Cel mai recent grupaj conţinând spectacole mai vechi şi mai noi a pus în circulaţie titluri precum: 12 oameni furioşi  din stagiunea 2014- 2015, Angajare de clovn din 2018, Cartoforii, premieră recentă, februarie 2021 şi Idiotul din 2012.
 
Dintre acestea am ales să văd sau revăd şi să comentez două, realizate la distanţă de timp, care oferă şi posibilitatea unei comparaţii în privinţa evoluţiei trupei şi a actorilor. 
 
12 oameni furioşi de Reginald Rose e un text american care revine din timp în timp în atenţia scenei ( de curând a avut premiera şi la Teatrul Mic din Bucureşti) nu doar pentru că e bine scris şi are roluri masculine interesante, variate ca tipologie, ci şi pentru că problema justiţiei importantă evident pentru orice societate devine în anumite momente şi locuri acută. E şi cazul nostru, al României de azi care balansează între sentinţe-vinovat / nevinovat - în căutarea unei legislaţii pertinente şi a moralităţii fără de care subiectivismul, politic sau doar militant îşi poate face de cap. 
 
 Judecarea cazului de omor al unui tânăr care şi-a ucis tatăl în condiţii neelucidate, prilejuieşte celor 12 juraţi de diferite provenienţe, potrivit legislaţiei americane  o dezbatere care se tensionează pe parcurs.
 
Pentru că de la momentul întâlnirii când lucrurile păreau clare în favoarea condamnării şi până la achitarea decisă în final, argumentele  vinovăţiei cad unul după altul. Provocarea acestei re-judecări vine din partea unui tânăr,  care el însuşi are la activ o experienţă similară şi se adresează pe măsură ce trebuie să ridice mâna la vot fiecăruia dintre participanţii la judecată expuşi astfel unui examen de conştiinţă.
 
Biografiile personale aduse drept argument  scot la iveală volatilitatea ideii de dreptate, iar reconstituirea faptelor la care se ajunge indică subiectivism la unii, superficialitate sau necunoaştere la alţii. Iată , în concluzie cât de uşor pot fi distruse vieţi, destine, şi ce fragilă e linia de demarcaţie dintre guilty şi not guilty, problemă veche dar mai ales nouă pentru că zeiţa dreptăţii  tot legată la ochi a rămas. Tânărul regizor Tudor Lucan a fost ispitit cred alegând textul  de  structura lui dramatică închegată şi mai ales de soliditatea rolurilor având de unde alege din bogata trupă  clujeană 12 actori corespunzători. 
 
De la seniorul Cornel Răileanu care impresionează prin ţinuta sobră, aristocrată, dominată de calm şi echilibru cu ştiinţa gestionării reacţiilor cu şi fără vorbe până la impetuosul Cristian Grosu care ameninţă să strice armonia raţională a argumentelor cu precipitarea impulsivă a jocului, de la seninătatea şi puterea de convingere cu care Matei Rotaru îl înzestrează pe tânărul desemnat de autor să declanşeze procesul şi până la pragmatismul omului de afaceri portretizat exact de Ionuţ Caras, de la sentimentalul Ruslan Bârlea la atenţia reflexivă a lui Ovidiu Crişan căruia îi opune precipitarea, dinamismul său Cătălin Herlo, tabloul completat de Emanuel Petrean, Doru Bordea, Petre Băcioiu, Cătălin Codreanu e imaginea însăşi a societăţii cu posibilele atitudini de care depinde  aici chestiunea vitală a unei sentinţe de condamnare.
 
Dezbaterea e condusă cu mână sigură de regizor şi chiar dacă derapează uneori din cauza falsetului unor acute  are în cele din urmă darul esenţial al asumării. Decorul lui Adrian Damian descrie un spaţiu aulic definitoriu pentru caracterul de for public al problemei puse , cu o metaforă dominantă , respectiv desenul sub forma tablei de şah din paviment. În plus e ofertant pentru desfăşurarea strategiilor de mişcare ale spectacolului contribuind la succesul reprezentaţiei. Cum filmarea s-a produs la o reprezentaţie cu public în sala istorică a naţionalului centenar am fost surprinsă să constat reacţiile nepotrivite ale unui public dornic să se amuze şi deci râzând cu şi fără rost. 
 
