Au trăit cincizeci şi doi de ani împreună. În această ultimă zi, a venit vremea ca el să-i mărturisească pentru ultima dată cât de mult a iubit-o. Mai mult, să o asigure că a înţeles lecţia administrată de ea în tinereţe, conform căreia „dragostea înseamnă reciprocitate”.

Cu fiecare minut, fata care povesteşte e tot mai emoţionată (şi, implicit, mai emoţionantă), căci în centrul istoriei sale stă – nu-i aşa! -, un personaj care se mulează mănuşă pe visul general. Evrika! Cineva pe lumea asta a găsit iubirea adevărată. Pe deasupra, şi statornică, întinsă pe mai bine de jumătate de secol! Diana Cavallioti joacă cu căldură şi intensitate pentru a sfârşi în lacrimi discrete, dând impresia că lucrurile s-au întâmplat chiar aşa. Dar hoţomana ei de povestitoare ştie bine că nu!

Diana Cavallioti FOTO: Bogdan Bobocescu şi Ionuţ Comşa

În Iluzii de Ivan Vîrîpaev (dramaturg rus din noul val, născut în 1974, multipremiat şi jucat pe tot globul, autorul cunoscutului text Oxigen), Teatrul ACT, regia Cristian Juncu, povestea trece de la un narator la altul. Patru actori, patru personaje despre care se povestesc istorisiri când mai nostime, când mai înduioşătoare din cei cincizeci şi ceva de ani de viaţă petrecuţi împreună.

Are povestea lor substanţa şi adâncimea unei constante universale de amploarea – să zicem -, celei descoperite de Albert Einstein? Despre care poate că alt Albert, unul dintre cele patru personaje, ţine cursuri la Universitate? Sau se învârte ridicol în jurul cozii metafizice, cu maxime de tip Coelho, care condensează soluţii şi înţelepciuni în două-trei cuvine bine spuse şi reluate până la pisălogeală? Poate că şi una, şi alta. Cam ca în viaţă, cu de toate: căutări serioase şi adânci, zbateri şi tumult, pase lacrimogene, registru preponderent minor, râs sarcastic şi, mai ales, chef de a lua totul în balon. Spectacolul Iluzii de la Teatrul Act, regia Cristian Juncu, mai degrabă asta e! Drept pentru care minimalismul abordat îi vine mănuşă.

Tudor Istodor, Raluca Aprodu, Diana Cavallioti FOTO: Bogdan Bobocescu şi Ionuţ Comşa

Se pot lua în derâdere două cupluri care s-au iubit şi au rămas împreună fără să se înşele (deşi din când în când le ardea buza) mai bine de cincizeci de ani?

Asta când ştim cu toţii că orice creatură sensibilă visează cu ochii duşi în fundul capului să îmbătrânească, în sprijin şi tandreţe, de mână cu soţul/soţia sa. Ah, cum ne mai impresionează cuplurile acestea! Să admitem, totuşi, că şi aceasta, ca oricare altă proiecţie bine sedimentată de generaţii, se poate lesne transforma într-un clişeu. Or, ce materie mai bună de luat în râs au dramaturgii şi actorii decât genul respectiv de clişee? Iluzii abundă în repetarea până la saturaţie a cuvântului dragoste, concluzii de gâgă („Sandra a înţeles că viaţa e alcătuită din multe cioburi”), răsturnări de telenovelă sau, dimpotrivă, replici deopotrivă serene şi amuzante (de pildă, când Danny îi mărturiseşte lui Albert atracţia sexuală irezistibilă pentru soţia acestuia culminând cu „Orice privire a ei umple lumea de sens şi frumuseţe”). Cam aşa decurge spectacolul de la ACT: ba emoţii duioase, ba cascade de râs din partea publicului, căci ironia e enormă, iar actorii bestiali! Meritul lui Cristi Juncu constă, din nou, în a scoate ce e mai bun din fiecare.

Irina Velcescu şi Diana Cavallioti FOTO: Bogdan Bobocescu şi Ionuţ Comşa

Dar Vîrîpaev pare să-şi mai fi pus şi alte întrebări. De pildă, cum se reproduce substanţa vieţii în instrumentele narative din teatru? Cum se poate face balansul între personajele prinse în propriile turpitudini emoţionale şi distanţa cinic-ironică faţă de cele expuse? Ca la Brecht? Nu tocmai, ci glisând pe neobservate de la povestitor la actant şi apoi, iar şi iar, de la identitate la naraţiune.

De fapt, cei patru povestitori sunt aceia care ţin publicul de vorbă scufundându-se în periplul de cincizeci şi ceva de ani al unor cupluri prietene. Dansul între povestitor/actor şi identitatea personajului despre care (aici) istorisesc, în timp ce în alte spectacole joacă, rămâne o constantă în teatrul de avangardă al ultimelor decenii. Braţ la braţ cu Vîrîpaev, Cristi Juncu preia ceva din ambiţia de a desluşi procesul pe care îl parcurg creatorii pe măsură ce construiesc identităţi de împrumut, saltul în şi afară din personaj (cel mai simplu exemplu fiind leitmotivul „Pauză!”, dictat de toţi actorii când le vine mai bine) şi - crème de la crème -, joaca amuzantă cu convenţiile. Pentru toate aceste cazuri traducătorul Bogdan Budeş găseşte cuvinte directe şi percutante. Sunt numai câteva dintre atuurile pentru care minimalistele Iluzii arată atât de modern şi de cool.

