligent feluritele scări de serviciu aflate în dotarea scenei. Cam în acelaşi fel în care proceda Andrei Şerban în Unchiul Vanea. Personajele se înmulţesc, apar de te miri unde, de pe laterale, din subterane, mişcările lor cvasi browniene, consumate în spaţii altminteri inaccesibile percepţiei obişnuite, fiind surprinse datorită recursului la camerele de luat vederi.

Graţie unor detalii de decor sau de recuzită care apar şi dispar pe neaşteptate, scenograful Martin Chocholušek creează spaţii multiple. Populate de personaje din ce în ce mai ciudate, unele aproape înspăimântătoare, ostile, provocatoare mai întâi de mirări, ceva mai încolo de spaime în toată regula. Realismul iniţial e înlocuit tot mai accentuat de hiper-realism, de naturalism, de grotesc. Care are şi el nuanţe. Infinite nuanţe. Acestora le găsesc specificul şi individualizările infinitezimale actorii Györgyjakab Enikö, Dimény Áron, Albert Csilla, Pánek Kati, Viola Gábor, Váta Loránd, Orbán Attila, Sinko Ferenc. Ajutaţi de costumele create de de Zuzana Bambuşek.

 Secvenţele din ce în ce mai halucinante ajung să fie tot mai scurte, mai dense, mai concentrate, dinamismul montării în creştere, gradul de solicitare al actorilor ca şi cel al atenţiei spectatorilor aidoma. Simţurile noastre, ale celor aflaţi pe gradene, sunt solicitate la maximum. Zgomotul se amplifică şi el. Simţim şi noi, spectatorii, iminenţa unui pericol. Posibilitatea unei catastrofe. Care e în primul rând aceea a eroului. A unui Rossman înfrânt.

La un moment dat, prezentatorul produce un fel de spargere a iluziei teatrale şi ne invită să îi urmăm colegii care ne vor ajuta să ne aşezăm în fotoliile din Sala Mare. Loc de unde vom urmări ultima parte a spectacolului.

Dintr-un uriaş megafon se face un anunţ potrivit căruia Teatrul Naturist din Oklahoma face angajări. Printre doritori se numără şi Karl Rossman, dar şi alţii dintre cei pe care i-a cunoscut la venirea sau pe drumul iluziilor americane spulberate. La început totul pare o păcăleală. Mai apoi se dovedeşte că nu e tocmai aşa. Candidaţii la ultima şansă la fericire sunt din nou triaţi în modul cel mai birocratic mod cu putinţă. Sunt invitaţi, în fine, să urce într-un tren. Care îi va duce nu prea ştim bine unde, regizorul preferând ambiguitatea determinată poate de însuşi caracterul neterminat al romanului pe care l-a transpus scenic. De la ferestrele trenului îi zărim pe pasageri. Alături de multiplicate Statui ale Libertăţii. O nouă şansă sau încă o iluzie ce se va spulbera curând? Cine ştie? Doar America e ţara, e continentul tuturor posibilităţilor.

Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca- AMERICA- adaptare după romanul lui Franz Kafka de Iva Klestillová şi Michal Dočekal; Traducerea în limba maghiară: Vörös István; Regia artistică: Michal Dočekal; Dramaturgia: Visky András; Decorul: Martin Chocholušek; Costumele: Zuzana Bambusek; Cu: Bodolai Balász, Bács Miklós, Györgyjakab Enikö, Dimény Áron, Albert Csilla, Pánek Kati, Viola Gábor, Váta Loránd, Orbán Attila, Sinkó Ferenc; Data reprezentaţiei: 28 noiembrie 2015