Cea de a doua reprezentaţie pe care o comentăm este Cartoforii, după N.V. Gogol, piesă care n-a mai apărut pe afişul teatrelor de multă vreme, cele mai cunoscute reprezentaţii mie fiind cele de la Teatrul Nottara care la distanţă de vreo două decenii, în anii 50 şi 70 a jucat acest text al marelui autor satiric rus  cu titlul Jucătorii de cărţi. Noua traducere a titlului cu nuanţă peiorativă respectiv Cartoforii  preferată de regizor, marchează vădit sensul satiric şi chiar caricatural al piesei (poate şi o intenţie comercială)  în care în bine cunoscutul stil tragi- comic al scriitorului rus  sunt puse la zid viciile societăţii din vremea ţarismului. Trăsături extrapolate adesea pentru că Gogol are obiceiul să generalizeze folosind apelative ca mama Rusie, poporul rus ( Nu se înhamă Cicicov din Suflete moarte la o trăsură cu numele ţării sale? ).
 
Afişul spectacolului Cartoforii  
 
Aici e vorba cum spune şi titlul de năravul jocului de cărţi, cadru  excelent pentru practicarea minciunii, şarlataniei, corupţiei pentru care se fac şi desfac alianţe şi strategii de păcălit proştii. Doar că prost la prost trage aşa încât tema păcălitorului păcălit nu întârzie să-şi enunţe morala.  Simbolul jocului de cărţi nu e ce-i drept  la fel  de puternic ca terifiantul comerţ cu suflete moarte dar scriitorul e tot acelaşi neiertător observator al unei societăţi  despre care Gogol spune că s-a degradat şi îndrăcit din plictis ( Nu războiul ci plictiseala va duce lumea la pieire. Din asta va ieşi diavolul)  Cum Gogol supranumit le diable, a făcut din literatura sa  un fel de dicţionar al viciilor, opus  eseurilor moralistului Montainge de pildă, în piesa asta descoperim aceeaşi tehnică a exhibării răului şi a  demontării prin eşec a strategiei corupătorilor care  se înfrăţesc ca să-şi escrocheze partenerii. Doar că ferocitatea căreia-i cade  victimă chiar iniţiatorul devine semnalul de trezire prin care autorul speră în privinţa viitorului. Se pare că s-a înşelat în speranţe am spune noi cei de astăzi care asistăm, dimpotrivă la o perfecţionare a uneltelor farseurilor de tot felul din societatea contemporană. Despre distribuţie:  Mihai Florian Niţu, un actor cu carismă care are de înfruntat un rol negativ e potrivit  în postura unui meneur - manipulator. Denotă capacităţi de versatilitate nebănuite animând societatea ad hoc a cartoforilor cu abilitate , ca şi pe cea a echipei de actori aleasă de Ionuţ Caras în calitate de regizor, să o reprezinte.
 
Cu mijloace inspirate sau doar preconcepute Matei Rotaru, Cosmin Stănilă, Miron Maxim îşi caricaturizează personajele, îngroşând la limită comportamente intrate în arsenalul acestor tipologii. Sunt pozitivi, simpatici chiar când se lasă prinşi în spectaculosul unor uneltiri şi odioşi când îşi trag reciproc preşul. Alcătuiesc un grup aproape interşanjabil , fiind într-o descriere sumară un fel de personaj colectiv.  Alianţei cartoforilor le taie calea pentru o mai bună definire de la un tablou la altul celelalte personaje de fundal creionate sugestiv de Cornel Răileanu (un moşier scăpătat , dar cu clasă) Radu Dogaru (coruptibilul său fiu) Ruslan Bârlea (funcţionarul umilit de la înfăţişare la replica onctuoasă) Lui îi revine şi replica celebră despre mita care zice, într-un fel foarte trist, că e un fel de donaţie sau sponsorizare.
 
Mai trec prin scenă, un băiat zurliu, trepăduş  la han (Cristian Grosu) un mujic în serviciul boierului cu rubaşcă şi pâslari (Petre Băcioiu) şi o mumie machiată gros, un fel de gnom (să fie Irina Vintze ?) gândit pe semne ca o sugestie supranaturală deloc străină de Gogol (bravo regia!).  Dacă n-ar fi uneori prea multă hărmălaie  în scenă şi puţină grijă pentru decupajul de idei am zice că spectacolul văzut on line de pe scena naţionalului clujean e chiar reuşit. Mai ales prin prisma oportunităţii temei şi a ocaziei de a oferi roluri bune actorilor (răsfăţaţi fiind aici bărbaţii) Să adăugăm şi  bucuria de  a-l elogia o dată în plus pe marele autor care ne zâmbeşte cinic dintr-un portret adus simbolic în scenă . Probabil că exersând mai des pe asemenea partituri clasice actorii vor trebui să se întoarcă din când în când la uneltele meseriei lor, ceea ce nu e de loc rău. Am fost profund mişcată de salutul la rampă de la sfârşitul spectacolului în faţa unei săli fără public. Să sperăm că în curând ea se va umple.