Iar actorii, cel puţin combinaţia Diana Cavallioti, Irina Velcescu, Theo Marton şi Tudor Istodor, sunt, pur şi simplu, delicioşi: de la sensibilitate la cinism, de la emoţie la suculenţă comică – nimic nu le scapă. Mai rar patru roluri cu patru interpretări ex-ce-len-te! Cealaltă distribuţie, cu Ada Simionică, Raluca Aprodu (nuanţată, veselă şi energetică), Vlad Zamfirescu (amuzant-cinic) şi Andi Vasluianu (nu l-am văzut), e mai sobră, mai trist-meditativă, mai blegos-umană, mai cu seamă după tonul molcom, interiorizat şi „sensibilos” pe care îl imprimă Ada Simionică la început. De menţionat că cei opt actori pot juca în orice combinaţie.

Vlad Zamfirescu şi Irina Velcescu FOTO: Bogdan Bobocescu şi Ionuţ Comşa

Minunat cum îşi schimbă Irina Velcescu tonul de la un moment la altul, cum prezenţa sa de scenă umple tot universul din jur, deşi, la fel ca oricare dintre colegii săi, rămâne tot timpul aşezată. Câtă inteligenţă emană şi ce profil uman, pe de o parte agreabil, pe de altă parte, uşor recognoscibil! Actriţei îi revine să istorisească despre Margaret, o femeie inteligentă, „cu un simţ al umorului foarte dezvoltat” (replică recurentă care, prin acumulare, va aduce de fiecare dată hohotele spectatorilor). Purtându-se cu mănuşi faţă de aşteptările publicului, dar, totuşi, flegmatică, povestitoarea sa pune lucrurile la punct cu zâmbetul pe buze, părându-i, parcă, rău că e nevoită să strice iluzia. Dar adevărul e întotdeauna un pic amar, nu-i aşa?

Tudor Istodor, Raluca Aprodu, Diana Cavallioti FOTO: Bogdan Bobocescu şi Ionuţ Comşa

Nu este singura care schimbă nota. Cea mai vehementă luare de poziţie îi revine lui Tudor Istodor, al cărui povestitor reacţionează dur-intempestiv la dulcegăria şi întorsăturile de telenovelă. Exploziv, actorul plusează îmbogăţind (comic) povestea cu câte un element de tragism medical, cum ar fi cancerul la sân sau cu câte un clişeu siropos, cum ar fi varianta ca soţii să fie frate şi soră, pentru a recunoşte imediat că blufează. Face parte din definiţia propriului sarcasm să reacţioneze la discursul plin de căldură al fetelor. Rezumatul poveştii celor două cupluri, sintetizat ca la teatrul de animaţie, unde fiecare dintre personaje se vede interpretat de unul din degetele actorului, se dovedeşte irezistibil. Ca şi povestirea cu „lumea e moale”, cea cu universitarul drogat de student. În aceeaşi partitură, Vlad Zamfirescu preferă nota cinic-interiorizată.

Theo Marton FOTO: Bogdan Bobocescu şi Ionuţ Comşa

Theo Marton rămâne cel mai echilibrat povestitor. Singurul cu atitudine constant matură, actorul împrumută privirea şi atitudinea omului care nu vrea să-şi exteriorizeze pulsiunile, receptiv, totuşi, la sentimentele altora. Demenţial fragmentul în care povestitorul său relatează dialogul între cei doi prieteni schimbând registrul, de la unul la altul, într-o fracţiune de secundă! Permanent pe două voci, Theo Marton trece savuros, pe loc, de la nevrozatul, angoasatul, chinuitul, penitentul Danny, acela care, văzând în copilărie o navetă cu extratereştri (ironia autorului inclusă, evident), anticipează ineficacitatea mărturisirii, căci „din cauză că oamenii se mint, nimeni nu mai crede pe nimeni” (drept pentru care el „a jurat că nu va mai minţi”), la prietenul său, universitarul Albert. Echilibrat, calm, liniştit şi raţional, Albert ascultă plin de bunătate mărturisirile amicului de o viaţă, făcute cu ton greoi, sufocat, dar îmbogăţit cu învolburarea de rigoare, despre atracţia sexuală irezistibilă resimţită faţă de soţia lui.

„Trebuie să existe o constantă în universul ăsta schimbător, nu?” Pesemne amestecul de emoţii intense cu platitudini cât casa, plus rare, infime revelaţii constituie ecuaţia obişnuită pe care o urmează existenţa noastră în registru minor. Să mai fie şi alta? Dragostea, cumva? Nu rămâne decât să vă daţi seama singuri după Iluzii de la Teatrul ACT, spectacol unde Cristi Juncu a dat, din nou, lovitura. Mergeţi, vedeţi şi vă distraţi!