Palimpsest

Scenă din „Prometeu înlănţuit“, în regia lui Kokan Mladenovič, după Eschil  FOTO Adrian Piclisan

Aparent, totul este un joc. Aparent, totul este un spectacol-şcoală. Unul în cursul căruia un grup de actori are misiunea de a prezenta „cu exemplificări“ actualitatea mitului lui Prometeu.

Aparent, am căzut cam pe nepoftite la o repetiţie pentru spectacolul-şcoală ce tocmai se pregăteşte. O repetiţie în care, între cele două părţi (Antichitate şi contemporaneitate), intervine o pauză, răstimp în care interpreţii îşi trag sufletul, beau apă, discută între ei, se lasă cu greu convinşi de regizorul tehnic să treacă la a doua parte. Aparent, autorul scenariului şi regizorul spectacolului cu Prometeu înlănţuit de la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“ din Timişoara, Kokan Mladenovič, a vrut să împuşte doi iepuri deodată. Să ne arate cum se face un spectacol şi să exemplifice, ceva mai cu dichis ca la şcoală, adică cu imagini frumoase, intens elaborate şi cu ajutorul computerelor, actualitatea şi complexitatea unuia dintre cele mai frumoase mituri ale umanităţii.

În realitate, în realitatea profundă a scenariului dramatic dar şi a spectacolului, lucrurile stau cu mult diferit. Şi cu mult mai profund. Fireşte, prima parte e una concentrată. Între copertele ei sunt rezumate deopotrivă mitul antic grecesc şi piesa lui Eschil. Ne este reamintit faptul că Prometeu şi-a lepădat condiţia, a renunţat la privilegiile sale, şi le-a suspendat, l-a mâniat pe Zeus fiindcă le-a dăruit oamenilor focul. Fiindcă le-a arătat acestora ce înseamnă puterea.

Scenă din „Prometeu înlănţuit“, în regia lui Kokan Mladenovič, după Eschil  (foto: Adrian Piclisan)

Căci focul e deopotrivă putere şi vulnerabilitate. Totul e o chestiune de mod de întrebuinţare. Prometeu şi-a plătit nesăbuinţa, şi-a plătit curajul, a plătit propria generozitate (iarăşi o chestiune relativă, o problemă de punct de vedere) prin întemniţare, dispreţ real ori dispreţ comandat din partea alor săi. Cei ce i-au fost fideli i-au urmat întrucâtva soarta. Au fost ei înşişi terfeliţi, umiliţi, obligaţi să se dezică de cel pe care l-au preţuit şi aprobat. Aşa s-a întâmplat cu Hefaistos, plasat în antiteză cu Hermes.

Partea a doua, cea numită în spectacol a Revoluţiei, e una ceva mai dezvoltată. Poate prea dezvoltată, poate insuficient precizată din punct de vedere dramaturgic, poate prea dornică, excesiv-dornică să spună totul. Chiar din cale afară de vorbăreaţă. Cu ocolişuri şi divagaţii ce s-ar fi cerut un pic mai bine ţinute în mână, unele chiar cenzurate sau eliminate. Un Prometeu al zilelor noastre a pus de o nouă revoltă. E capul unei revoluţii. Consumată, dacă e să ne luăm după felul în care e înveşmântat Vulturul, în spaţiul unei dictaturi de tip sud-american. E însoţit, aclamat, binecuvântat de o mulţime de anonimi. Metamorfoza în ziua de azi a corului antic. Componenţii lui poartă şi aici, ca şi în prima parte, măşti ce nu ne îngăduie să le desluşim chipurile. Când revoluţia e înfrântă, noul Prometeu rămâne singur. Toţi se dezic de el. Cei care nu o fac, asemenea lui Ocean, sunt torturaţi şi asasinaţi. Noul Prometeu e exilat. Comunică cu restul lumii ocazional, cu ajutorul unui laptop. E trădat de toată lumea, inclusiv de Io, femeia pe care o iubeşte. I se înscenează un sexgate, Io consimte să mintă, mass-media modernă, televiziunile amplifică scandalul. Fac ediţii speciale, breaking- news-uri.

Scenă din „Prometeu înlănţuit“, în regia lui Kokan Mladenovič, după Eschil (foto: Adrian Piclisan)

Urmează răsturnări de situaţie, dezincriminarea inculpatului, punerea lui la încercare, momentul de ezitare, revenirea la statutul şi la condiţia morală iniţiale. În final, anonimii îşi scot măştile, îşi declară identitatea reală, numele interpreţilor sunt rostite clar pe scenă (Luminiţa Tulgara, Iuliana Crăescu, Ana Maria Pandele, Daniela Bostan, Andrea Tokai, Paula Frunzeti, Colin Buzoianu, Adrian Jivan, Claudiu Dogaru, Laurenţiu Pleşa), totul încheindu-se cu un îndemn la asumare.

În fond, scenaristul şi regizorul spectacolului a vrut să construiască pe scenă un veritabil eseu despre putere. Despre relativitatea ei. Despre malformaţiile pe care le implică puterea. Despre beţia puterii. Despre curaj şi împotrivire. Despre curaj, laşitate şi oportunism. Despre rezistenţă şi refuz. Despre minciună şi adevăr. Despre plată şi răsplată. Despre identitate şi anonimat. Despre vers şi revers.

Kokan Mladenovič a avut de partea sa o scenotehnică impresionantă, utilizată inteligent, performant, profesionist. S-a aliat cu o inspirată creatoare de decor ˗ Marija Kalabič ˗ ce a imaginat un imens cerc dispus în plan înclinat, pe proscenium, cu o consistentă parte în sală. Cu o foarte bună autoare de costume ˗ Tatiana Radišič, cu o la fel de bună compozitoare de muzică de scenă ˗ Irena Popovič ˗ care a translatat eficient şi percutant acordurile de sorginte antică din prima parte a spectacolului în sonuri contemporane. La Naţionalul timişorean, regizorul-invitat a găsit doi buni profesionişti în Lucian Matei (video design) şi Lucian Moga (light design). Plus Doru Nuţă, semnatarul statuilor.

Totul, absolut totul ar fi eşuat însă în sterile căutări, în exerciţii formale, în gratuitate dacă regizorul nu ar fi avut de partea sa cinci excelenţi actori distribuiţi inspirat în roluri principale. E vorba mai întâi despre titularul rolului Prometeu, Ion Rizea, care de câtva timp încoace face, şi face foarte bine, şi altfel de roluri decât cele cu care ne-a obişnuit. Nu, Ion Rizea, nu şi-a abandonat sensibilitatea, nu şi-a lăsat la o parte bunătatea intrinsecă fiinţei sale. Şi aici ea îl ajută să construiască un rol foarte bun. Numai că nu e numai atât în rolul din Prometeu înlănţuit. Găsim în elaborarea acestuia şi inteligenţă, şi răscolire, şi meditaţie, şi mult, mult consum lăuntric.

Şi Cătălin Ursu, interpretul lui Hermes, joacă un rol altfel decât cele cu care ne-a familiarizat. Nu mai e tinerelul poznaş, fluşturatic, pus pe glume. Nu joacă în travesti şi nici personaje cu sex incert. Are parte de un personaj unealtă a puterii, despot în mic, despot major în devenire, torţionar, complexat, un zeu, un om eminamente rău şi răutăcios. Pe tânărul Bogdan Spiridon (Hefaistos, Ocean) îl văd în cel mai complex rol din cariera lui de până acum, iar reuşita din Prometeu înlănţuit îl recomandă şi pentru alte evoluţii cel puţin la fel de interesante. Foarte buni şi Claudia Ieremia (în Io), şi Victor Manovici (în Vulturul şi Forţa).


Teatrul Naţional Mihai Eminescu din Timişoara- PROMETEU ÎNLĂNŢUIT;

Scenariu dramatic de Kokan Mladenovič după Eschil;

Adaptare de Codruţa Popov şi Gianina Jinaru-Doboş;

Un spectacol de Kokan Mladenovič;

Decoruri: Marija Kalabič;

Costume: Tatjana Radišič;

Muzica: Irena Popovič;

Video design: Lucian Matei;

Light design: Lucian Moga;

Sculpturi: Doru Nuţă;

Cu: Ion Rizea, Cătălin Ursu, Victor Manovici, Claudiia Ieremia, Bogdan Spiridon; Luminiţa Tulgara, Iuliana Crăescu, Ana Maria Pandele, Daniela Bostan, Andrea Tokai, Paula Maria Frunzeti, Adrian Jivan, Benone Viziteu, Claudiu Dogaru, Laurenţiu Pleşa;

Data reprezentaţiei: 14 noiembrie 2013